Faceţi bani

Google Ad Sense

Reducerile la români

De shopping mă refer, că alea mentale nu se pot realiza, din moment ce o bună parte a populaţiei are creierul atrofiat, fără circumvoluţuini, fără înteligenţă şi simţire. Deci nu ai cum să reduci un zero, el e deja zero...
Am mers zilele trecute în Plaza România, mall-ul meu preferat dacă se poate spune aşa ceva. Am intrat în magazinul preferat, Esprit şi m-am chiorât pe acolo mai ceva ca o shop-oholică. Din Esprit şi Boss mi-aş cumpăra zilnic câte ceva, sau din Springfield, dar cred că am mai dezbătut subiectul, nu insist aiurea. Cum mă benocleam pe acolo, m-am uitat - desigur - la cămăşi albe. Nu aş purta altceva dacă aş putea... În fine. Mă uit la nişte cămăşi albe şi - stupoare - văd un preţ incredibil de fain. Materialul bun, calitate, eleganţă. Tot Tacâmul. Eticheta arăta o sumă de 65 ron. Mă uit mai atent, poate lipseşte un 1 din faţă sau e o greşeală de tastare. Repejor, făr să mai probez, iau o cămaşe măsura XL (care mi se potriveşte, am mai cumpărat cămăşi din Esprit, toate au fost XL şi s-au potrivit la fix) şi merg la casă. Mai aveam pe card 100 ron şi mă gândeam că dacă e o eroare am să mă fac de ruşine. Un tip plictisit enorm îmi ia în tăcere cămaşa şi pe ecranul casei de marcat se afişează frumoasa sumă de 65 ron. Plătesc, merg vesel foc acasă şi probez cămaşa. XL de pe etichetă se pare că nu se pupa cu XL pe care îl ştiam eu, căci îmi vine cam "pe corp", asta în ideea în care nu arăt chiar ca Nijinski sau Nureiev. Fiind la cură, sau mai corect spus la schimbat stil de a mânca, pot spune că nasturii care stau să sară la nivelul burţii sunt un bun indicator al kilogramelor pe care urmează să le dau jos, idealul fiind ca aceşti nasturi să stea închişi normal... Asadar, măsura cămăşii nu mai e o loterie şi merg să îmi probez încă 2 cămăşi, EXACT LA FEL, IDENTICE, ACEEAŞI CULOARE ŞI TEXTURĂ. Când mă duc la casă îmi spun totuşi să mă uit la etichetă, să nu am surprize. Stupoare! Cămaşa costa acum 130 ron, adică exact dublu. Bine, eram în magazinul Esprit din Bucureştii Mall, dar tot ESPRIT!!!! M-am gândit că poate aici, fiind altă locaţie, e altă politică de reduceri şi nu au redus oamenii preţul. După 2 - 3 zile merg "într-un suflet" în Plaza, locul de unde am cumpărat prima cămaşe. Mă înfig chitit la acelaşi stand, acelaşi suport cu umeraşe în exact acelaş loc de unde am luat cămaşa cu măsura măsluită... Nu mai probez, mă uit direct la 2 aspecte: are măsura XXL? Are! Are preţul 65 ron? NU ARE! Are 130.
Faza faină este că pe etichetă scria "Reducere". Reducere de la 65 la 130? Păi asta nu e dublare? Reducere e când scade nu când creşte. Scade, adică să aibă mai puţin de 65. 64 de exemplu. Sau 60. Sau cât vor. Sau să lase 65 şi să zică pe etichetă "redus de la 130 la 65". Nu?
Tocmai mi-am scos acest magazin din "lista de preferinţe"...
Deci, cum e cu reducerile astea în Roumeinia?

Despre comunişti şi despre noi - partea a 12-a

Casa.

Înainte te treceai pe o listă pe care o făcea duduia aia activisă cu ochelari de dioptrie mare şi neg pe obraz. Dacă îi dădeai "la buci" aveai şanse mari ca aşteptarea ta să fie relativ dramatic scurtată, dacă nu, trebuia să stai cam 8 luni până ce partidul (al cărui membru erai) îţi dădea casă. Aveai tupeul pe vreme aia să faci şi nazuri. "Nu vreau ce mi-aţi dat voi tovarăşi, eu nu sunt om de rahova, vreau în Titan". Şi, culmea, tovarăşii nu se supărau. Îţi mai arătau o casă, şi încă una, şi încă una. Până la urmă te decideai tu, luai una din cele 15 case văzute. Te rugau chiar: "Da' ce tovarăşe, Tineretului nu e zonă bună???" Pe vremea "lor" aveai tupeul să refuzi o casă.

Azi... Azi nu e chiar aşa de fain. Lucrii ca dobitocul ntr-un service auto de la 9 la 9 seara, iei 15.000.000 din care 12.000.000 dai pe chirie. Nu vorbim de tupeu, caci Ferentariul nu implică neapărat tupeu. Sunt mii de oameni decenţi acolo. Pe bune. Ce dacă în baia ta nu e loc nici de o pisică, important că nimicul ăla e al tău. De cutie de scrisori nu se poate pune problema, conceptul nu e cunoscut în zonă. Oricum, eşti fericit că astfel Carrefourul şi Cora nu îţi mai bagă "pliante" în ele, aşa cum în mod enervant făcea la tati acasă, în Unirii. Ca să îţi poţi lua casă e nevoie de un credit, la bancă declari tot ce comuniştii nu eu extras nici cu decenii de tortură de la dizidenţi. Dai şi pe muma şi pe taica numai să îţi dea nenorociţii ăia bani de casă. Spui şi cât a cântărit caca dimineaţă. Nu mai ai demnitate. Demnitatea ta constă în obligaţia de a lua credit. Pe viaţă. Căci mergi ca naivul şa facultate gândindu-te că asta te va ajuta în viaţă.

He he he. "Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă"... Scuze, era doar o melodie...

Ni la ei mă... ete ce fac zburdalnicii

Iniţial vroiam ca această postare să se numească "Tvr-ul şi mahalaua" dar am renunţat la acest titlu, considerându-l destul de alambicos şi lipsit de evidenţă... Că tvr-ul nu se aruncă în mahala e un fapt cât se poate de natural şi normal, dar să asistăm tranchlizaţi la o ofensivă împotriva unor repere pe care nu le înţelegem... e parcă prea mult, nu?
No, zilele astea se discută "în agora" de mai multe subiecte. Desigur, războiul de care pomenea la un moment dat nenea CTP implică fiecare dintre aceste subiecte (discutate în agora), adică e vorba de "ei" contra "ei".
Restul e tăcere...
În fine...
Eu vroiam să vă pomenesc de câteva dintre motivele de a-i contrazice pe unii dintre băieţi din una dintre taberele "ei"...

Aşadar, publicul votează!

Ochiul Magic. Teleenciclopedia. Ca la carte. Ediţie specială. Jocurile Olimpice. Telecinemateca. D'ale Lu' Mitică. Bazar. Trezirea la Apel. Interes General. Spectacolul Lumii. Profesioniştii. Garantat 100%. Anatomia lui Grey. Hannah Montana. Formula 1. Dr. House. Nebunii de pe Madison Avenue. Echipa Verde. Tezaur Folcloric. Viaţa Satului. Transformarea. Danutz SRL. Rom European. Champions League. Parol. Atlas. Jurnalul Cultural. Înapoi la Argument. Duhovnicul de la miezul nopţii. Art@.ro. Zodiac cu Silvia Chiţimia. Lecţia de privit. Campionatul Naţional de Rally.

Aşa dacă vreţi pot continua cu mai multe exemple din ceea ce cred eu că ar repezenta repere pentru o cultură sănătoasă a românilor. Dar lăsaţi, mai bine asistăm liniştiţi la posibila dispariţie a tuturor reperelor acestora, la fel cum am asistat mai mult sau mai puţin liniştiţi şi la dispariţia altora de după revoluţie.

Bani să fie, restul nu contează!

Crâmpeie de viaţă, partea I-a

În tramvaiul 32. Rahova. Seara. Iarnă. Plictis, până când...

Unui cetăţean îi sună telefonul. O "melodie" cu o haoleală manelistă sună strident, că m-am şi speriat naibii. Recunosc, sunt sperios... "Aoleeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu, ti ghin ti ghin, la la la la la la la laaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa". Cetăţenul onest răspunde...

"Da fă".


De la celălat capăt al firului se aude un "ni ni ni ni ni?"

"În tramvai fă".

Observaţi termenul de o pedanţă şi eleganţă ieşite din comun, "fă".

"Du-te şi ia tu".
"Aha".
"Da fă".
"Păi du-te tu, nu mai comenta".
"Îţi rup dinţii când ajung acasă".

Mă întrebam intrigat oare ce o fi zis duduia de la celălat capăt al nokiei...

Nu ştiu de ce, dar cred că populaţia de ştirbi a României s-a mărit cu un cetăţen.
Era aşa, o promisiune...

De ce?

De ce oamenii care ne vând secretele fericirii nu sunt deloc fericiţi?

Alege

Anatomia lui Grey sau Dr. House?
Ferrari sau Lamborghini?
TVR Cultural sau Antena1?
Tuică sau Whiskey?
La bloc sau la casă?
Nokia sau Ericsson?
Dragoste sau bani?
Pisică sau căţel?
Tobe sau chitară?
Copil sau matur?
Şef sau angajat?
Sa ajuţi un om sau doar să scrii că îl ajuţi?
Prietenă sau soţie?
The nerd or the most popular?
Un prieten aproape sau un frate departe?
Poet sau afacerist?

Câta ghinionu'

...are poporul ăsta, să aibă o regină care nici măcar nu îi vorbeşte limba...

P.S.
Eu nu am văzut niciun interviu cu Regina Ana în care aceasta să vorbescă limba română.

Trist

Sunt trist. Mi-am dat seama că mi-am propus să ajut muţi oameni dar în fapt nu am ajutat niciunul. Când cineva îmi povesteşte despre nefericirea lui (şi aici nu mă refer la Ferrari Testa Rosa sau vilă în Sf. Martin) am tendinţa de a-i da speranţa că îl voi ajuta. În final sfârşesc prin a nu ajuta efectiv pe nimeni, pentru că nu pot. Nu am cu ce... Astea sunt singurele momente în care îmi pare rău că nu sunt preşedintele României. Sau că nu am ceva avere din asta becaliană... În momente din astea le înţeleg pe starurile de cinema care au mers în Africa sau oriunde şi au folosit tot ceea ce au dobândit la Hollywood pentru a ajuta pe cei nefericiţi. Ele poate că au adus un pic de alinare în toată suferinţa aia... Eu nu am cum să alin nimic, căci nu pot face nimic pentru semenii mei ca să îi ajut să le fie mai bine... Şi de aia sunt trist...

Despre comunişti şi despre noi - partea a 11-a

Despre învăţământ.
Waw.
Aici ar fi o adevărată lucrare de doctorat de scris, cu 1.000 de pagini. Nu una, mai multe. Depinde cum priveşti lucrurile, dar cu siguranţă se poate scrie incredibil de mult pe tema diferenţelor între anii comunismului şi anii "democraţiei" în învăţămînt. Eu încerc să punctez numai un mic aspect, dar nu am pretenţia că aş epuiza subiectul...

Haiteţi să încercăm să ne amintim/să vă povestesc ce era pe vremea aia. A "răilor" de comunişti. Şcoala era garantată numai până la 8 clase. Sistemul de învăţământ era similar cu cel al părinţilor mei, puţine au fost schimbările, oricum nu profunde. Deci un sistem care a funcţionat 50 de ani cel puţin fără schimbări majore, umblându-se doar la programa şcolară, adaptată nevoilor timpului. Statul avea în vedere pregătire şi de meseriaşi, şi de ingineri, în conformitate cu nevoile sale. Ştiai sigur că faci 8 clase apoi mergi şi dai "treapta 1" (clasa a 9-a şi a 10-a de liceu). Dacă "nu luai" la liceu mergeai la Şcoala Profesională, unde de regulă învăţai o meserie. Meseria asta te putea aduce uneori în postura de a câştiga mai mulţi bani ca un inginer dacă erai talenat la meseria pentru care te pregătea Şcoala Profesională. După şcoala asta de meserii aveai POSTUL ASIGURAT în meseria pentru care te pregăteai. Aveai de asemenea şansa de a urma după mai mulţi ani şi liceul, după care puteai să "dai" la şcoala de maiştrii, ceea ce îţi oferea un anumit statut în faţa celorlalţi "meseriaşi". Exemplu: Liceul "2" IMEB (Intreprinderea de Maşini Electrice Bucureşti) pregătea electricieni de maşini unelte la şcoala profesională cazată în incinta sa. Liceul "28" materiale textile pregătea croitorese. Liceul "8" pregătea şoferi profesionişti. Şi aşa mai departe, fiecare şcoală avea pe lângă studiile liceale sistemul de şcoli profesionale care - încă odată menţionez - ASIGURA LOC DE MUNCĂ ULTERIOR. Liceul. Aici intrai la treapta 1, adica anul al 9-lea şi al 10-lea de studiu. După aia aveai 2 variante: fie dădeai treapta a 2-a şi continuai studiile fie - mai ruşinos - te angajai, cu ceva mai mult la salariu decât ăla cu 8 clase. Dacă luai treapta aveai 70 % şanse să intri la facultate. La facultate nu se intra ca acum, depui dosarul şi eşti student. Atunci se învăţa nene. Toceai ca nebunul ca să intri la facultate. Unii dădeau şi de 5 ori numai ca să intre la facultate. Diplomele erau recunoscute peste tot în lume. Studenţii erau cu studiul, distracţia sau politica era undeva pe locul 2. Sau mai corect spus nu erau foarte preocupaţi de opoziţie, căci în sistemul comunist erau ierarhizaţi ca activişti UTC (Uniunea Tineretului Comunist), fiind "răsplătiţi" pentru serviciile aduse sistemului. Una peste alta, e evident că oamenii ăia învăţau "ca lumea" toceau, erau stăpâni pe ceea ce se preda. Oricum, cel mai slab din anii aceia este acum studentul de 10 la oricare dintre facultăţile pe care le alegeţi voi.
Cum e astăzi? Grav! Sistemul de învăţămâmt se schimbă (radical) de la an la an. Poate şi mai des. Părinţii habar nu au care va fi sistemul de evaluare a copiilor lor. Unii învaţă după unele manuale, alţii după altele. Practic, examenele se dau după o programă care este unitară, dar metodele de memorare sunt diferite, astfel că elevii înţeleg unii ceva, alţii altceva. Acum, învăţământul obligatoriu este până la clasa a 12-a dacă nu cumva s-a schimbat regula asta. Nu mai contează cum ajungi acolo. La facultate intră orice "piţi", orice "prinţesă" sau cocalar, că doar e la modă. Ai probleme serioase dacă te duci cu o diplomă românească afară. Nu ştiu, mai există şcolile profesionale? Acum poţi să ai liniştit MBA (Master of Busienss Administration) adică o şcoală superioară internaţional recunoscută, dar de angajat tot la vânzare Crispie Strips la KFC te angajezi, pe 600 ron. Ce blestem, înainte aveai post asigurat cu şcoala profesională, acum nu găseşti nimic cu MBA... Profesorii nu mai au bluză încheiată până la gât ci apar în scurte filmuleţe porno spre deliciul elevilor. Sau pur şi simplu merg la cules capşuni în Spania sau Israel, ceea ce le ştirbesc din autoritate. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am auzit-o de la profa mea de mate din gimnaziu, în care aceasta spunea că cei 5.000 lei (de 3 ori cât mama, dublu cât tata) nu reprezintă o apreciere la adevărata valoare a sa, o apreciere a sistemului (comunist). Fiind o prfă de geniu cred că s-a găsit o soluţie, căci "tovarăşa Popârlan" a predat genial mate şi în continuare... Azi, salariile din învăţământ sunt mai mult decât modeste, umilitoare mai degrabă. Bine, e adevărat că un profesor are cam 4 luni pe an de vacanţă, dar asta e altă gâscă în altă traistă. Poţi să obţii doctoratul şi să fi bine merci semi-analfabet. Bine, nu mai contează, că poţi avea bine merci o diplomă în 2 ani şi să scrie că ai făcut 5. Exigenţa de atunci era urâtă de toţi studenţii, dar scotea vârfuri ale domeniilor în care se pregăteau. Avem şi acum ingineri sau medici pregătiţi în acel sistem, nume de referinţă în domeniile lor. Atunci toată lumea avea UNIFORMĂ. Cu greu îţi puteai da seama de diferenţele (naturale) între elevi/studenţi. Azi, găseşti Armani sau Chanel la unii şi Complex Dragonul Roşu sau Europa la alţii. Diferenţele sunt evidente şi îi clsează din start într-o categorie sau alta pe elevi, ceea ce este evident nociv...
Nimic nu mai e ca înainte, şi, conform "obiceiului", eu cred că era mai bine atunci.

Pentru cei care nu au făcut armata

Deseori jurnaliştii de la noi fac o gravă eroare (lingvistică şi de cultură generală) atunci când se referă la militari. Pentru ei toţi sunt fie soldaţi, fie ofiţeri. Nu e deloc aşa. Aproape niciodată nu se foloseşte titulatura corectă, militari.
"Soldaţii au plecat ieri în Irak" - corect MILITARII au plecat ieri în Irak.
"2 ofiţeri au fost împuşcaţi ieri atunci când făceau gardă" - era vorba d efapt de 2 plutonieri, care NU fac parte din corpul ofiţerilor.
Exemple sunt cu miile, nu insist.
Să încercăm să lămurim un pic cum stau de fapt lucrurile.
Aceia care sunt angajaţi ai M.Ap.N., I.S.U., M.A.I., S.R.I., etc şi poartă grad şi uniformă, se numesc MILITARI. Aşadar, un militar este acela care se supune unui regim militar, este gradat (are grad militar) şi (deseori) poartă armă de foc.
Dexonline.ro dă mai multe explicaţii cu privire la termenul militar, dar cred că cea mai aproape de ceea ce vreau eu să vă zic este aceasta: MILITÁR ~i m. Persoană care își face stagiul militar sau face parte din cadrele armatei; ostaș;
Militarii sunt şi ei plasaţi în 6 categorii (cel puţin aşa stateau treburile pe vremea când eram eu militar): soldaţi, gradaţi, subofiţeri / maiştrii militari, ofiţeri, generali, mareşali. Fiecare are îndatoriri specifice şi responsabilităţi / drepturi în funcţie de gradul lor.
Cam aşa stau lucrurile. Deci nu sunt toţi soldaţi, aşa cum spun oamenii ăştia pe la televizor.

Bă deontologule

Alt eveniment care dă de lucru presei. De aia spuneam, în Finlanda sau Suedia m-aş plictisi groaznic...

Un nene de la o unitete militară de pompieri de prin Botoşani a fost găsit mort iar un subofiţer este lipsă la apel. Lipsesc 10 pistoale Carpaţi şi ceva cartuşe. Omul decedat era şeful pazei.

Tragic. Stupefiant. Îngrozitor. Dar fiind atât de prezente în cotidian chiar că nici nu ne mai putem mira, nu mai avem reacţia normală pe care ar avea-o un Neo Zeelandez de exemplu la aflarea acestei ştiri. De aici începe circul (de parcă nu ar fi fost de ajuns fapta în sine). Apar pe la tot felul de televiziuni din astea "deontoloage" tot felul de "deontologi" (marcă înregistrată de M. Badea) din ăştia care desfac firul în 4. Azi de exemplu, un domn cu ochelari spunea, pe un ton de Mesia, că nu ar trebui să se mai angajeze militari (ci nu soldaţi, aşa cum spunea) pe filiera indirectă (ci nu din afară), căci retardatul ăla de a fugit cu pistoalele era angajat astfel. Adică nu mai contează că de 10 ani aceşti militari luptă în Afganistan şi Irak cu rezultate deosebite, nu mai contează că totuşi aceşti oameni trec printr-o perioadă de instruire temeinică, nu contează nimic, doar să se audă domnul cu pricina la televizor pe post de mare mogul (că tot ela modă) şi de mare "deontolog". Domnia sa spunea că oamenii ăştia ar trebui să treacă prin şcoala militară, de ca şi cum aceasta ar garanta faptul că oamenii care îi trec pragul devin nişte îngeri, nişte moralişti şi esteţi desăvârşiţi, oameni care astfel îşi vor rezolva toate conflictele interne, psihice şi sociale.

Mai e ceva. Mi-am adus aminte de Ion Cristoiu care spunea într-o perioadă nu prea îndepărtată că el nu a mai văzut reporteri inteligenţi şi că rar găseşte câte o "fătucă" din asta să îi pună câte o întrebare isteaţă. Frate, dacă te uiţi la reporterii ăştia de azi te cruceşti. Întrebare: ce măsuri s-au luat pentru prinderea fugarului? Răspuns: S-au luat măsurile specifice, filtre, consemn. Întrebare reporter: Există posibilitatea ca fugarul să fi ieşit deja din ţară? "Fato", nu ai observat că doamna purtător de cuvânt tocmai ţi-a spus CĂ FUGARUL E DAT ÎN CONSEMN. Gândeşte un pic. Plus că, să fim serioşi, (vorba unui alt invitat care a sesizat penibilul), fugarul nu se ducea la graniţă cu o sacoşe de pistoale şi 3 cutii de cartuşe şi să îi fi spus grănicerului ce anume??????? Că pistoaele le are pentru o expoziţie, că nici nu a observat ce are în sacoşe, sau ce? De ce e atât de greu să pui creieraşul la treabă. Frumuşică văd că eşti, dar de gândit mai gândim şi noi un pic?

Aceşti oameni sunt formatori de opinie, sunt cei care vă manipulează mental şi vă programează în simpli consumatori şi mase de manevră. Oamenii care sunt antrenaţi, poate, să facă asta. Dacă sunt bine intenţionaţi dar mai slăbuţi la aspectul mental, e grav. Oameni care mai deunăzi făceau pe deontologii aveau afaceri de milioane de euro cu statul român. Deontolgii de ieri sunt senatorii de azi. Apărătorii dreptăţii şi ai deontologiei sunt de fapt oameni care au interese personale foarte bine contrate. Noi avem datoria să ne lăsăm manipulaţi, instigaţi, spălaţi pe creier, denaţionalizaţi, "modernizaţi", emancipaţi şi învăţaţi.

Telegrame din România

După o idee a călimarei cu cerneală...

- Mihaela Geoană a declarat că soţul ei a pierdut alegerile pentru că a fost atacat energetic de un personaj parapsihologic cu ceva experienţă în d'ale politicii.
- Toată lumea discută de filmul Avatar, media e plină de recenzii şi ştiri referitoare a această realizare cinematografică. Culmea, atâta cerneală pentru un film făcut în mare parte pe calculator. Şi când te gândeşti că odată filmul cel mai cel avea ca interlocutori pe Chaplin, Newman, De Niro, Hoffman, Temple, Davis, etc...
- Dat fiind că presa e într-o oarecare amorţire de subiecte explozive (mai puţin OTV, desigur) apar tot mai des articole despre fenomenul swinger, mai mult epersoane publice fiind bănuite că au participat la petreceri de profil sau la întălniri mai restrânse. Culmea, fenomenul există de ceva timp, eu îi urmăresc "evoluţia" de cel puţin 6 ani, dar numai acum au observat brusc toţi că există.
- La Federaţia Română de Fotbal urmează alegeri pentru preşedinţia acesteia, dar se pare că tot "Naşul" e favorit.
- Nu semai dau bonuri de masă, căci "ăla micu" zice că nu mai sunt bani.
- Se anunţă concedieri masive în aparatul de stat, dar pentru "cine trebuie" se măreşte schema de personal. Apoi apare câte unul şi dă lămuriri, că de fapt e vorba de posturi şi nu oameni, altul spune că sunt de fapt 200.000 de oameni ci nu 100.000 aşa cum s-a spus iniţial, alţii spun că nu sunt nici 50.000.
- Cutremurul din Haiti nu are rezonanţe în opinia publică românească, totul se reduce la a 4-a sau a 5-a ştire în jurnalele de ştiri.
- Frenezia cu vaccinările continuă, dar parcă s-a mai atenuat faţă de acum o săptămână.
- Adevărul a început publicarea volumelor Jules Verne aşa cum le ştim noi din copilărie, cu ilustraţiile alea pe care ni le aducem aminte. Colecţia asta cred că o să mi-o iau şi eu...
- În ziarul adevărul nu se mai publică politică. Trag concluzia că presa din romînia va fi salvată de Adevărul, TVR, Radio România şi Rompress. Speranţa mai corect spus. Doamne ajută!
- Mai toate publicaţiile oferă alături de revista/ziarul propiuzis şi un dvd, carte, ceva, un gadget. Puţine ziare se vând aşa, doar hârtia... E o adevărată modă în România zilelor noastre. Repet, unele sunt chiar foarte foarte faine (cele de la Adevărul cred eu, dar şi Jurnalul Naţional au scos cărţi faine, păcat că au furat brandul Biblioteca Pentru Toti... Rusine).
- Mai toată lumea pe aici are blog. Mai ales personalităţile astea publice... Pentru căutare intraţi pe "goagăl" şi asociaţi nemele personalităţii cu cuvântul blog. Exemplu: blog adrian năstase.
- clanul Gordunenilor este încarcerat, în fiecare zi mai apare câte o arestare la tv. Habar nu am ce acuzaţii li se aduce ăstora. Doar că presa zbiară ca din gură de şarpe... A, şi mai şi, în fiecare zi apar detalii tot mai macabre ale crimelor comise de unul Behlean sau cam aşa ceva, care era un soi de dandy cu înclinaţii sadice şi cu aplecare spre infracţiuni economice la scară mare. În fine...
- Măruţă face audienţe "a la OTV" aducând scursurile societăţii pe post de vedete. Ce a fost şi ce-a ajuns...
- În fiecare seară putem vedea dacă am vrea pe "ăla micu" pe OTV. Odată la 4 - 5 zile apare şi primu' om în stat, tot acolo. Dacă nu sunt la OTV sunt la B1tv. Trăiască etica profesională. Anteniştii mimează supărarea că a ieşit tot Băsescu şi trag tare în continuare de audienţe la Sinteza Zilei.

Chestii care mă scot din sărite

Când bei ca vaca apă din sticlă şi face zgomotul ăla specific, fluieratul sau şuieratul format de bulele de aer ce pătrund în sticlă.

Marele parior

Adica eu.

Am un talent inimaginabil să fac pariuri de tot felul pe care să le pired. Începând de la cele fotbalistice pâna la cele pe teme politice. Ultimul pariu pe care l-am făcut a fost indubitabil pierdut. Acum am de dat tărie la greu, dar ast anu e bai.
Să vă arăt cam ce am pariat şi am luat-o în freză:
- Honorius parlamentar
- Geoană peşedinte
- Steaua ia campionatul (anul trecut)
- Urziceniul merge mai departe în primăvara CL
- România bate în Serbia
- PNL va fi condus tot de Tăriceanu
- Antonescu va merge în turul 2 cu Geoană
- OTV-ul se va închide pâna la 31 dec 2009
Ceva de genul ăsta, sigur aţi înţeles voi, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Uneori mă gândesc că dacă vreau să se întâmple ceva, e necesar să pariez eu într-un fel şi sigur se va întâmpla exact pe dos. Ba chiar am încercat şi asta odată, dar atunci am câştigat pariul şi astfel nu am obţinut ceea ce îmi propusesem iniţial... Deci nu fncţionează. Dacă pun pariu nu se întâmplă ce mi-ar plăcea mie... Faza e că dacă nu pun pariu se întâmplă şi chestii frumoase.
Bine, să nu credeţi acum că eu sunt atât de retardat încât să cred că lumea se învârte doar în jurul voinţei mele şi a modului cum pun eu pariuri...

Vouă

La facultate am învăţat că există mai multe tipuri de şef iar împărţirea se făcea ceva de genul: şeful dictator - ăla care nu ţine cont de opiniile angajaţilor şi care decide de unul singur în ceea ce este de făcut, şeful autoritar - cel care întreabă angajaţii şi îi consultă cu privire la cele mai bune soluţii pentru ca treaba să meargă bine dar decizia o ia singur şi şeful democrat, care consultă angajaţii cu privire la soluţii şi le ia în acord cu aceştia, prin "vot" democratic.
Am avut cam din fiecare şef câte puţin, am avut şi şef dictator, şi democrat şi autoritar, dar de departe cea mai puţin umanistă e varianta cu şeful dictator, căruia nu îi pasă de tine, nu îi pasă ce gândeşti şi mai ales nu îi pasă de drepturile tale pe care e natural că ar trebui să ţi le respecte aşa cum şi tu angajatul ar trebui să te ţii de treabă.
Nu demult am experimentat şi eu postura de coordonator al unui colectiv format exlusiv din doamne. Ceea ce avem de făcut nu implică calificări superioare sau mai ştiu eu ce abilităţi deosebite, nu sunt posturi plătite obscen de bine (nici măcar bine), nu există posibilitatea de avansare şi nici prea multe oportunităţi de îmbunătăţire nu sunt, deci miza este relativ mică. Un job plictisitor pentru unii, circular, fără satisfacţii personale şi fără posibilitatea să afirmi la pensie că ai avut "o carieră" în domeniu, aceste posturi (pe care le coordonez) fiind posturi de execuţie aparent fade.
Interesant este că pâna la un moment dat nimeni nu a dat atenţie acestor joburi astfel că, la o privire mai atentă s-a constatat că există suficient de multe disfuncţionalităţi şi inadvertenţe, că există încă loc "de mai bine", de îmbunătăţiri, de pus la punct ceva ce părea că merge perfect. O parte a activităţilor se făcea după ureche, fiecare făcând ceea ce credea de cuviinţă că e mai util (facil) şi fără un control al activităţii. Totul părea că merge foarte bine până când în brambureală a intervenit exigenţa, până când cineva a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să intrăm în legalitate şi NORMALITATE.
Aici intervin eu. Misiunea a fost: să punem la punct ceea ce nu merge, să organizăm în conformitate cu legislaţia şi să facem un pic de ordine pentru a nu ne mai întâlni cu situaţii amuzante de tipul unora cu care ne-am întâlnit. Când am fost întrebat dacă vreau să mă ocup de treaba asta m-am gândit că în ciuda imaginii mai puţin promiţătoare a joburilor noastre, sutem totuşi nişte oameni inimoşi, inteligenţi, care ţin unii la alţii in ciuda tutror nelipsitelor "înţepături" zilnice, care sunt dispuşi să facă mai mult pentru a avea un job mai uşor, nişte oameni de caracter şi cu onoare şi - mai ales - care înţeleg foarte multe din filosofia vieţii. Am acceptat această provocare care pentru mine a fost prima.
Înainte de a avea ocazia să coordonez un colectiv, îmi făceam tot felul de idei de cum va fi dacă oi fi şef, ce voi face, cum acţionez în cazul X sau Y, cum ar trebui fă fiu de exigent sau permisiv, etc.
Acum aveam ocazia să îmi pun în aplicare tot ce credeam că e corect şi benefic în ceea ce gândeam cu privire la activitatea de "şef".
Tactica mea a fost următoarea: încerc să le explic colegilor de ce trebuie să facem unele schimbări, care e logica lor, care e finalitatea, ce câştigă ei din asta, de ce unele dintre activităţile pe care le făceam până acum nu sunt corecte, etc. Am încercat să fiu aproape de colegele mele, am găsit chiar şi modalităţi alternative de organizare a programului (în ideea în care joburile noatre sunt cu program fix), pe scurt am încercat să fim prieteni înainte de orice. Nu am cerut birou separat (nici măcar nu am avut un birou al meu), nu am plecat de acolo aşa cum probabil că ar fi fost natural ci am rămas alături făcând şi ceea ce făceam înainte + responsabilitatea pe care în mod fericit mi-am asumat-o.
Tactica mea nu a dat roadele pe care le aşteptam. Doar o parte a înţeles ceea ce vreau de la ei, nu s-au produs în profunzime schimbările de mentalitate pe care speram că le pot produce astfel că încă mai sunt atitudini şi acţiuni nocive, o parte dintre colege au profitat la maximum de "prietenia" făcând o confuzie între permisivitate şi prostie, considerând că "cu ăsta se poate, nu vezi cât de prost e". Teoretic femeile nu au onoare, dar sincer mă aşteptam la mai mult. Deşi speram că ne putem înţelege prin dialog, unele dintre activităţi s-au impus "prin forţă" (forţa legii). Deşi acum se produc mai puţine erori, acestea încă nu au fost eliminate aşa cum mi-ar fi plăcut, consider în continuare că există potenţialul necesar elimiării lor complecte. Au fost mai multe "tălpi" pe care le-am primit de la unele dintre prietenele şi totodată colegele mele (prietene în senul de "stadiu de dincolo de colegialitate"), dar am încercat să nu port resentimente şi să merg mai departe. Am încercat să le înţeleg e fiecare şi am ajuns la o concluzie: ESTE IMPOSIBIL SĂ MULŢUMEŞTI CU O DECIZIE PE TOATĂ LUMEA. Indiferent ce ai face, tot există cineva care să nu fi înţeles ce vrei de la viaţa lor şi de ce le ceri un lucru sau altul. De multe ori totul pare ca o simplă impunere a orgoliului, dar asigur pe toată lumea că nu este deloc vorba de asta.
Una peste alta, cred că am reuşit să obţin şi performanţe. S-a imlementat o nouă procedură de lucru care implică mai mult folosirea calculatorului în detrimentul printurilor interminabile pe hârtie (cred că astfel am salvat vre-o 100 copăcei :) ), colegele care nu lucraseră pe calculator au luat contact cu acesta şi au învăţat noţiunile de bază ale utilizării lui, trăiesc cu impresia (sper că nu greşită) că există şi oameni care au înţeles ceea ce vreau (se vrea) de la ei, unele aspecte mie îmi par mai clar şi mai legal organizate, există un pic mai multă ordine şi logică. Am încercat să le fiu alături şi să le sprijin acolo unde era necesar, am fost aproape şi dacă a fost nevoie de "o audienţă" nu trebuiau să aştepte până când avea chef şeful să le primească, trebuia numai să spună ceea ce era de spus.
Una peste alta, a fost o onoare pentru mine că am avut ocazia să colaborez cu colegele mele din această postură, am învăţat multe, am devenit mai înţelept, am văzut cum e să stai şi de cealaltă parte, am gustat din responsabilităţi, am trăit şi experienţa şefiei. Nu ştiu dacă voi mai fi sau nu şef şi pe viitor, dar pot să spun că dacă ar fi fost uşor nu aveam nicio satisfacţie. Cel mai greu e să schimbi mentalităţile, să te faci înţeles, să explici de ce vrei ceva, să faci cumva astfel încât la orice oră stai de vorbă cu colegii aceştia să poată declara că "e fain la muncă, ne simţim ok, treaba merge". Mi-am dorit tare mult să obţin această stare, parţial mi-a reuşit, parţial nu. Ideea e că îmi pasă, probabil că şi de asta scriu acum acest subiect, pentru voi, colegele mele.
Cine spune că nu se pot obţine performanţe şi că trebie să iei totul aşa cum este, se înşeală.
Măcar un pic tot am mai avansat.
Dar tot mai e de lucru.

Zicală

Woddy Allen parcă, spunea că singura diferenţă între viaţă şi film este că în viaţă nu există coloană sonoră...

Me, the romantic man

Nu ştiu cum se întâmplă, dar momentan sunt într-o perioadă tare interesantă. Am renunţat la Antena 3 şi la Realitatea tv, am renunţat (din nou) la fumat, m-am apucat de slabit şi mă gândesc serios să îmi fac planuri pentru viitor (ceva nou la mine, care urăsc planurile de fel). M-am apucat de admirat maşinile sport americane (înainte le uram din toţi rărunchii) şi găsesc că şi o fată mai slăbuţă poate fi considerată sexy (prefer fetele mai plinute).

Dar ceea ce este cel mai interesant la mine acum, este apetitul destul de ridicat pentru filme romantice. Nu am habar ce m-ar fi putut determina să caut astfel de producţii, dar mă găsesc cu uimire navigând pe http://www.cinemagia.ro/ pe mai stiu eu ce filme romantice, siropoase, despre dragoste, despre un el şi o ea. Mie îmi plac de fel comediile dar şi mai mult parodiile, aşa că e cel puţin interesant gustul meu actual.

Hmmm, oare ce s-o fi întâmplând în căpşorul meu...?? Aş fi şi eu curios să aflu...

Prostul

Uneori stăteam şi mă gândeam la un aspect al vieţii: dacă ceva merge mai puţin bine, înseamnă că cei care au produs acea acţiune sunt proşti?
Să luam exemplul comuniştilor. Comunismul a fost una dintre cele mai negre perioade din istoria românilor, sau cel puţin comunismul aşa cuma fost el construit şi receptat aici. Totuşi, comuniştii erau sau nu proşti? Ceauşescu. Aşa e că vi-l imaginaţi un mare prost? Eu cel puţin aşa am făcut, mai ales în anii de după revoluţie. Ceauşescu nu era deloc prost (opinia mea). Hitler. Credeţi că era un prost? Stalin. Hrusciov. Todor Jitcov. Toţi îmi par nişte tătăici senili puşi în fruntea statului de alţi tătăici pârţâitori şi la fel de senili... Niciunul dintre ei nu cred că era chiar un imbecil, numai că ceva din organizarea socială pe care a propus-o fiecare dintre ei a fost fundamental greşită. Undeva a intervenit o fisură şi oamenii nu au înţeles "noua ordine". S-au revoltat şi de aici vrsarea de sânge şi toată para. Mi-am adus aminte de un mail pe care l-am primit odată cu nişte picturi tare faine. Reuşite chiar. La final am aflat că alea erau pictate de Hitler. Parcă nu mi-au mai plăcut la fel ca înainte să ştiu ale cui sunt. Şi astfel se pot da zeci de exemple. Aşadar, sunt nişte proşti cei care sunt asociaţi cu răul sau asta e doar o pecepţie (a mea)?

Uneori nu înţeleg

Uneori nu înţeleg lumea asta.
Îmi e greu să înţeleg de ce oamenii aleargă cu atâta ardoare după bani, deşi Domnul Dumnezeul nostru a spus că mai degrabă trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Rai. Deci pentru 50 de ani de Caraibe şi Ferrari să stai toata eternitatea în foc şi pară. Nu pare o afacere bună.

Îmi e greu să înţeleg noţiunea de "facem sex". Nu pot să fac doar sex. Sexul - indiferent cu ce perversiuni sau alte fantezii - trebuie să fie la mine o împlinire a dragostei pe care o port unei făpturi, numită femeie. Nu pot să fac doar o mişcare mecanică, o pulsare fără substanţă, o simplă zbatere diavolească. Pentru a face sex trebuie să fiu amorezat de femeia aceea.

Tot la capitolul ăsta, nu înţeleg de ce e mai importantă cantitatea ci nu calitatea. Am întâlnit băieţi din ăştia care se cred mari futaci dar care atunci când povesteau de activităţile cu caracter erotic pe care le intreprind, constatăm că sunt fazi, simpli, neimaginativi şi chiar timizi, pudici. Singura lor "victorie" este multitudinea de "numere" şi timpul cât au menţinut erecţia... Şi desigur lista cu femei... Bine, poate că şi "cererea" e de aşa natură, dar eu nu înţeleg cum ar putea cineva să se bucure doar cu atât atunci când avem posibilitatea să ducem totul în splendoare.
Nu înţeleg de ce oamenii frumoşi sunt deseori trişti iar cei urâţi sunt tot timpul veseli. Teoretic ar trebui să fie exact pe dos, nu?
De ce oamenii pictau înainte îngeri, serafimi şi herumvimi, arhangheli, etc, iar în zilele noastre se tatuează numai draci, scheleţi şi însemne demonice? Cred că gagiul ăla de a zis că secolul ăsta va fi religios sau nu va fi deloc s-a înşelat amarnic.

Porecle

Stăteam şi mă amuzam zilele astea de poreclele pe care le-am avut de-a lungul timpului şi încercam să fac o trecere a lor în revistă.

Sper că mi le-am amintit pe toate, dar dacă îmi mai amintesc pe parcurs o să mai revin.
Aşadar, de-a lungul timpului mi s-a spus aşa:
- Jebe - de la poetul Eugen Jebeleanu, porecla dată de un nene care ne plimba cu TV-ul (un soi de duba fabricată ani buni la Autocarul Bucureşti în epoca de aur). Pitici fiind copiii de la bloc mi-au zis de atunci Jebeleanu sau simplu, Jebe. Când vroiau sa ma "oftice" îmi spuneau Jebelici. Na, copiii...
- Pisoiul - poreclă dată de unchiul meu P.F. ca o continuare a poreclei tatălui, Motanu. Natural, se înţelege că din motan se naşte un pisoi. Întreaga lor familie mă alintă şi acum cu această poreclă care îmi face o reală plăcere.
- Râde - soare - poreclă căpătată în armată şi dată de Frangulea. El nu înţelegea cum e posibil să strângi din ochi când e soare, aşa cum fac eu când nu port ochelari de soare. Am ochii de culoare deschisă ceea ce îmi dă o oarecare sensibilitate la soare, motiv pentru care strâng involuntar din ochi. El credea (săracu') că râd la soare, motiv pentru care, atunci când era vesel (rar) mă striga râde - soare.
- Pazvante - este porecla pe care mi-am luat-o deseori în jocurile pe care le mai joc on line. Amicii pe care mi i-am făcut astfel mă ştiu drept Pazvante.

EBA şi Honorius

Hmmm, nu ştiu de ce, dar eu cred că România merită ceva mai mult. Tare mă tem că ăsta e numai începutul...
Nu m-ar mira ca în 5 - 6 ani să ne zâmbească maliţios din parlament Guţă şi Minune alături EBA şi Honorius. Încercând să mai caut nume care nu mă impresionează neapărat prin calităţile lor mentale sau umane şi pe care să le adaug aici într-o listă de posibili demnitari români, mă îngrozesc, aşa că renunţ.
Sper ca totuşi să nu fie vorba decât de imaginaţia mea prea bogată...

p.s.
Pun rămăşag cu oricine e dispus, că Honorius Prigoană va ieşi parlamentar!

Care e faza?

Stăteam de vorbă zilele trecute cu mai mulţi tipi cu care discutam diverse ca să mai treacă timpul, ca băieţii, na... La un moment dat unul dintre ei îmi povestea că s-a făcut băiat cuminte, că "şi-a luat" o fată cuminte şi că vrea să se aşeze (nu cred că va reuşi), să mai termine cu femeile şi băutura. Pâna la această dată a dus o viaţă mai mult sau mai puţin morală, în care a frânt multe inimi şi în care "a frecat" tot ce "a prins". Bun, pâna acum nimic aiurea, căci e evident că tipul nu este un violator iar pentru a face sex e nevoie de cel puţin 2 persoane. Aşadar, nu le-a obligat nimeni pe fetele alea să vină alături de el, fie şi pentru o seara.
Ceea ce nu înţeleg eu este următorul fapt: el, care şi-a trăit viaţa se autoconsidera ca fiind un bărbat împlinit, viril, sexy, normal, etc, pe când tipele care au adoptat acelaşi stil de viaţă sunt considerate curve. Adică, de ce ei au voie iar ele nu? De ce ei se pot bucura de viaţa lor erotică în cele mai diverse modalităţi şi punându-şi în aplicare toate fanteziile, în timp ce ele trebuie să stea să viseze la un nenorocit de orgasm de la un impotent, fără ca măcar să poată să vorbească despre ce vor şi ce le-ar face fercite? De ce există 2 feluri de femei şi un singur fel de bărbaţi în accepţiunea populară atunci când vorbim de sexualitate? Asta nu reuşesc să înţeleg, imaturitatea asta, nedezvoltarea, retardul, închistarea în tabuuri depăşite de vremurile pe care le trăim. De ce femeile împart femeile în două categorii iar bărbaţii sunt virtuoşi indiferent de ce stil de viaţă adoptă???? De ce a trăi viaţa sexuală aşa cum visezi, cum se poate descrie ea în fanteziile cele mai intime nu poate fi nici măcar împărtăşită cu partenerul de viaţă de frică de a nu fi trimise în categoria curve?
Ne întrebăm cum se face de atâtea cupluri de oameni nu reuşesc să (mai) găsească resursele pentru o viaţă împreună. De "marea iubire" nici nu cred că se mai poate discuta, asta e ceva atât de rarisim încât după fiecare poveste reuşită s-ar putea scrie câte un best-seller. Ne întrebăm de ce unii declară că este imposibil să îşi găsească jumătatea şi ne mirăm (mă mir) cum se face că cele mai sexy şi mai frumoase fete pe care le-am întlnit în ultimii 5 ani sunt SINGURE. Îmi place să cred că problema nu este numai la ele şi că undeva, pe ici pe colo, noi bărbaţii nu suntem destul de buni ascultători, nu suntem deschişi şi - why not - nu suntem maturi. E greu să încerci să cauţi răsăunsuri şi să ajungi exact la concluzia asta, dar de undeva trebuie început.
Poate că ar trebui instaurată o "mişcare" de emancipare şi a bărbatului, aşa poate nu voi mai vedea atâtea fete superbe singure... I mean gorgeous, folks!!!!!

Anul nou

La mulţi ani!

Să aveţi un an aşa cum vă doriţi, împlinit, plin de sănătate, bucurie şi reuşite pe toate planurile. Pentru asta trebuie să urmaţi o reţetă cât se poate de simplă: purtaţi roşu în noaptea dintre ani, (de preferat şi sfatul specialistului este ca acest ceva să fie chiloţi, motiv pentru care pe data de 30 şi 31 decembrie veţi găsi o largă ofertă din acest banal produs de îmbrăcat/dezbrăcat, în această ordine), nu spălaţi de la Crăciun la Revelion, sărutaţi-vă sub vâsc, umpleţi-vă portofelul cu bani, carduri sau alte elemente numismatice de valoare. Zâmbiţi toată noaptea de 1 ianuarie şi fiţi veseli la plecarea vechiului an. Musai trebuie să primiţi colindătorii, iar în prima zi din an e neapărat ca în casă să vă intre un băiat care să cânte "Sorcova". De altfel şi mesajul din celebrul colind sună optimist (Sorcova, vesela...) astfel încât aveţi astfel ocazia să începeţi anul cu gânduri de bine. Daţi-i bani neapărat. Casa trebuie să vă fie curată (nu că în celelalte zile ale anului ar fi scuzabil să o aveţi altfel) şi totul pus la locul lui în cea mai deplină ordine. La Crăciun trebuie să aveţi un copac în casă care creşte în 5 - 6 ani, totul numai pentru cele 10 zile de bucurie aduse vouă. Dacă cineva vă cere după ora 12 chiar şi 1 leu şi nu e colindător, să nu îi daţi, că tot ce aţi făcut mai sus se duce de râpă, că nu e bine să daţi bani în prima zi. La 31 decembrie să nu care cumva să aveţi datorii, sunaţi-vă unchiul din Canada şi trimiteţi-i suta aia prin Money Gram. Cu ocazia asta, administratorul va fi bucuros că în sfârşit ne-am adus întreţinerea "la zi".
Aşadar, nu contează ce faci în tot anul. Practic viaţa este numai o aşteptare a acestei nopţi în care ne decidem singuri soarta. Nimic nu contează ci numai 31 decembrie şi 1 ianuarie. Dacă faceţi precum în sfaturile de mai sus aveţi GARANTAT un an bun, plin de bucurie, sănătate, bani, femei/bărbaţi, voioşie, noroc, virilitate/"chef", maşină de firmă, ţoale, etc.
Şi eu care credeam că important e să crezi în Dumnezeu...