marți, 31 decembrie 2013

Momentul acela

Toți ne gândim măcar odată în viață la momentul acela, cum va arăta lumea după ce în mod fizic noi vom dispărea. Fiecare din noi ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră, fie că este vorba despre ceva material sau imaterial, dorm să credem că vom trăi cumva în memoria celor care ne-au cunoscut numai într-o lumină pozitivă, caldă, ușor cosmetizată și deseori amuzantă (ăia la Paraziții spuneau că dacă mori te uită toți în 2 zile). Ceva din spiritul nostru va supraviețui memoriei colective, de regulă aspecte pozitive. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om - să moară - șterge cumva din memoria colectivă faptele noastre abominabile, reprobabile, greșelile noastre omenești, răutățile și sadismele pe care le-am practicat cu mai mult sau mai puțin discernământ. Toți ne dorim să lăsăm umanității (sau măcar contemporaneității) câte o dâră din spiritul nostru. Dar oare noi cât îi mai ținem minte pe cei care au „plecat”? Cât timp am acordat memoriei celor care nu mai sunt printre noi? Așadar...

luni, 30 decembrie 2013

Mâine la doișpe

Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi mâine pe la ora asta, câte tone de LMA și pupici și chestii vor fi lansate în eter -  a se citi on lain - , iar la fix ora doișpe, uamenii, în loc să iasă pe balcon să arunce cu petarde și să chiuie ca copchiii ăia de 8 ani care au primit cea mai tare biclă din istorie vor încerca să posteze ceva la fix doișpe, adicătelea la trecerea dintre ani (ăla vechi rău și hâtru, ăla nou bun și bogat și vesel și cu de toate, că de, omu' speră...) toate astea exagt când chioru dintr-o țară de uorbi va sosi la TV să își țină discursul moralizator și ușor patriarhal, moderat șăgalnic (transmis în direct din sânul votanților de la Brașov - să zicem), pe care boboru' amețit de alcohool îl va rumega spunnd „bă, de bine de rău ăsta...”. Mâine iar va fi o zi clasică, în care nimic nu mă va mișca, în care vom mima iar fericirea, bucuria, entuziasmul, în care vom spera (deșart) din nou, în care vom fi mai buni, mai înțelegători, mai nu știu cum. Mâine va fi o zi ca oricare altă zi de 31 decembrie. Nimic nou. 

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Viața este grea

Societatea actuală, societatea modernă îi marginalizează fantastic pe proști, practic, în ziua de azi a fi prost este un lux, un moft pe care nu toți și-l mai permit. Tot mai multe aspecte ale existenței devin din ce în ce mai complicate - ceea ce este desigur o prostie - sunt tot mai puțin accesibile omului de rând needucat, omului simplu, prost, cu un intelect mediu spre limitat. Începând de la simpla taxare a unui bilet în mijloacele de transport în comun și până la reclamele la cele mai simple obiecte care sunt exagerat de încărcate cu mesaje inaccesibile unei minți ușoare, tot ceea ce societatea noastră oferă pe post de mijloc de subzistență este inutil și ilogic complicat. Dorința de nou, de nemaiîntâlnit, de original, de progres cu orice scop, transformă până și cele mai banale obiecte în scule complicate si uneori periculoase. Ce este azi banalul telefon de ieri, simpla conversație telefonică de ieri ce a devenit azi? Ce este azi gătitul dacă nu o utilizare de cât mai multe ustensile care de care mai motorizate (robot de bucătărie, mixer, blender, etc) care inlocuiesc toate folosirea unui simplu și banal cuțit? Exemple se pot da cu miile, ideea este că traiul simplu, al omului simplu, care nu își complică viața și trăește arhaic, banal, a devenit unul imposibil de imitat și retrograd. În ziua de azi nu ne mai permitem să fim banali, proști (în sensul frumos al cuvântului - în accepțiunea mea are și un sens pozitiv), am fost depășiți de omul modern, arianul, cel care știe și poate să facă tot ce se face pentru a-și ușura viața, dar care în realitate mai rău și-o complică. Dacă vrei trai simplu e musai să îți găsești un loc undeva izolat și să te organizezi singur, căci societatea nu te mai acceptă simplu, ea te vrea modern, instruit, arian. 

miercuri, 25 decembrie 2013

Dumnezeu te iubește, fie că îți convine asta sau nu

Din milioanele de ore petrecute de către mine pe internet, am citit odată chestia care dă și titlul articolului ăsta, chestie care mie mi s-a părut esența creștinismului. Dumnezeu ne iubește, asta este sigur 100%, numai că unii dintre noi, copleșiți de grijile cotidiene, alegem uneori să ne depărtăm de la El, de la legea sa, de la poruncile sale. Cred că prezentarea unui Dumnezeu răzbunător, care stă cu sabia scoasă permanent pentru a ne tăia capul și a ne pedepsi drastic la cel mai mic păcat, este o imagine care nu Îi reflectă întreaga iubire și grație a mântuitorului nostru. Dumnezeu este iubire, este iertare, Dumnezeu este salvatorul nostru ci nu cel care ne osândește, cred că Arsenie Boca avea o foarte bună replică care mă ajută pe mine să îmi susțin articolul: „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos de pe Pământ este mai mare ca iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Așadar, există speranță, există iubire, iertare, adevăr. Desigur, nu trebuie să spunem bun atunci, păcătuiesc în voie căci iată că la final totul îmi va fi iertat, ci trebuie să căutăm permanent să îi facem voia, să ne arătăm și noi iubirea față de El. Dreapta Judecată ne va pune pe fiecare pe scara lui Iacov, mai sus sau mai jos, în funcție de dragostea pe care i-o arătăm și pe care i-o purtăm în sufletele noastre, și nu cred că e bine să fim în josul scării. Poate că din cauza unei vieți mai grele sau a mai știu eu cărui motiv unii dintre noi ne îndepărtăm de Dumnezeu și nu putem vedea cu adevărat slava și puterea sa, dar în toată această perioadă Dumnezeu ne-a iubit - de câte ori nu ni s-a întâmplat să vedem lucrurile altfel în funcție de cât timp trece, iar aici putem să comparăm modul cum vedeam anii comunismului din România în 1989, în 1990, în 2000 sau acum. Fie că L-am negat, fie că L-am uitat, Dumnezeu ne-a iubit, fie că asta ne-a convenit sau nu. 

duminică, 13 octombrie 2013

Te-aș blestema, dar nu meriți atâta atenție!

Ateii. Tentația la care sunt supus este aceea de a acționa precum acționează ei, adică să dea cu căcat în ceea ce nu înțeleg, dar în seara asta mi-am propus să adopt o altfel de atitudine. Așadar, ce înseamnă după opinia mea un ateu? Un ateu este un om care pur și simplu nu a avut noroc, care nu este capabil să înțeleagă evidența, căruia din motive care mie îmi scapă cu desăvârșire Dumnezeu a ales să nu li se releve sub nicio formă. Probabil că Dumnezeu a ales cumva ca dintre atei să se mântuiască câțiva, și aceștia să fie de fapt biciul pe care Atotputernicul să îl folosească pentru a ne testa nouă, ăstora de ne declarăm mari creștini, credința și stăruința în iubirea față de El. Este imposibil ca după milioanele de gesturi de evidență creștină să ajungi în nedorita stare de a te declara ateu, este gestul de maxim autism spiritual și existențial pe care un individ îl poate face, dar cum menirea mea pe planeta asta nu este aceea de a-i judeca pe alții, îi las în imbecilitatea lor să clocăie în ignoranță și aroganță, deși un suflet salvat valorează cât 1.000 de suflete drepte... Deci și eu greșesc... Ceea ce nu am înțeles sub nicio formă, este de ce ateii nu se mulțumesc să stea în ignoranța lor călduță acolo și să se iubească pe sine până la epuizare și vin în spațiul public încercând să mă convingă pe mine credinciosul că greșesc. Eu am venit vreodată să te osândesc pe tine ateul așa cum o faci tu zilnic? Eu am venit  vreodată să îți dau ție lecții de morală ateule? Eu am venit vreodată să fac mișto de valorile tale deșarte, să iau în derâdere ceea ce tu crezi (și îți garantez că te înșeli) că este corect? Atunci tu de ce îmi ataci valorile în care eu cred? De ce ataci numai creștinismul ci nu și islamul? Îți e frică cumva cumva că mai știu eu ce descreierat retardat din mai știu eu ce țară islamistă te va amenința că îți ia viața dacă spui ceva de islam? Creștinii nu te amenință și nici nu o vor face vreodată. Cei mai  mulți dintre ei nici măcar nu te vor blestema. Ești și așa tu destul de blestemat de alegerea ta irațională pe care ești pregătit să o aperi cu prețul vieții tale, ești gata ca în numele unor sofisme să te arunci ilogic și antagonic în brațele morții, ești gata să faci orice gest numai ca să mă faci să regret alegerea mea, orgoliul tău imbecil nu îți oferă nici o scăpare, nu poți accepta că te înșeli nici în fața evidenței, dar de ce trebuie să dai cu căcat în ceea ce nu înțelegi? De ce trebuie să mă jignești pe mine? De ce nu poți accepta că eu am ajuns acolo unde tu nu poți ajunge pentru că îți este imposibil să treci mai încolo de propia ta persoană? Tu nu ești nimic pentru universul acesta, nici eu nu sunt. Diferența între mine este și tine este că eu realizez că mâine pot fi unul dintre cei 96 de morți cotidieni de la știrile ProTv, tu crezi că tot universul se învârte în jurul existenței tale numai pentru că tu te uiți la univers din interiorul sufletului tău meschin și mic. Cu ce sunt eu mai presus de un african care moare de foame? Cu nimic. Tu însă crezi că deții adevărurile profunde ale planetei și din discursul tău retard nu pot scoate spre folosința publică nici măcar un gând, nicio idee, nimic util alctcuiva decât propiei tale persoane. Să declari că Dumnezeu nu există, să faci mișto de biserică și de cei care cu evlavie calcă pragurile sale mie mi se pare o agresiune mai mare asupra sufletului decât cea pe care o făcea comunismul. Au fost și comuniști care au crezut în Dumnezeu dar care - din slăbiciune - au ales să stea cuminți în banca lor și să declare că-s atei. Tu, ateule, faci tot ce poți ca să distrugi Biserica, mai abitir precum comuniștii. Tu, ateule, ești mai înverșunat ca sataniștii - pe care îi știu doar din povești și pe care nu îi văd în viața de zi cu zi așa cum te văd pe tine. Tu, mizerabilule, ești speța cea mai de jos a speciei umane, sub taximetriști, violatori, ucigași, căci tu ucizi (sau îți dorești să ucizi) spiritul cel mai înalt care sălășuiește într-un om. Tu, ateule, ești cel care - în retardul tău egoist - ucizi sufletele slabe care caută liniștea călduță în locul războiului întru cuvânt. Tu, precum diavolul, cu revoltă încerci să stârnești revoltă. Vei aduna lângă tine numai sufletele slabe, oamenii cu tărie de caracter și cu suflete mari vor rămâne de partea cea curată. Te-aș blestema, dar nu meriți atâta atenție!

duminică, 6 octombrie 2013

Cum văd eu libertatea

Libertate. Sub acest cuvânt se ascund sute de interpretări, sute de percepții, fiecare om punând în acest termen valoarea care îl reprezintă cel mai mult. Libertatea este una pentru un sfânt, una pentru un hoț, una pentru un pușcăriaș și așa mai departe. Pentru fiecare dintre ei libertate este un termen diferit. Desigur, există și termene larg acceptate ca fiind definiții ale libertății, cum ar fi de exemplu libertatea de exprimare, de circulație, de opinie și așa mai departe. Eu cred că forma maximă de libertate se obține în creștinismul ortodox, căci a avea acces la mântuire este cel mai mare cadou și cea mai mare șansă pe care viața ți-o poate oferi. Aparent libertatea aceasta este ilogică, cum poți fi liber supunându-te la ceva? Ei bine, oare un copil de 2 ani dacă este liber ci nu supus părinților (apărat de aceștia) nu este el sortit pieirii? Așa și creștinul ortodox, el este liber tocmai pentru că are acces la învățătura ortodoxă, nu este singur, nu este lipsit de sens, de noima pe care o dă vieții imensa dragoste divină. Cred că libertatea mea este superioară de aceea a unui ateu, căci eu L-am găsit pe Dumnezeu, am găsit acea formă de cunoaștere care eliberează, nu înțeleg foarte bine cum poți să vezi și să nu crezi. Libertatea de tip individualist a unui ateu mi se pare meschină deoarece nu duce nicăieri mai târziu de hic et nunc, nu are nicio valoare nici pentru umanitate nici pentru individ. Un islamist este mai liber ca un ateu, căci el în neștiința lui se îndreaptă către ceva superior, către Dumnezeu, în timp ce ateul mimează libertatea exact în forma cea mai cruntă de înlănțuire și robie. Papa Francisc deschide larg brațele către celelalte religii tocmai pentru că (așa cred eu) își dă seama că a te îndrepta către Dumnezeu este forma cea mai mare de libertate pe care un individ o poate experimenta, singurii care sunt total (auto)excluși fiind cei ce aleg robia în locul libertății. Libertatea prin supunere este un paradox pe care numai supușii care au gustat din euforia ortodoxiei îl pot revela la maxima sa amplitudine.

miercuri, 2 octombrie 2013

Oameni care au murit degeaba

Este fantastic cât de puține lucruri au învățat românii din experiența lagărului, pușcăriei, inepției regimului comuniștilor. Este fantastic cât de puține lecții ne-am însușit ca neam, cât de multe dintre experiențele ilogice pe care le zeflemeam la comuniști sunt astăzi întâlnite la tot pasul. De exemplu, mă frapează atitudinea pe care noi românii o avem față de cel de lângă noi care exprimă o opinie. Este dureros să vezi că principiul comunist conform căruia „cine nu e cu noi e împotriva noastră” este purtat la loc de cinste în discursul public al exagerat de multor oameni. Nu putem accepta că ne înșelăm, nu putem accepta că există undeva pe planeta asta cineva care are alte argumente decât cele pe care le aducem noi, nu înțelegem că pentru unul și același subiect există puncte de vedere diferite. Dacă cineva crede altceva de cum credem noi, automat ăla este un cretin, un neica nimeni, un neisprăvit, un nemilos, hoț, criminal și așa mai departe. Dacă ești de acord cu eutanasierea cățeilor pentru că ai fost atacat fără să faci nimic de o haită de nenumărați câini înfometați într-o seara rece de noiembrie, ești nemilos. Ăsta este numai unul din exemplele pe care le pot da, subiecte care să vină în sprijinul subiectului sunt sute de mii, luați la întâmplare pe oricare. În condițiile astea stăteam și mă întrebam ce rost mai are eroismul? Ce rost a avut ca niște oameni să facă închisoare pentru un ideal (acela exprimat foarte elegant de Ion Rațiu, care spunea: mă voi bate până la moarte pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine), ce rost mai are să fi trecut prin fenomenul Pitești dacă la 40 de ani după aceea constați cu uimire că majoritatea nu te lasă să ai o altă opinie? Nu pentru asta au luptat eroii români? Nu pentru normalitatea diversității de opinie au luptat ei? Nu pentru libertatea de a-mi forma o opinie și de a o spune liber au stat cu zecile de ani prin păduri, înfometați, triști, trădați, în frig și frică? De ce dacă am o opinie contrară tu trebuie să îmi spui mie cuvinte pe care cu greu hârtia le poate suporta? De ce un judecător sau un politician este măscărit și umilit public pentru deciziile pe care le ia? Pai nu NOI i-am pus acolo să ia decizii pentru binele nostru comun (nu, nu fac apologia politicienilor, vorbesc ca principiu)? Oare ce simte un supraviețuitor al închisorilor politice ale comunismului când se uită și vede unde am ajuns și unde suntem față de ce și-au dorit colegii săi de celulă? Oare oamenii ăia au murit degeaba? Sunt sute de alte întrebări care îmi umbla în solilocviu în cap.

duminică, 29 septembrie 2013

Cine deține adevărul?

Este una dintre întrebările fundamentale ale umanității: cine deține adevărul, cine are dreptate atunci când afirmă ceva, cine este mare și cine este mic, cine și-a format o opinie corectă și cine este manipulat, cum trebuie organizată societatea astfel încât oamenii să fie toți fericiți? Opinia mea e clară, în materie de adevăr cred că sfintele învățături creștin ortodoxe sunt cele care sunt drepte și care s-au păstrat nealterate de sute de ani. Ceea ce gândea Ștefan cel Mare acum 400 de ani este perfect valabil și azi dacă e să ne raportăm la ortodoxie. Esența e aceeași, filosofia aceeași, s-au schimbat numai oamenii și tehnologia. Și atunci erau oameni bogați și săraci, și atunci erau deștepți și proști, și atunci erau absolut toate categoriile de oameni care se regăsesc și astăzi, de la trădători la sfinți. Sunt milioane de dovezi că Dumnezeu există, numai că sunt puțini care au ochii deschiși să le vadă. Unii neagă evidența numai pentru că orgoliul lor nu le dă voie să accepte că s-au înșelat, acest gen de oameni fiind răspândiți în foarte multe tipologii întâlnite zi de zi sub diverse forme: de la egoiști la înfumurați, de la hoți la trădători, de la mincinoși la escroci. Toți aceștia consideră cumva că dețin adevărul, că lumea trebuie construită așa cum o văd ei, că a fi smerit sau altfel de cum sunt ei este un gest de slăbiciune, nu acceptă dialogul și dezbaterea pe tema adevărului. Să stai de vorbă cu un om care nu acceptă că se poate înșela este cea mai mare pierdere de timp, cu toate că Dumnezeu ne învață că trebuie să facem tot ce se poate pentru a aduce lumina adevărului în sufletele tuturor oamenilor, recuperarea unui suflet întunecat fiind considerată una dintre cele mai mari victorii ale creștinismului. Numai că lupta cu mințile mici și sufletele meschine este deseori foarte grea, trebuie să fii un luptător, să încerci de zeci și sute de ori acolo unde eșecul pare a fi veșnic instalat. Să înveți smerenia pe un îngâmfat este cred eu cea mai mare provocare pe care viața ți-o poate oferi, dar dacă reușești să îi aduci în fața ochilor adevărul (consider apriori că învățătura ortodoxă este adevărul) atunci vei avea cele mai mari satisfacții. Să poți să îi ajuți pe cei de lângă tine este o onoare pe care viața ți-o oferă, trebuie doar să îndrăznești, să încerci, este un privilegiu pe care cei mai mulți nu îl înțeleg tocmai pentru că se uită prea des înspre sine ci nu înspre adevăr. Omul nu este un adevăr în sine, nu trăiește nimic veritabil în singurătate ci numai o mare minciună (singura excepție sunt pustnicii, dar aceia nu sunt cu adevărat singuri ci își trăiesc singurătatea fizică înconjurați de milioane de prieteni, îngerii lui Dumnezeu și chiar Dumnezeu însuși). Omul social nu are cum să își fie suficient sie însuși, are nevoie de comunicare cu cei din jur, însă nu am înțeles de ce sunt și oameni care preferă interacțiunea negativă în locul celei care ne stă tuturor la dispoziție, cea pozitivă, din care toți oamenii vor fi fericiți ci nu numai egoiștii. Judecând după întreaga suferință pe care a suportato umanitatea delaungul timpului ca urmare a aplicării „adevărului negru”, pot trage cu ușurință concluzia că aceștia se înșeală, adevărul nu se află în posesia lor, există alte căi pe care trebuie să le urmeze. 
Propun să acționăm cu toții după legea ortodoxiei.

duminică, 18 august 2013

Despre nudism, câteva considerente personale

Nudismul este în accepțiunea mea forma maximă de libertate pe care un om și-o poate permite, cea mai la îndemână frondă asupra statului. Deși în cultura umană dealungul timpului nuditatea nu a reprezentat un asemenea tabu ca în zilele noastre, nudismul instituționalizat - să îi spunem așa - se practică de la începutul secolului trecut. Dar ce este nudismul? Iată ce ne spune wikipedia dacă tastăm „nudism”: „Nudiștii nu consideră că nuditatea este degradantă, imorală sau indecentă, argumentând că nudismul este o stare naturală, deoarece omul se naște în stare nudă. Filosofia naturistă promovează respectul pentru propriul corp, grija pentru sănătatea proprie și prețuirea contactului cu elementele naturii. Naturiștii au convingerea că expunerea corpului nud oferă numeroase beneficii asupra sănătății fizice și psihice și că permite o mai bună acceptare propriei persoane și a semenilor. Prin nudism se promovează un înalt grad de libertate asociat ființei umane, o libertate prezentă atât în înfățișarea lor, precum și în personalitatea acestora, o personalitate integră și puternică.” După cum observați, nudismul este considerat o formă de libertate asociată ființei umane, fără ca nuditatea în sine să fie considerată degradantă, imorală sau indecentă. Așadar, faptul că stai gol/goală într-un anumit loc social (de regulă pe plajele special amenajate, dar sunt și cazuri în care nudiștii se întâlnesc și în alte spații special amenajate) nu mai este considerat o rușine așa cum marea majoritate a oamenilor etichetează nuditatea. Desigur, curiozitatea și atracția față de sexul opus există și nu cred că există nudiști care atunci când ajung pe plajă sunt total indiferenți față de celelalte persoane care stau goale, diferența față de un textilist fiind aceea că după 5 - 10 minute de „cercetare” și satisfacere a unei curiozități absolut naturale, interesul se estompează. Vorbeam cu niște amici care îmi spuneau că ei nu ar putea sta la nudiști tocmai pentru că ar fi tot timpul activi din punct de vedere sexual. Cred că asta ține de un soi de atitudine greșită pe care o au față de nuditate, dacă ar privi totul ca fiind parte din normalitate poate că ar putea și ei să se bucure de beneficiile nudismului. Prin practica de nudism cred că se înlătură acest tabu al goliciunii, odată depășită această barieră oamenii devenind - în opinia mea - mult mai deschiși, mai prietenoși, socializează mai ușor, sunt mai pașnici. Eu de fiecare dată când am mers la plajele de nudiști am întâlnit oameni care mi s-au părut mult mai deschiși și mai sociabili ca ceilalți - față de care nu am simțit nicio apropiere. Nota bene, la plajele de nudiști majoritatea oamenilor citesc sau au preocupări ce nu se regăsesc pe celelalte plaje. Nudismul nu implică (sau nu ar trebui să implice) exhibiționism sau voyeurism,mai mult, există și un cod nescris de politețe pe o plajă de nudiști. Dacă ar fi să aduc argumente pentru care eu am ales nudismul, iată câteva:
- nuditatea nu este ceva greșit. Încă din antichitate oamenii au socializat goi, exemple din epoca romană sau din civilizația grecească putându-se da foarte multe. Nuditatea a fost adusă în tabu odată cu așa-zisa civilizare a omului. Spuneam eu odată pe blog aici că nudismul este o întoarcere a omului la originea sa.
- există multe beneficii din punct de vedere medical. Începând de la aportul suplimentar de vitamina D prin expunerea unei părți mai mare de piele la soare, până la beneficiile de natura psihică, toate sunt plusuri ale practicii de nudism.
- dealungul vremurilor (inclusiv în comunism) nudismul a fost un gest de frondă asupra statului. Statul care vedeți foarte bine cât de tare ne respectă... Nudismul a fost un soi de ieșire din mulțime, mulțime care respectă toate restricțiile statului, inclusiv aceea prin care suntem învățați încă de mici că nuditatea este ceva urât, de ascuns, rușinos, pentru care oamenii trebuiesc blamați. Bine, nu cred eu că de mâine vreo 20 de oameni vor deveni nudiști din acest considerent, dar el există la mine.
- am ocazia de a-mi petrece timpul printre oameni de o foarte bună calitate. Eu de exemplu stând de vorbă cu diferiți oameni extraordinari pe care i-am întâlnit în diverse contexte, am aflat printre altele că aceștia sunt și nudiști. Desigur, nu toți oamenii de calitate sunt nudiști, dar șansele ca printre nudiști să găsiți oameni de o calitate excepțională sunt foarte foarte mari. 
- nu mai dau bani pe slip. :) 
- venind cu copiii la nudism, există șanse mai mari de a-i oferi acestuia o educație mai bună. Explicând-ui copilului care sunt diferențele între oameni, învățând-ul că toți oamenii sunt frumoși și să respecte pe cel de lângă el care este egal cu el (gol), cred că se poate accesa un nivel superior de educație decât dacă acesta ar fi educat după regimul normal de percepție. 
- am o mai bună încredere în mine și în corpul meu. Aici nimeni nu te judecă dacă ai colăcele sau dacă ești prea slab, dacă ești înalt sau scund, dacă ai chelie, fundul prea plat sau dacă sânii nu sunt „perfecți”, dacă ai pielea creponată datorită vârstei sau dacă ai uitat să îți îngrijești subțiorile. Nudiștii pur și simplu se bucură de natură, de conexiunea dintre ei (împart aceleași convingeri), de libertate, de viață.
- nudiștii sunt mai sociabili. Desigur, poate nu vă pasionează ca atunci când mergeți la plajă să mai și socializați, dar dacă intenționați să o faceți, aveți șanse însutit mai mari să puteți lega o prietenie cu un nudist decât cu un textilist.
- este o senzație foarte plăcută. Să stai gol la soare, să înnoți gol, etc sunt activități plăcute, pe care deși inițial unii oameni le-au marginalizat, odată ce le-au încercat (mai la vedere sau mai ascuns) au rămas cu impresii pozitive și unii chiar au devenit nudiști cu acte în regulă.
- în plus, atât de mulți oameni care practică nudismul peste tot pe planeta asta nu se pot înșela. Nudismul se practică mai peste tot pe planeta asta unde oamenii sunt liberi, deci nudismul este și un turnesol al libertății individului. Statistic, pe oriunde exista cât de cât o brumă de libertate există și un număr din ce în ce mai mare - cred eu - de nudiști, care nu cred că au cum să se înșele.
- nudiștii sunt mai open-mind-ed. Inclusiv alegerea aceasta îi recomandă astfel. Un om mai deschis la minte este mai frumos decât unul care stă închis în „nu”-uri, în șabloane, în ceea ce îl învață „societatea” că este bun, în frici și închistări.
- te bronzezi uniform. Dacă la bărbați asta este total nesemnificativ, în cazul femeilor poate fi ceva pozitiv.
Nu doresc în mod explicit să mergeți acum la mare și să încercați nudismul, doresc doar să lămuresc niște aspecte de ordin conceptual cu privire la motivele pentru care eu am ales nudismul. Din punctul meu de vedere cei care pierd sunteți voi, textiliștii, dar cum fiecare om are dreptul să își construiască un sistem de valori la care să se raporteze în viață, așa și eu am ales - printre altele - nudismul.

vineri, 16 august 2013

A avea

Dacă mâine nu aș mai avea nimic, oare m-ați mai iubi ca până azi? Am constatat că iubirea oamenilor este condiționată de verbul a avea în loc de a fi. Dacă nu ai nimic există șanse mult mai mari ca oamenii să te ignore, în timp ce pe de altă parte, cei care au vor deveni tot mai iubiți. Uitați-vă la noi oamenii că în general suntem foarte puțini cei care îi iubim pe homleși - de exemplu, sau pe cei care nu au fost atât de norocoși ca noi și s-au născut sau au dobândit niște dizabilități, fie că vorbim de cele mentale sau fizice. Așadar, nu contează ce (cine) ești, contează ce ai.

vineri, 17 mai 2013

Oameni pe jos

Ce trist este că un om care ajunge să stea pe jos şi să ne implore mila nu ne mai impresionează absolut deloc.  Pe vremuri, un om căzut isca tot felul de trăiri, în timp ce azi omul de pe jos a intrat în aşa hal în cotidian încât puţini dintre noi îl mai observăm.

sâmbătă, 4 mai 2013

Când ne mor copiii

...copiii din noi. Oare ce se întâmplă cu copiii din noi? Când mor? De ce nu observăm când murim pe dinauntru decât numai în momentele în care tristețile devin pur și simplu irevocabile? Ce se întâmplă cu visele noastre din copilărie și de ce nu reușim să mai visăm atât de frumos și acum ca oameni mari? Eu cred că noi ne dorim să avem copii din egoism. Da, din egoism, pentru că dorim să ne retrăim propriile noastre neîmpliniri din copilărie prin copilăria copiilor noștri și de cele mai multe ori ne bucurăm mai mult ca ei atunci când îi vedem veseli cu o jucărie în mână tocmai pentru că ne vedem pe noi, copiii care se bucurau de naivitate. Altfel de ce ai vrea sa aduci copii pe lumea asta de căcat? A fi copil de om important este însutit mai greu ca a fi copil de om simplu, căci în primul caz nu îți poți permite mediocritatea și prelungirea naivității atâta timp cât dorești. Ca copil de om mare trebuie să răspunzi unor așteptări de om mare: să fi perfect, să înveți foarte bine, să faci vioară, pian, balet, să înveți engleza și mai știu eu ce. Ca și copil de om simplu nu trebuie decât să îți trăiești copilăria așa cum vrei, nimeni nu te vrea matur la 4 ani. Cred că oamenii simpli sunt mai aproape de Dumnezeu și astfel materialismul ăsta imbecil nu pune mâna pe ei așa de hâtru precum o face cu oamenii importanți. A fi copil este - zicea poetul - darul pe care viața ni-l face pentru ceea ce urmează să îndurăm ca adulți. Eu încă mă mai lupt să păstrez copilul din mine, dar se pare că acesta moare ușor și sigur. Și nu știu cum naiba să îl mai păstrez un pic, că tare mi-i drag copilul din mine.

marți, 23 aprilie 2013

Despre oamenii frumoşi

Foarte rar mi s-a întâmplat să aud pe cineva vorbindu-mi despre oamenii frumoşi din jurul lui, şi atâta numai moartea sau o tristeţe foarte mare cu privire la cineva face cumva să se deschidă ochii şi limba şi să se povestească despre cât de bun şi drept şi mai ştiu eu cum e acel individ. Altfel, în starea de viaţă cotidiană omul nu simte nevoia să aducă o vorbă bună despre cineva care este frumos, nu simte nevoia să remarce ceva fain sau ceva care l-a ajutat să ducă o viaţă mai bună - fie ea şi sufletească. În schimb bârfa şi invidia sunt prezente peste tot pe unde ne uităm, sau cel puţin eu asta văd în jurul meu destul de des, poate am eu o problemă cu anturajul. De ce e mai ok să fie rău în loc să fie bine mie îmi scapă, căci nu înţeleg care este beneficiul clevetitorului care aduce veşnic vorba numai despre omul rău şi niciodată despre omul bun. Dacă nu poate vedea frumuseţea din cineva, de ce trebuie să îi evidenţieze urâtul? Nu suntem oare cu toţi un pic urâţi? 

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Bunica și frumusețea

Mă uitam azi la emisiunea Ce se întâmplă doctore de pe ProTv și mă minunam de câte recomandări imbecile se fac acolo. Pe lângă faptul că niciodată nu mi-au plăcut recomandările și cărțile de tipul „cum să”, nu am putut să nu observ contribuția acestei emisiuni - care se dorește un ajutor pentru sănătate - la industria de cosmetice și la pocirea în mod irevocabil a adevăratei frumuseți a omului. În afara săpunului, parfumului și a pastei de dinți, cosmeticele nu sunt cu adevărat necesare pentru nimeni și pentru nimic, căci bunica mea pe vremea ei nu folosea nimic din tonele de maglavais folosite azi pentru orice și cu toate acestea nu s-a plâns niciodată că ar fi mai știu eu cum și că ar avea pielea uscată sau tenul fad. În ziua de azi se inventează tot felul de nevoi și apoi se educă publicul să cumpere ceva care să îi rezolve acea nevoie. Există creme de mâini, de călcâie, de corp, cu exfoliere, cu vitamina Q5, cu coenzima nu știu care, cu vitamina unică sau extract de jojoba. Cu cât denumirea e mai pompoasă cu atât oamenii care vor cumpăra acea cremă vor crede în sinea lor că sunt mai conformiști vis-a-vis de modă, mai bine înfipți în realitatea zilei și cu mult mai moderni decât cei care nu își dau cu nimic. Vedetele de plastic se înghesuie să se expună pe toate mediile și să dea sfaturi de cum reușesc ele să se îngrijească și să se mențină „frumoase”. După ce se stinge camera de luat vederi sau după ce se închide aparatul foto, în intimitate, vedetele nu mai seamănă cu nimic din ceea ce publicului naiv i se prezintă pe post de „așa da”. Publicul este spălat sistematic pe creier, prezentându-i-se constant modelele de comportament (zice-se) modern, acesta uitând se pare destul de repede că părinții și bunicii lui au trăit foarte bine și fără aceste artefacte materiale. Bunica mea era o femeie frumoasă, atât la exterior cât și la interior, iar memoria mea este plină cu amintiri foarte frumoase despre un om normal, simplu, sufletist, care a îmbătrânit frumos și care și-a purtat cu decență și simplitate ridurile și toate cele specifice vârstei ei. Tânără a fost tot timpul în suflet, iar asta s-a văzut în tot ceea ce m-a învățat și în tot timpul în care am interacționat. Nu a fost nevoie să fie perfectă, nu a fost nevoie ca la 60 de ani să arate ca la 35, nu a fost nevoie să se dea cu 2 tone de cremă ca să fie o bunică bună. Frumusețea din vremea bunicii cred că era mai naturală de 1.000 de ori ca frumusețea artificială, fabricată, nenaturală din zilele noastre. Culmea, oamenii nu păreau că tindeau către perfecțiune în acei ani și totuși arătau foarte naturali la orice vârstă, azi în schimb există mii de tratamente și produse ale industriei cosmetice și oamenii arată mai falși și mai plastifiați ca niciodată. 

luni, 25 martie 2013

Întrebare

Mă gândeam, oare copiii din Africa au și ei frici ca oricare alt copil, oare le e frică de război, de bombe, de violență, de lei și mai știu eu ce animale, de bau-bau sau Baba Cloanța? Oare și ei visează că poate odată le va fi și lor bine și că vor avea ce mânca, ce bea și un loc unde ar face un duș, oare copiii din Africa au speranțe, vise, oare vor jucării, mașinuțe, păpuși și să se joace de-a doctorul sau mai știu eu ce, oare vor să meargă la școală și să primească rechizite și teniși de fotbal? Și dacă soluția la vindecarea de cancer se află la un copil din Africa care nu își poate permite accesul la educație? Așa este că noi toți ne-am gândit măcar odată în viață că picii ăia pot trece prin orice și că sunt rezistenți și că lor nu le e frică de bombe și de nimic și că pot răbda de foame așa cum un european nu poate și de aceea nu merită atenția noastră, de aia, că sunt tari că așa e felul lor?

vineri, 15 martie 2013

:)

O perioadă frumoasă, boemă și plină de realizări din viața mea e pe cale să se încheie. Urmează restul vieții, cu ceva schimbări în plan și cu o abordare ce se dorește mult mai rațională.

duminică, 3 martie 2013

Alt apel la demnitate

Niste oameni au murit la Revolutie. Din pacate, de cand sunt eu pe facebook, NIMENI nu a deschis subiectul eroilor nostri de atunci. Iar asta mie imi spune foarte multe despre ce fel de neam suntem. Imi fac mea culpa pentru ca nici eu - ca un reprezentant minor al neamului meu - nu am deschis pana acum discutia despre ceea ce au facut ei atunci. Eroii, sfintii sau martirii sunt printre noi, numi ca in epoca dreptei (imbecile pana la absurd) si a consumismului, a omului de marketing, este foarte posibil ca subiectul "eroii" sa nu mai insemne nimic. Cuvinte dezbracate de sens de libertatea pentru care ei, eroii, si-au sacrificat totul. Viata este totul, caci - asa cum spunea un mare duhovnic al neamului meu - "trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care ne-o da pe Pamant". Poate un erou era azi mare patron, poate era doar mecanic auto intr-un atelier care il platea cu 800 pe luna. El, eroul de la Revolutie, el, omul care s-a saturat de mizerie si umilinta a ales insa sa moara. Putea sa stea in casa asa cum am facut eu... Azi suntem umiliti si alegem sa tacem, locul de munca tot mai greu de dobandit si bancile ne fac sa nu ne mai permitem sa alegem sa murim. Murim, dar degeaba. Sa poti alege sa stai cu pieptul gol in fata Kalasnicov-ului este pe de o parte un gest de eroism, dar si un gest de suprema iubire fata de poporul tau, fata de cel care sufera nedreptate, umilinta, dispret. Sa stai in inchisoare 20 de ani pentru poporul tau este un gest pe care eroii l-au ales desi puteau sa aleaga foarte bine sa fie conformisti ca oricare altii. Ceea ce primesc inapoi de la noi, CEI PENTRU CARE S-AU SACRIFICAT este total nemeritat si insignifiant de putin (pleonasm intentionat). Este oricum prea putin, prea putin. Traiesc cu impresia ca sacrificiul lor nu este apreciat foarte corect de noi. Ar trebui sa ne ridicam fruntile catre Dumnezeu. Macar asa, ei, eroii nostri (dintotdeauna) vor avea impresia ca sacrificiul lor a adus putina demnitate poporului meu.

vineri, 1 martie 2013

Apel la demnitate

Vă văd. Vă văd în fiecare zi cum veniți spășiți, apăsați de nesiguranță, cu ochii umezi de tristețe și lipsiți de orice speranță, zâmbind amar și lăsând uneori impresia că nu mai puteți. Vă văd, zi de zi mai supărați, agățându-vă de fiecare zvon care vă mai aduce un pic de lumină-n suflet, spunând bravi că veți răzbi și că veți supraviețui cumva chiar dacă vă este frică. Vă văd că ați obosit. Voi nu sunteți colegii mei, aceia pe care, atunci când m-am angajat aici i-am descoperit rând pe rând pe fiecare și care aveau o poftă de viață enormă, care veneau cu infinită plăcere la serviciu și care stăteau câte 16 ore la serviciu numai să se termine la timp treaba (șefa mea de atunci care stătea la birou de la 9 dimineața la 8 seara, mă întreba într-o zi total amuzată dacă eu cred că e posibil să faci o ciorbă în 3 zile, că nu ai timp să o termini), care lucrau cu o pasiune pe care numai aici am întâlnit-o și cu care schimbam deseori glumițe matinale. Cineva, cumva, v-a luat această stare și oricât m-as strădui nu mai reușesc să văd în ochii voștri nimic din frumusețea care pe mine mă face să fiu mândru că lucrez aici. Acum se poartă pumnul în gură și șantajul, vi se pun în față tot felul de hârtii cu conținuturi dubioase, sunteți atenționați că în loc de 628 puteau fi 629 de disponibilizați. Cei care veți pleca sunteți încă ținuți sub tensiune de stângăcii ridicole și oricât v-ați lupta pentru demnitate, cineva acolo face tot posibilul să vă tragă în mizerie. Dar astea până când se vor tot întâmpla? Până când vom lăsa capul în jos și vom spune „bine că nu am fost eu dat afară”, până când vor continua toate aceste batjocoriri la care ne supun cei care cred că pot să ne calce în picioare? Până când vom tolera ca cei care trebuiau să ne apere să capete funcții de conducere de la cei cu care - vezi Doamne - ei sunt în conflict pentru apărarea interesului salariaților? Ce putem face? Simplu: să ne indignăm. Să cerem dreptul nostru la demnitate!!! Atât. Știați că în Constituția României este prevăzut acest drept, de a fi tratați cu demnitate? Iată articolul: „Art 1, (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...)”. Așadar, statul ăsta vă garantează dreptul la demnitate fraților! Cereți șefilor voștri - care uită că ei sunt șefi peste niște activități pe care voi le prestați sub contract de muncă ci nu stăpâni de sclavi - să fiți tratați cu demnitate. Este tot ce puteți face. Pretindeți SĂ FIȚI TRATAȚI CU DEMNITATE!!!!! Chiar dacă ei nu o vor face, chiar dacă vor continua să vă umilească, voi faceți măcar acest exercițiu și cereți să fiți tratați cu demnitate. Gândiți-vă la toți înaintașii noștri care au suferit prin închisorile comuniste pentru că au refuzat să renunțe la demnitate. Măcar pentru ei avem datoria să cerem să fim tratați cu demnitate. Până la urmă, în același articol din Constituție se stipulează foarte clar la punctul (5): „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” Revendicați-vă dreptul la demnitate și lăsați aceste Iude în plata Domnului. Dumnezeu e bun și drept și știe ce face.

luni, 25 februarie 2013

Viața

Viața e frumoasă, dar eu nu mi-am propus să trăiesc mai mult de 45 - 50 de ani. Nu aș vrea să mor mâine, dar dacă asta s-ar întâmpla subit, eu nu am niciun regret. 

luni, 18 februarie 2013

Mie-mi plac oamenii

Mie-mi plac oamenii. Am avut noroc sa întâlnesc foarte mulți oameni de o calitate ieșită din comun, oameni extraordinari, fantastici, fiecare diferit de celălalt dar uniți de ceva frumos, habar nu am acum să vă spun de ce anume. Am o bucurie copilărească să descopăr frumosul din oameni, să le văd partea aceea pe care le place să creadă că o pot ascunde atunci când ies în public, pe care o țin în țiplă numai pentru anumite momente pe care le așteaptă uneori chiar și toată viața și pe care vor să o consume într-o clipită pentru ca apoi să se plângă o eternitate că fericirea nu există, îmi place să le străpung tristețea și să le redau un zâmbet pe care poate că nici ei nu mai credeau că îl pot schița, mai ales atunci când viața îi încearcă. Îmi plac oamenii. Asta e. Atunci când ai șansa fantastică să stai de vorbă cu atât de mulți oameni minunați, frumusețea devine un automatism, este prezentă atât de des pe lângă tine încât aproape că se banalizează, se estompează, astfel că trebuie să fii foarte... rezistent la frumusețe pentru a nu te plictisi prea repede de dânsa. Să te poți bucura de frumusețe atunci când o întâlnești la tot pasul este desigur un privilegiu pe care Dumnezeu în mărinimia sa nu îl oferă oricărui muritor. Dacă există și oameni hâtri, oameni schingiuiți pe dinauntru care nu văd niciodată frumosul din oameni, erori sufletești, avari, lacomi și violenți, asta se întâmplă tot pentru ca oamenii frumoși să fie puși cumva în lumină, ca ei să înțeleagă ce ar putea deveni dacă alegerile lor ar fi fost altele. Alegerea aparține fiecăruia, iar la judecata celorlalți ne prezentăm cu ceea ce suntem, cu ceea ce alegem să urmăm: fie cu frumosul din noi, fie cu răpciuga și ura. Alegerile ne aparțin. Judecata pentru ceea ce alegem nu va veni însă numai din partea oamenilor...

vineri, 8 februarie 2013

Lepră. Lepre. Leprosi.

Sunt o lepră. Atsa sunt şi asta voi rămâne, cel puţin dacă este să îmi fac o autocaracterizare plecată de la declaraţiile şefului meu la Ciutacu în emisiune. Deşi mă aflu pe partea bună a uşii şi nu am fost dsponibilizat, se pare că îmi regăsesc tot mai multe afinităţi cu cei care au plecat. Am regăsit între oamenii aceia sute de virtuţi iar în oamenii care astăzi au participat la şedinţa de Consiliu Director al Sindicatului Pentru Unitatea Salariaţilor Tv am găsit foarte multă... linişte. Încă de la început vreau să spun că azi, 8 februarie 2013 am decis să îmi dau demisia din sindicat, este innaceptabil ceea ce se întâmplă acolo şi nu mai vreau să fac parte din acea organizaţie. Pur şi simplu nu mai pot, ar însemna că fac prea multe compromisuri cu ceea ce înseamnă dreptate, bun simţ, virtute, misiunea de a apăra oamenii. Cum să fac parte dintr-o organizaţie care votează reducerea ajutoarelor materiale pentru bolnavii de cancer şi alte boli cu 25%, în timp ce aprobă veselă salarizarea unui membru cu o sumă destul de frumuşică??? Nu îi contest meritele în pregătirea juridică acelui om, dar să acorzi o aşa sumă mare de bani care sunt tăiaţi de la bolnavi mi se pare un gest de crasă indecenţă, asta în ideea în care boardul director al SPUSTv a încercat minute în şir să mă convingă că nu sunt bani şi că bugetul este foarte strâns. Argumentul pentru reducerea de buget este că în ultimul timp oamenii nu au mai cerut atât de multe ajutoare, ba chiar că au fost şi colegi care au spus "e, sunt bolnav, dar nu mai cer ajutor pentru că situaţia sindicatului este aşa cum este". Deci pentru salarii foarte mari exista buget, pentru cei aflaţi în nevoie care apelează la SPRIJINUL sindicatului, nu sunt, asta în ideea în care cotizaţia a crescut cu mai mult de 50% în ultima perioadă. Ca să nu mai vorbesc că în sindicat unii au salarii foarte mari, alţii foarte mici, deşi aportul adus de cei cu salarii mici este foarte important pentru sindicat. Dacă mi-am expus punctul de vedere, un fost ofiţer de securitate de pe vremea lui Ceauşescu (aşa a declarat singur într-o şedinţă) m-a făcut imbecil în faţa întregului colectiv, care, surpriză pentru mine, a tăcut. A tăcut. Şi celor care au mai exprimat diverse puncte de vedere cu privire la anumite deficienţe le-au fost tăiate aripile, au fost cumva marginalizaţi, nu li s-au consemnat propunerile sau au fost întrerupţi în discursul lor. Metode pe care le cunoaştem şi pe care le credeam apuse. Cum mai pot eu face parte dintr-o aşa oganizaţie? Voalat, am fost pus în gardă că şefii mei nu mă iubesc deloc şi că, norocul meu, am fost apărat de sindicat, de ca şi cum nu asta era treaba lor, să îşi apere membrii, ca şi cum mi s-a făcut un mare gest de mărinimie pe care nu l-am meritat. Şi să mai înţeleg că domnul Bocanaciu ARE TRECERE LA ŞEFII DIN TVR iar aceştia ascultă de el??????? În cazul ăsta, de ce au plecat atât de multe persoane din TVR şi de ce unele locuri de muncă au devenit nefuncţionale pentru că au fost daţi afară prea mulţi oameni??? Adică pentru mine s-a putut iar pentru alţii nu? Cum vine asta? Acum am demisionat din sindicat şi le-am scris şefilor mei că sunt liberi să acţioneze cum doresc, căci nu mă mai apără nimeni. Sila pe care o simt acum faţă de unele persoane care şi-au văzut interesul şi au  căpătat posturi de şefi, şefuţi şi şefuleţi în noua grilă de programe, atinge cote greu de imaginat. În timp ce oamenii în toată firea plâng ca nişte copii, în timp ce ziarele şi internetul ne mai dezvăluie câte o nedreptate, în timp ce moralul celor disponibilizaţi este sub nivelul mării, oameni din sindicat îşi primesc locuri de conducere pe grila nouă. Încrederea în sindicat este totuşi, conform declaraţiilor liderului, la cote impresionante, numărul de membri ce se înscriu, fiind în creştere. In acest caz, ce mai am eu de făcut acolo? Ce să mai caut într-un sindicat al cărui mecanism de funcţionare se dovedeşte (prin votul majorităţii) că nu îl (mai) înţeleg?? Nu mai înţeleg nici logica răspunsului primit zilele trecute de la domnul V.B., care, atunci când l-am întrebat dacă este legal ca oamenii să stea acasă şi să vină numai să predea inventarul, acesta mi-a răspuns, citez: "lasă-i mă să plece, ce, vrei să ne lovim de ei pe aici pe culoare?"... Acum este în comisia de negociere a CCM, votat de foştii mei colegi din Consiliul Director. Trist. Probabil că am eu o problemă. Sau mai multe. Totul este minunat! Apa trece, pietrele rămân.

marți, 5 februarie 2013

Despre femei, bărbați și-un set de violențe

Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații violenți și pe cei care doresc să își impună punctul de vedere în fața femeilor folosindu-se de forță, de intimidare sau alte asemenea mijloace. De regulă se spune că femeile aleg în dragoste și că oricât de macho am fi, dacă o tanti nu te vrea poți tu să faci câte tumbe vrei; deci la început liberul arbitru funcționează în cazul unei relații de cuplu. Apoi începe ridicolul război al orgoliilor și cumva fiecare dintre cei doi dorește să își impună punctul de vedere, folosindu-se de diverse tertipuri care vin în contradicție flagrantă cu decizia personală și cu sufletul fiecăruia, acceptarea „înfrângerii” purtând deseori denumirea de compromis. Cu cât cei doi sunt mai „citiți” și au acces la o educație sănătoasă, cu atât mai puțin prezentă este violența fizică și verbală, cu cât sărăcia și lipsurile de tot felul sunt realități ale zilei, cu atât aceasta este mai prezentă, iar uneori își face simțită prezența chiar și în public. Ideea de bază pentru un bărbat este aceea de a convinge o femeie de diverse chestii cum ar fi: că ești un om ok, că poți să ai grijă de ea, că o poți proteja, că poți fi un tată bun, etc, dar aceasta să se realizeze prin forța exemplului, ca un produs de consum pe care îl vezi și dorești să îl ai. Similar și la femei, ele au „sarcina” de a convinge un bărbat că posedă diverse calități, dar fără a se folosi de elemente care sfidează liberul arbitru. În cazul meu, dacă persoana de lângă mine nu este convinsă de ceea ce sunt, nu voi încerca sub nicio formă să impun cumva așa ceva prin violență, prin diverse mecanisme psihologice sau alte asemenea, căci atunci nu mai am nicio bucurie, sunt eu cu mine însumi proiectat în persoana unei femei căreia EU i-am inoculat o anumită dorință, aceasta nu a venit natural din partea ei, pur și simplu nu mai funcționează liberul arbitru, cel care face la început ca o relație să fie atât de frumoasă. Eu nu vreau ca ea să ia decizii și să îmi spună „da da da” numai pentru că îi este frică de ceva anume, eu vreau ca tot ceea ce ni se întâmplă să fie o oglindă a ceea ce ne dorim fiecare, miza fiind fericirea și găsirea sufletului pereche. Dacă mie îmi place să merg la mare și ei nu, nu vreau ca să îmi spună că îi place numai ca să îmi facă mie o plăcere, vreau ca să exprime sincer ceea ce îi place. Mă pot trezi că la un moment dat nu mai are chef să îmi facă hatârul pentru că cu timpul relațiile se erodează și pot avea surpriza neplăcută să mă trezesc că violența și impunerea cu forța să nu mai funcționeze. Și atunci, ăla de e violent cu ce se alege? Cu nimic, s-a simțit bărbat o lună sau zece, a simțit că este puternic și adulat, dar în sufletul femeii pe care a violentat-o cumva nu s-a găsit nimic cu adevărat, doar o frică. Frica nu este iubire!!!!! Ori, bărbații își doresc iubire. Violența mie mi se pare cel mai crunt model de singurătate umană, căci deși în persoană ești alături de cineva, în ființă (în suflet) există doar persoana mai puternică și oglindirea acesteia impusă cu forța. Violența și minciuna există în ambele sensuri, a nu se înțelege că o blamez pe cea aplicată numai de către masculi...

duminică, 3 februarie 2013

Doar uneori

Uneori, dar numai uneori, cred cu tărie că cheia fericirii paradisiace se află cumva în posesia femeilor. Avem nevoie numai de ceva răbdare și de un pic de sensibilitate ca să putem fi aproape de revelația divină. Femeile sunt cu siguranță mai aproape de mântuire ca bărbații, asta pentru că ele simt cu mult mai profund decât simt aceștia... Așa cred eu. 

miercuri, 30 ianuarie 2013

:(

Sunt momente în viaţă în care valoarea cuvintelor "să mă mulţumesc cu ce am şi să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru tot" este foarte strident pusă în evidenţă de tristeţile şi supărările şi bolile şi frigul şi foamea şi singurătatea şi toate necazurile celorlalţi...

joi, 24 ianuarie 2013

Micile bucurii ale vieții mele

O să spuneți că-s dezaxat, dar zilnic îmi fac eu mie însumi mici cadouri constând în minuscule dar binemeritate (zic eu) bucurii gratuite și la îndemâna oricui. De exemplu, îmi place ca atunci când plouă să mă uit cum apa se scurge la canal, când pun benzină trag aer în nas ca să simt mirosul acela specific, îmi place ca atunci când merg cu autobuzul să privesc cum întoarce „nenea șoferu'” la volanul ăla cât o zi de post, îmi place să îi fac pe oameni să râdă și mă simt foarte fain atunci când cineva îmi zâmbește pur și simplu. Îmi plac amabilitățile, eleganța, rafinamentul (fără a cădea în chici) și mă bucur ca un pici atunci când cineva le utilizează în prezența mea. Îmi plac animalele și uneori fac schimb de amabilități cu câte un cățel sau pisică, îmi place să râd și să gândesc în alb, să fac complimente atunci când am ocazia și mai ales îmi plac oamenii pozitivi. O zi cu adevărat minunată este aceea în care descopăr oameni faini. Cum a fost azi de exemplu, când, din click în click am descoperit mai profund de cum îl știam eu un coleg de muncă cu care am făcut schimb de amabilități aproape permanent când ne vedeam, dar pe care nu îl știam așa cum este el adică foarte foarte fain (să îmi fie iertată ignoranța, dar habar nu aveam măcar cum se numește, tot ce puteam spune era doar că este un om extraordinar, căci un om care îți dă binețe și te întreabă de sănătate nu poate fi decât astfel). Știți, eu printre colegii mei din TVR am găsit foarte foarte mulți oameni faini, și când spun asta mă refer la întregul potențial al acestei definiții. Aș putea să cuceresc România, Hollywood-ul și întreaga planetă alături de oamenii ăștia absolut fabuloși pe care i-am descoperit încetul cu încetul, pe unii cu ocazia debandadei care este acum în săraca noastră instituție. Caracterele lor de excepție au ieșit la iveală unul câte unul și mi-au oferit mie profanului posibilitatea să le admir în întreaga lor plenitudine. Dacă ar fi folosită la adevărata sa capacitate, instituția asta ar putea crea ceva cu adevărat mirific, dacă oamenii ar fi „valorificați” la întregul lor potențial cred că ar ieși la lumină ceva capodopere. În fine. Cât despre opera colegului meu, vă invit pe cei care aveți facebook puteți să îi urmăriți minunățiile, eu am rămas cu adevărat impresionat. Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, Lucian Olteanu. .

miercuri, 23 ianuarie 2013

Simţiri la schimb

Stăteam şi mă gândeam odată ce fain ar fi să putem să facem schimb de simţiri, sau prin mai ştiu eu ce minune să putem să ne imprumutăm unii altora simţirile, trăirile şi toate cele pe care nu le putem decat descrie, ce fain ar fi să putem simţi la cerere ceea ce simt ceilalţi. Eu de exemplu aş dori să încerc măcar odată simţirile pe care le are un călugăr care spune o rugăciune a inimii, să pot trăi extazul divin fie şi numai pentru o secundă aşa cum marii duhovnici ai neamului au trăit. Aş vrea să pot simţi bucuria unui părinte atunci când i se naşte un copil, să trăiesc senzaţiile pe care le are Daniel Elena sau de ce nu, Seb Loeb, să pot să fiu fericit aşa cum este un copil sau astfel de trăiri. De curiozitate aş trăi măcar odată senzaţiile pe care le tăieşte o femeie multiorgasmică atunci când este la apogeu..., să mai simt fericirea unui adolescent atunci când se îndrăgosteşte pentru prima dată, să zbor, să simt ceea ce poate simţi un om care face milioane de oameni fericiţi, toate senzaţiile astea minunate le-aş împrumuta măcar odată. Iar jigodiilor şi pramatiilor le-aş hărăzi să simtă toată durerea pe care o pricinuiesc şi ei celor din jurul lor, să simtă permanent frustrarea unui om care munceşte de dimineaţă până la ora 7 seara pe un salariu de 12 milioane, să sufere de foame, de cancer şi să nu găsească în farmacie calmante, de sete şi de frig aşa cum şi ei, din sete de bani, îi lasă să sufere pe cei neajutoraţi. Pe clevetitori şi blestemători le-aş da să trăiască toate senzaţiile pe care le are un om atunci când stă cu picioarele înfipte până la genunchi în căcat, să simtă şi ei până în sufletul lor gol cum le pute gura atunci când scot pe dânsa măscările.

marți, 22 ianuarie 2013

Demoni

Dintre toate luptele pe care le-am purtat, cele mai grele mi se par luptele duse cu demonii mei interiori. Grele au mai fost şi luptele duse cu prostia şi cu mafia (cvasigeneralizată la nivelul României), dar cele cu mine însumi, cu demonii mei interiori sunt cele în care am înregistrat cele mai multe eşecuri.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Notă către mine

Notă către mine: data viitoare când mai sună telefonul și răspund în timp ce ascult Nat King Cole la căști, mai întâi să îmi scot căștile și apoi să duc telefonul la ureche. 

miercuri, 9 ianuarie 2013

Despre dictatură

Se tot vorbeşte de mai bine de 23 de ani despre libertate, despre fosta dictatură şi actuala formă de guvernare care vezi Doamne este cu mult mai bună ca cea dinainte când Ceauşescu conducea România. Am mai încercat în blogul ăsta să demonstrez cum că pe vremea cealaltă erau şi elemente pozitive ale vieţii cotidiene care au fost distruse intenţionat sau nu (asta numai istoria va decide) şi care unele chiar s-au reluat în anii aceştia după ce în 1990 au fost aruncate deoparte în numele "modernismului" (vezi reciclarea). Nu cred că mă poate contrazice foarte multă lume atunci când spun că suntem de ceva ani buni sub dictatura băsesciană, dictatură pe care noi românii o suportăm încă cu un nesperat şi inexplicabil stoicism. Luna trecută au fost alegeri şi lumea a mers ca de obicei la vot, cei mai mulţi repetând şi de această dată (sper că nu e pleonasm) exerciţiul speranţei nemărginite cu privire la viitorul luminos al ţării. Un aşa zis om de artă mă condamna deja în ziua de 9 decembrie, "că dacă nu eşti cu noi acum şi nu mergi la vot, vei vedea tu după aia ce îţi facem noi, să nu care cumva să vii la noi să cerşeşti milă" (l-am citat pe Mircea Lăcătuş); un alt respectabil domn îmi spunea că a merge la vot este o datorie civică şi chiar a scris un articol în care blama neprezenţa la vot aducând anumite argumente în favoarea acestei idei, de altfel destul de solide într-o democraţie. Ceea ce nu a luat în calcul stimabilul este faptul că România este sub dictatură de ani buni şi că odată cu venirea USL la putere aceasta nu se va estompa, ba mai mult, probabil că după înlăturarea tiranului Băsescu lucrurile nu vor sta deloc bine pentru noi românii, atunci când şi ultimul bastion al rezisteţei şi opoziţiei contra USL va cădea. Dă Doamne să mă înşel, dar semnalele care sunt tot mai evidente ar trebui să stârnească gânduri celor care obişnuiesc să gândească. De exemplu, taxa auto, apărută în dictatura Băsescu şi declarată în mod repetat ILEGALĂ, inclusiv în forurile europene, capătă aspecte grobiene în proiectul de modificare ce se vehiculează zilele astea; se va reduce libertatea de mişcare a unor oameni (deci limitarea unor drepturi normale în democraţie) prin impunearea unei taxe care trebuie plătită de toţi cetăţenii care deţin maşini, în funcţie de cât poluează. Se merge pe principiul "celui care nu are, i se va pune birul cel mai mare, cel care are, va plăti birul mai mic". Perfect antiuman, perfect satanist, perfect inuman, o măsură de dreapta spusă vesel pe gura unui om care se autodeclară de stânga. Ridicol. Cel care are o maşină foarte veche, o păstrează din singurul motiv că nu are bani să îşi cumpere una nouă, un pensionar care deţine o Dacia 1300 din 1972 şi căruia statul român i-a oferit o pensie de numai 750 de lei să zicem, nu va avea de unde să plătească o taxă anuală de 500 de lei (presupus a fi impusă), pentru că pur şi simplu nu are aceşti bani disponibili pentru această taxă. Plus că maşina valorează cât taxa pe 2 - 3 ani... Nimeni nu impune o taxă chiar atât de mare, decât numai în dictatură. Într-un mod mascat, acestui individ i se limitează dreptul la liberă mişcare şi este obligat să folosească mijloacele de transport în comun, unde (cel puţin în Bucureşti) trebuie să îţi pui la dispoziţia autorităţilor datele tale personale şi mai ales traseele pe care le urmezi zilnic. Politica de aparthaid prin care cei neînstăriţi sunt trimişi finuţ către marginea societăţii în timp ce pentru bogaţi se creează oprtunităţi de eludare şi evitare a unor biruri (care oricum nu reprezintă mare scofală pentru ei), este o modalitate deloc elegantă prin care ni se limitează drepturile şi prin care încet - încet se reinstalează dictatura (de dreapta). Sunt loviţi în primul rând oamenii care nu se pot apăra, cei care nu deţin bani de avocaţi scumpi şi nici timp de procese lungi cu un stat dictator de dreapta. Dreapta este o prostie, am demonstrat asta cu alte ocazii în blgul ăsta. Dictatura oare de ce parte a eşichierului politic se plasează?

marți, 8 ianuarie 2013

Cum se aduce vara înapoi pe timp de iarnă

Teoretic totul este banal de simplu. Te duci la aeroport, mergi la casierie și îi spui duduii aceleia care vinde bilete că tu vrei un bilet dus până în Australia/Noua Zeelandă/Caraibe/etc cu primul avion care pleacă încolo.  Iei biletu' și te plasezi cuminte pe scaunul care corespunde cu numărul de pe bilet. Te așezi și aștepți între 10 și 20 de ore (sau cât o dura), te dai jos și gata: ai vară în plin Ianuarie. 

luni, 7 ianuarie 2013

Ă supăr hirou de tramvai

Asta am fost eu azi. Gata, vă puteți opri din aplauze, mulțumesc. Iată pe scurt care este povestea și cum am devenit ă supăr hirou de tramvai. Nu, nu am prins niciun infractor periculos, nici măcar unul care nu reprezenta un pericol pentru nimeni, pur și simplu am luat atitudine și am primit înapoi din partea unor călători meritatele priviri admirative, ceea ce m-a făcut să mă simt ă supăr hirou de tramvai. Stăteam în stație la capătul lui 35 de la Basarab, când, pe la 8 și 10 așa, vine un tramvai care nu oprește și ne lasă pe cei 10 - 12 călători cu gura căscată, în frig, uitându-ne cum se duce bunătate de tramvai de lângă noi. M-am uitat la manipulant înainte să ajungă în stație și am văzut că era duduia aia acră rău de pe 3393, cea căreia am vrut de vre-o 3 - 4 ori până acum să îi fac reclamație la R.A.T.B. pentru atitudinea total nepotrivită pe care o are față de călători sau partenerii de trafic. De fiecare dată mi-am spus că poate am eu o zi proastă și mi se pare, așa că nu am insistat. Dar de data asta, când am văzut-o că vorbea la mobil și ne-a dat cu Flit trecând galeșă pe lângă noi, am crezut că iau foc. Colegii de suferință, ceilalți călători din stație, deja începuseră să o deoache pe duduia tazmaniană. M-am băgat și eu ca chiloții în anus în discuție spunându-le celor de lângă mine că lucrurile nu vor rămâne așa, că imediat cum ajung acasă îi fac reclamație scrisă. Un gagiu care îmbina în mod fericit tenul măsliniu cu bunul gust în ale îmbrăcării, își exprima scepticismul cu privire la șansele mele de reușită, „că ce, cred eu că îi doare undeva pe ăștia de la R.A.T.B. de noi”. Mi-am adus atunci aminte că există un număr de telefon scurt unde călătorii se pot adresa în cazul că doresc o informație sau o lămurire. După ce am făcut rost de telefon de la Moni, am sunat la 021.9391 unde din a 2-a încercare mi-a răspuns o doamnă. Menționez că între timp mă suisem într-un tramvai care a sosit la nu mai mult de 2 minute de cel care ne lăsase precum Gavroche în stație. M-am prezentat frumos și i-am prezentat sumar situația. Duduia de la telefon, foarte amabilă dealtfel, mi-a spus că 3393 tocmai fusese implicat într-un accident cu victime undeva pe Bd. Timișoara și că nu a oprit pentru că se ducea pentru cercetări la depou. Am închis și m-am întors către cei din tramvai cu care stătusem în stație și le-am povestit ce se întâmplase. Admirația din ochii acelor oameni m-a făcut să mă simt pentru câteva momente ca un soi de supăr hirou de tramvai. Acum, în ceea ce o privește pe duduia tazmaniană manipulantă pe 3393, îmi pare rău pentru faptul că este în necaz și sper ca victimele să fie numai rănite, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc că într-un fel aceasta a căzut victimă blestemelor călătorilor, adunate în atâta amar de vreme când s-a comportat neprofesionist - ca să mă exprim elegant - față de călători. Există acțiune și reacțiune, iar asta cred eu că ar trebui să dea de gândit unora...

duminică, 6 ianuarie 2013

Bârna și paiul

Există în fiecare dintre noi o capacitate extraordinar de dezvoltată de a-i judeca pe alții și o alta, aproape inexistentă, de autocritică. Este fantastic spectacolul oferit de această anomalie omniprezentă, iar dacă ai răbdarea să privești cu atenție manifestările semenilor noștri pe această temă, vei primi o recompensă pe măsura efortului depus. Moraliști de hârtie, bârfitori de ocazie, judecători aspri ai comportamentelor celorlalți, atleți ai moralității de mahala, fecioare neprihănite ale greșelilor din spațiul public, toți aceștia și-au dat cumva în petec acum când a decedat unul dintre propagandiștii de frunte din cinematografia regimului de tristă amintire, sau cu alte ocazii, când câte o personalitate trece de partea cealaltă a vieții și beneficiază de o mediatizare (uneori excesivă) a nefericitului eveniment. Oamenii judecă aspru atitudinile celorlalți de pe la televiziuni sau de pe forumuri, facebook, twitter, etc, dar EI sunt cei care urmăresc cu vădit interes ce se întâmplă acolo, ei petrec ore bune cu ochii zgâiți în ecranul televizorului sau calculatorului, ei pleacă urechea la „noutățile” zilei pe tema de la ordinea zilei. Din punctul meu de vedere situație este foarte simplă: dacă nu te interesează să te bagi în aceeași oală cu imoralii, cu indecenții, cu mizeriile, cu scursurile și în general cu oamenii de la marginea societății (prin societate înțelegând acea categorie educată de populație, cu principii corecte și solide, cu un grad ridicat de moralitate și educație, etc), atunci nu te integra în ceea ce fac aceștia, nu participa la întrunirile lor (de cele mai multe ori televizate), nu îi judeca, nu le accepta prezența, fă altceva, găsește-ți o altă preocupare, uită-te la alte emisiuni tv (slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea în cre aveam de ales numai între TVR 1 și bulgari/sârbi/ucrainieni/ruși/unguri/etc), citește, fă orice altceva îți face plăcere și nu are legătură cu ceea ce fac cei pe care îi judeci. Nu mai veni și să îmi spui că nu știu care a greșit când și-a pus palton alb, sau că din contra, ești de acord că avea palton alb. Ești unul dintre ei. Nu îmi mai apune că televiziunile sunt de rahat și că ne spală pe creier, dacă nu te uitai și nu le făceai audiență nu aveai de unde să știi așa ceva (deci nu îi mai judeca pe cei care se uită, că sunt OTV-iști, dar tu ce ești?? vad că ești la curent cu evoluția zilnică a scandalului...), nu îmi mai spune nimic din ceea ce te implică cumva în ceea ce desfizi cu așa aplomb în fața mea. Ia Biblia și caută răspunsuri acolo, vei vedea că dacă citești pilda cu paiul și bârna ai șanse ridicate - zic eu - să cazi cumva pe gânduri.