marți, 16 octombrie 2012

Ce lecţie importantă de viaţă am învăţat în anul 2012

Aproape în fiecare an învăţ câte ceva prin trăirile pe care bunul Dumnezeu mi le hărăzeşte. Iată de exemplu cum în anul acesta am învăţat o lecţie pe care în alte condiţii nu aş fi reuşit să mi-o însuşesc. După ce în anii trecuţi am învăţat că orice politician este un mincinos mai mult sau mai puţin talentat, după ce am aflat că speranţa pe care ţi-o oferă un politician este de fapt una deşartă, după ce am aflat ca iubirea învinge orice s-ar întâmpla, după ce mi-am dovedit mie însumi că Dumnezeu mă iubeşte şi după multe alte lecţii, anul ăsta am aflat că cei pe care îi urăşti din toată inima te pot salva şi îţi pot deveni simpatici, ba chiar poți să ajungi să îi iubeşti deabinelea. Niciodată să nu spui niciodată, să nu crezi că există ură absolută şi mai ales să nu blestemi niciodată. Acum am înţeles cum albul poate deveni negru, cum negrul este de fapt alb doar daca schimbi niţel optica și unghiul din care privești, doar dacă cineva îşi schimbă o acţiune ce se răsfrânge asupra-ți, dacă cineva te priveşte altfel de cum te privea mai deunăzi. Am învăţat că repezeala cu care ne aruncăm să blestemăm este una care ne poate aduce pedeapsa divină, căci Dumnezeu ne învaţă să nu blestemăm, ori cum se întâmplă uneori, poți vedea cum pozițiile de pe care ai blestemat se pot transforma în poziții de pe care poți binecuvânta. Anul acesta mi-am dat seama ce îneamnă de fapt acest îndemn și ce valoare au aceste cuvinte şi de ce este foarte bine să ne înconjurăm deseori de binevoinţă. Am învăţat - odată în plus - că nimic nu este definit în termeni absoluţi, atâta numai Dumnezeu singurul este. El este singura constantă pe parcursul întregii mele vieţi. SINGURA. oamenii mi-au părut uneori buni, alteori răi, dar rareori ei au putut fi definiţi în termen absoluţi: omul ăsta e 100% bun sau rău. Oamenii sunt schimbători, sau dacă nu ei, cu siguranţă situaţiile în care îi judecăm pe oameni pot căpăta variații. Un țigan care îți salvează viața poate fi factorul declanșator al unei simpatii fără margini față de o categorie pe care poate o urai cu patos, așa cum un prieten apropiat poate deveni inamicul numărul unu dacă își produce o suferință pe care nu o anticipai. Trădarea ca și bunătatea stau ascunse în fiecare dintre noi și uneori pe acestea le lăsăm activate de conjuncturi. Spuneam mai demult, comunismul e o scuză, rahatul stă pitit în noi. La fel pot spune și despre sfințenie, ea este în fiecare dintre noi, trebuie numai să o activăm prin faptele specifice. Îngâmfarea noastră de a crede că avem dreptate ne este pedepsită deseori de lecții pe care bunul Dumnezeu ni le oferă, numai că nu avem de fiecare dată ochi să le vedem. Tratăm uneori fatalitatea cu întrebarea retorică „de ce mie” și nu vedem învățătura de dincolo de suferință. Dacă ne-am așeza măcar pentru o oră să cugetăm asupra a ceea ce ni se întâmplă, am putea poate să găsim și o explicație logică, dar după logica divină. Există virtute în suferință. Nu o spun eu acum, am învățat-o de la înțelepți. Pentru a putea înțelege cu adevărat lupta pe care o ducem zilnic între bine și rău, avem nevoie de renunțare. Da, de renunțare la patos, la  infatuare, la zgârcenia cu care oferim (nu mă refer la aspectul material), la orgoliu și mai ales la egoism. Până la urmă creștinismul ortodox fix aceste valori le promovează. Avem nevoie să fim creștini. Adevărați creștini.