joi, 23 ianuarie 2014

Ne-a fost șterpelită indignarea

Indignați-vă. Fiți vigilenți. Nu lăsați orânduirea să vă prostească, fiți cu băgare de seamă și luați atitudine atunci când vi se încalcă demnitatea, onoarea, dreptul vostru la un trai decent, nepoluat, strigați când are loc o nedreptate, când cei mici și slabi sunt călcați în picioare de cei mari și puternici, ridicați vocea voastră și spuneți nu când indecența, prostul gust, incompetența sau chiciul vă atacă viața. Stați drepți în fața scuturilor opresorilor, aduceți-le flori, fiți cu sufletul împăcat că sunteți de partea bună a baricadei și chemați-vă cunoștințele alături de voi. Ridicați simbolic pumnul și strigați ceva, strigați-vă păsul, cauza, crezul. Iată o palidă creionare a ceea ce înseamnă a te indigna. Dar ce ne facem dacă începem să constatăm că răspunsurile la unele dintre întrebările noastre ne duc într-un cazan cu mirare, dacă după ce ne mirăm constatăm că indignarea noastră a fost șterpelită ștrengărește și folosită la obținerea unei alte inepții decât cea asupra căreia ne revărsăm supărarea? Ce facem dacă după mai multe experiențe eșuate nu ne mai rămâne nici măcar această formă de fragedă libertate, indignarea? Ne mai putem indigna, mai putem crede în puritatea unei cauze dacă vedem că susținătorii ei se bălăcesc în aceeași mlaștină cu opresorii noștri, cu ticăloșii, vânzătorii sau mișeii? Oare câți indignați curați mai ies din case crezând că ceea ce fac este bun și drept și nu sunt victimele unei meșteșugite manipulări de masă? Oare câți merg la proteste fără să ia în calcul și ipoteza că ar putea fi manipulați cumva și că gestul lor dalb și îngeresc nu este prelucrat de către minți și suflete negre în ceva nociv și toxic pentru societate? Câte cauze drepte și neîntinate de interese meschine - mai mici sau mai mari - cunoașteți? Mai putem să credem în cei care se urcă eroic pe baricade sau pe piedestale pentru ca să ne vorbească, atunci când îi vedem că după o perioadă pupă mâini murdare și primesc câte un os de ros? Este bine să ne lăsăm conduși, să nu ne punem întrebări, să urmăm persoana cea mai carismatică și mai guralivă, și mai sus cocoțată? 
Indignați-vă, dar nu fiți naivi. 

marți, 21 ianuarie 2014

Cu o moarte toți suntem datori

Fie că murim anonimi, fie că murim eroi, până la urmă cu o moarte toți suntem datori. Întrebarea care se pune este care moarte este mai tristă, mai dramatică, care viață este irosită și care împlinită, cea anonima sau cea eroică? Există vreo diferență între moartea celebră și cea anonimă? Care este diferența între un om care moare din cauză că avionul său s-a prăbușit și omul care moare pentru că nu are bani să își trateze o boală și moare cu zile - cum se zice în popor? De ce unele morți sunt mai plânse ca altele, până la urmă nu sunt tot decese? Când moare un actor e doliu în toată țara, când moare un zidar nu plânge nimeni în afara familiei lui. Oare nu tot o pierdere e și aia? Cum se face că de fiecare dată când mor oameni nevinovați, cumva vina ajunge tot la politicieni sau la decidenți? Eu cred că din fiecare moarte se poate învăța câte ceva, fiecare moarte spune câte o poveste. Absolut fiecare.