Caca. Viața.

Viața mea de acum e aceeași de ca și cum aș fi căzut într-un WC de țară, din ăla din curte plin cu tot ce e mai rău în noi. Oriunde m-aș uita în jurul meu, totul îmi pare că pute. Nu e problema că la o adică nu știu să înot într-un lichid, dar gândindu-mă la ce lichid mă înconjoară prefer să stau cât pot de inert și să aștept pe cineva să mă scoată de acolo, să mă salveze. Sper ca „cineva” să sosească la timp, înainte de a începe să mă scufund cu totul în materie, căci atunci aș fi nevoit să dau disperat din mâini și din picioare iar peisajul pe care l-ar găsi ar fi unul deloc măgulitor pentru mine... 

Investește în oameni

Împreună pentru dezvoltarea dialogului social în România -- aceasta a fost astăzi conferința națională la care am avut onoarea să particip. Inițial mă gândeam că orice proiect pe o astfel de temă este ca și cum cineva ar încerca să se îmbete cu apă chioară, dar ascutând lectorii ce și-au împărtășit experiențele primului an de când a fost creat acest proiect mi-am dat seama mai bine în ce constă de fapt munca asta zilnică a sindicatelor - iar aici sindicate este termenul generic pentru organizațiile sindicale de genul sindicat, federație, confederație, cartel, etc. Importanța partenerului social în jocul democratic este una care astăzi mi s-a relevat mai bine ca oricând. Uniți suntem mai puternici iar regretul că mișcarea sindicală din România este relativ dezbinată nu ajută la nimic. Dialogul social este în momentul de față mimat de actuala putere, legile și orice libertate care s-a plătit în 1989 și nu numai cu sângele oamenilor ce au ieșit la „luptă” fiind grav și imoral îngrădite de exact persoanele care au câștigat alegerile invocând aceste libertăți. Și mai ridicol este că încă mai sunt oameni care cred cu tărie că ce se spune despre acești dictatori nu este adevărat și că oameni răi inventează fapte inexistente numai pentru a discredita actuala putere. Inechitățile sociale, statul de tip mafiot, lipsa dialogului social (fie că vorbim de dialogul între autorități vs populație, fie că vorbim de dialogul între diferitele instituții ale statului), mimarea acordării libertăților și drepturilor legale, toate acestea fac din ce în ce mai necesar apelul la dialog social pe care CNS Meridian alături de Federația Agricultorilor îl face de un an de zile. Situația grea în care se află în momentul de față România, Europa, lumea - de ce nu - face ca nevoia de unitate de partea partenerului social să fie una stringentă; nu mai este timp pentru disensiuni, nu mai este timp pentru orgolii sau poziții de forță între sindicate sau Confederații, acum este momentul ca vocea ce se face auzită să fie una singulară, un cor de voci care să exprime una și aceeași idee: nu mai acceptăm încă odată dictatura, nu mai acceptăm să fim furați, mințiți, umiliți, ținuți în foame și mizerie, nu mai acceptăm sărăcia într-o țară atât de bogată. Unii dintre interlocutori se refereau la bogățiile naturale ale României, la faptul că în actualul context țara noastră ar trebui să valorifice mult mai bine resursele solului și cele agricole. De ce nu se face așa ceva? Oare cine știe. Probabil că politicienii noștri sunt mult prea „calici” (am citat un interlocutor) să își umple buzunarele cu atâta avere încât nu o vor putea cheltui nici în 7 vieți, în timp ce orașe întregi sunt folosite numai pe post de dormitoare, căci falimentul și șomajul s-au instalat de mult aici. Problema ridicată de această conferință a fost și una de morală interioară, sau mai corect spus de automorală pe care să ne-o facem fiecare dintre noi. În ce mai credem, de ce stăm și privim inerți ceea ce se întâmplă, de ce nu le dăm celor care au ales să se bată pentru noi impresia și siguranța că eforturile lor pot fi sprijinite de noi toți cei care ne-am săturat de jegul în care suntem ținuți, toate astea sunt cel puțin atâtea teme de reflecție pentru fiecare dintre noi. Avem noi poporul o problemă morală? Dacă cineva care merge într-un sat și spune că este de la sindicat și că vrea să îl ajute pe el, săteanul de care nu întreabă nimeni decât în săptămâna dinaintea alegerilor, este întâmpinat cu întrebarea „dar ce ne dai, o găleată, un tricou pentru ăsta micu sau măcar o șapcă”, înseamnă că sindicalistul ăla mai are rost să mai lupte acolo (în primul rând cu sine însuși căci tentația de a renunța este una deloc de neglijat) sau acea gloată de animale reduse la nivelul de rumegători de cartofi prăjiți cu piept de pui nu vor înțelege niciodată că investindu-se în ei de fapt se investește în progres. El, fermierul, țăranul cum li se spune celor care locuiesc la sat, poate fi mai greu manipulat atunci când este informat, atunci când știe să se apere de abuzurile primarului, a prefectului sau a mai știu eu căror autorități locale. Dar el nu înțelege asta, sau în fine, unii dintre ei nu înțeleg asta și reacționează primar. Unii și-au însușit învățăturile și în acel loc unde omul a fost învățat să comunice social sigur va exista un progres. Atât autoritățile - reprezentate de unii primari - cât și oamenii au învățat că numai împreună ne poate fi mai bine. Investește în oameni devine astfel un slogan care poate fi cheia către ieșirea din tunelul din care pare că nu mai ieșim. Devine un deziderat ce - odată atins - poate fi o bază solidă pentru construirea viitorului acela luminos pe care l-am așteptat 45 de ani de comunism și pe care, după 20 de ani de la Revoluție încă îl mai așteptăm. Păcăleala cu Europa și progresul miraculos care s-ar fi instalat imediat după 2007 la care cei mai mulți ne-am așteptat a fost desigur încă o dezamăgire adăugată la sutele de motive de tristețe pe care le-am avut noi românii ca nație. „Războiul fără prizonieri” - sintagmă folosită de un personaj destul de controversat ce a luat cuvântul, folosită pentru a descrie situația actuală economică la nivel mondial, este desigur unul în care la final se vor număra - ca în orice război - învinși și învingători. Dialogul social poate preveni plasarea nației noastre în prima categorie. Discutând despre soluții, despre protecție socială, despre statul care se potrivește cel mai bine unei anumite situații mondiale (de stânga, de dreapta, monarhie constituțională, etc), soluțiile de rezolvare a unei situații, etc, discutând în general, este imposibil ca partenerii aflați la masa negocierilor să nu se îmbogățească unii de la alții, este imposibil ca la final să nu se găsească o soluție la care posibil nu s-au gândit înainte. Arta negocierilor trebuie însă însoțită neapărat de încă un factor fără de care orice speranță de mai bine nu își are locul: buna intenție. Degeaba merg ele sindicatele la dialog dacă oameni precum cei din actuala putere nu fac altceva decât să limiteze prin legi imorale pârghiile cu care se negociază. Degeaba se stau mii de ore la discuții dacă după 2 ore de la ultima întrevedere se dă legea tot așa cum a cerut-o „domnu' Traian”. Degeaba se vorbește de moralitate dacă la ieșirea de la masa dialogului cei ce dețin pârghiile bunăstării generale fac afaceri cu ei înșiși de pe pozițiile de stat și patron ce face afaceri cu statul. Ceea ce este însă de făcut este ca acești oameni bine intenționați să nu cedeze. Fie că vorbim de organizațiile sindicale, fie că vorbim de ONG-uri, fie că vorbim de alte feluri de organizații sau pur și simplu că vorbim de oameni pur și simplu, toți aceștia trebuie să nu dezamăgească și să nu se dezarmeze, să meargă până la obținerea unui trai mai bun pentru noi toți. Inițiative și invitații la dialog precum cea la care tocmai am asistat azi sunt mai mult decât salutare, sunt dădătoare de o oarecare speranță că poate la un moment dat cei ce dorm se vor trezi și ne vom ridica astfel din noroiul călduț în care uneori ne place să stăm.

Antena 3

Uneori mi se întoarce stomacul pe dos uitându-mă la Antena 3!

Iubim România

Indirect, de curând s-a lansat în dezbaterea publică o dilemă: iubim sau nu iubim România? Opiniile sunt împărţite, iar mai nou, televziunile private - care în 15 de ani de la Revoluţie de când sunt mai acticve nu ne-au învăţat decât că noi trebuie să ne urâm ţara şi că tot ce se întâmplă este demn de a satisface un necrofil sadic - ne îndeamnă să găsim motive de a iubi România. S-or fi plictisit sau pur şi simplu mizeria nu mai vinde în ziua de azi, căci nu văd cum de s-a rotit opinia atât de tare. În fine. Aşadar, iubim sau nu iubim ţara asta? Dacă e să judecăm după peisajele pe care ni le oferă, putem spune că România este chiar o ţară faină, cu multe posibilităţi de imbogăţire spirituală. Are mare, are munte, are cam de toate. Dacă e să judecăm după locuitori, aici se pot face mai multe comentarii. Indiferent cum am privi, există motive de bucurie la fel cum există motive de tristeţe în fiecare pătură socială. Mojici există şi printre mineri, şi printre ingineri şi printre mai ştiu eu ce reprezentanţi ai culturii şi elitei naţionale, la fel cum genii şi caractere deosebite se găsesc peste tot. Per general însă, un popor care scrie scrisori omagiale în anul 2011 sau care se lasă atât de tare călcat în picioare în halul ăsta, nu îmi inspiră prea multe motive de a fi mândru că sunt român. La ce bun sacrificiul generaţiilor anterioare dacă acum ne vindem pentru 200 de lei sau mai puţin, un cârnat şi o bere îndoită cu apă... sunt şi oameni deosebiţi, eleganţi, cu obraz subţire, citiţi sau care înţeleg eleganteţurile, politeţea, buna creştere şi alte asemenea. problema este că ei aleg să privească liniştiţi spectacolul cotidian sau nici măcar atât. Lipsa românilor de unitate şi apropiere mă face să cred că îmi irosesc timpul iubind-ui. Momentan sunt dezamăgit. Nedreptăţile şi ura socială la care asist uneori, lipsa de demnitate şi onoare a celor mai mulţi dintre cei care îmi apar în faţa ochilor, a urechilor sau a oricăror alte simţuri zi de zi mă pune în imposibilitatea de a-i iubi pe români în ansamblu. Eu iubesc România dar nu îi iubesc pe români.

Poporu'

Cu cât cunosc mai bine poporul ăsta, cu atât greaţa devine mai mare.

Tristeţi

Nu ştiu cum sunt vieţile altora, dar cu siguranţă în ultimul timp am auzit atât de multe veşti triste încât am ajuns să consider că (prin comparaţie), viaţa mea - care oricum în zilele astea este una deloc veselă - este una plină de frumuseţi şi de bucurii. Atunci când auzi despre cineva că suferă de o boală incurabilă te tot gândeşti cât de norocos te poţi considera că nu eşti în locul acelei persoane, cât de mult te iubeşte Dumnezeu că nu te-a lovit cu o astfel de soartă. Te întrebi de ce cancer fac numai oamenii buni şi de ce o pramatie şi o scursură a societăţii trăieşte bine merci. Te întrebi oare ce o fi în sufletul unui om care ŞTIE că va muri curând şi cam ce este el dispus să facă sau să zică ştiind de asemenea că nimeni nu mai poate face ceva pentru el, pentru salvarea vieţii sale. De ce "pleacă" numai oameni buni nu putem noi explica, poate doar Dumnezeu care are câte un plan pentru fiecare dintre noi, plan pe care nu îl ştim şi nu îl înţelegem. La ce bun toată zbaterea noastră, la ce bun toată bogăţia, toată răutatea, tot ce facem fără să ne gândim la Dumnezeu, dacă totul se poate duce pe apa Sâmbetei în doar câteva luni? De fiecare dată când aud despre aceste tristeţi, de fiecare dată când aud că această boală mi-a mai răpit un om drag sau un om bun pur şi simplu, mă gândesc mai intens la Bunul Dumnezeu, la câte vede şi îndură drăguţul, la iertarea şi nemărginita lui milă. Mă gândesc că dacă azi sunt, mâine pot să nu mai fiu. Acel "dar de ce eu" pe care necredincioşii îl rostesc atunci când se află în faţa unor mari încercări ale vieţii mă face pe mine să mulţumesc Domnului că până la această dată s-a îndurat de mine, păcătosul ce sunt. "Necazurile" mele îmi par astfel mici, insignifiante, trecătoare, dulci chiar. Eu am şansa să îndrept ceea ce mi se relevă prin suferinţă, eu am şansa să mă întorc şi să corectez, să pup acolo unde scuipam, să îmbrăţişez acolo unde biciuiam, să spun scuze dacă am greşit. Oamenii aceştia şi-au primit condamnarea şi toate regretele din lume nu îi mai ajută astăzi să se ridice de la ei suferinţa şi moartea. A privi moartea în ochi este un gest de maximă credinţă. Un adevărat Creştin Ortodox nu se teme de moarte, căci Dumnezeu a spus: "cine crede în mine are viaţă veşnică". Ori asta, pentru mine este suficent. Dar este suficient de aici, din confortul sănătăţii mele, de pe cealaltă parte a baricadei, din locul de unde îmi permit luxul să filosofez ştiind că mâine mă trezesc şi pot uita că unii oameni înfruntă moartea zi de zi. Numai un om care trăieşte deşertăciunea morţii iminente ne poate spune ce simte şi ce anume îi mai poate aduce alinarea. Ce rău îmi pare că oamenii sunt diagnosticaţi cu boli atât de crude, atât de nemiloase cu speranţele lor şi cu visele celor apropiaţi. Unii pur şi simplu nu merită. Numai Dumnezeu ştie care sunt planurile pentru fiecare dintre noi.

Sunt un orb

Ascult un cd în masina. Un cd care stătea aruncat undeva prin casă şi pe care, într-o zi, brusc, mi-am propus sa îl ascult. Am pus mâna pe el şi l-am desigilat apoi l-am luat în maşina. Titlul cd-ului era "Sunt un orb" şi pe coperta era Horatiu Malaele. Credeam că s-a apucat şi el de muzică şi deşi îl ador ca actor şi caricaturist, nu eram sigur ca îmi va plăcea ca şi muzician. Urăsc oamenii care cred despre ei înşişi ca ştiu totul şi că sunt pluri-talentaţi. Surpriza mea a fost imensă atunci când, odată pornit cd-ul din boxe a început răsuna poezii. Eu am declarat de mai multe ori că sunt incapabil să înţeleg poezia, mă aşteptam să mă plictisesc îngrozitor, dar mi-am zis că dacă am intrat în horă..... A început genialul Horaţiu să recite şi am început să simt că nu mai sunt aşa sigur ca nu îmi place poezia. Vers după vers, poezie după poezie, şi uite aşa m-am trezit cu lacrimi în ochi încercând să mai nimenresc drumul către casă. Poezii care mai de care mai faine, mai puternice, mai lacrimoase, mai nu ştiu cum veneau în cavalcada asupra-mi. M-am gandit ca iar îs deprimat şi ma pufneşte plansul din orice. Am ascultat pregatit versurile cu pricina şi tot aiurea m-am simţit. Ceva din mine se regăsea cumva în recitarea aceea. Ceva din mine, nu ştiu ce. Versurile nu le pot reproduce integral, dar în mare poezia suna cam aşa:

"A fost odată o fată nespus de frumoasă, dar nespus de tristă. Nespus de tristă pentru că era oarbă. Nu vorbea cu nimeni, nu avea niciun prieten, atâta doar bunul ei prieten cu care îşi petrecea mai tot timpul. Şi cum stăteau ei aşa, i-a spus odată acesta: eşti atât de frumoasă încât eu acum pe loc m-aş căsători cu tine. Nu mă pot căsători cu tine bunul meu prieten, căci eu sunt oarbă. Şi uite aşa, an după an, zi după zi, până când la un moment dat cineva i-a oferit o pereche de ochi. După operaţie, după ce i s-au scos bandajele, prietenul ei a venit şi i-a spus: acum te căsătoreşti cu mine? Dar vai, fata a văzut că şi prietenul ei era orb. Au tăcut mult. Vezi, a spus ea, eu m-aş căsători cu tine, dar nu pot pentru că tu eşti orb. Bine - a spus acesta, atunci mergi în lume şi fii fericită, ai grije de tine şi de ochii tăi, căci înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei." --- Horaţiu Mălăele.

Telegrame din România VIII

Un nene de la formaţia de un talent îndoielnic al cărui nume nu are rost să îl pomenesc aici, a deschis un proces prin care cere unui mare regizor român banii de pe drepturile de autor. În ţara cu numele de România, drepturile de autor se plătesc de către organizaţiile de gestionare colectivă a acestora, Ada - Orda sau Credidam. Aşa zisul mare artist vrea banii de la o persoană fizică, doar pentru că pe el îl ascultă câţiva oameni cu creierul spălat care se dau mari inteligenţi ai neamului. Deja a pierdut mai multe procese, dar zice că el nu se lasă. Poate ştie el alte legi, unele pentru vedete... Spitalul care rezolvă 50% din bolile de inimă ale românilor a primit bani numai pentru 30 de cutii de medicamente şi atât. Blestemăm, blestemăm! Cristi Minculescu cică are iarăşi probleme de sănătate. Uneori unii pur şi simplu au ghinion. Unii încearcă să iasă din zona Euro, noi încercăm total imbecil să intrăm. Grecia se joacă cu nervii unora şi bani altora şi organizează un referendum pe tema ajutoarelor oferite de noi toţi, europenii. Se pare că mai sunt şi pe la alţii politicieni cu coaie foarte mici. Unii nu au deloc. Madam Elena Udrea se gândeşte că dacă apare lasciv într-o revistă glossy va câştiga câteva voturi în plus. Are dreptate, în fond cei mai mulţi dintre gagii gândesc cu genitalele... Cu cât trece mai mult timpul cu atât sunt mai dezorientat: întâlnesc oameni de un jeg inimaginabil la fel cum găsesc şi caractere rarisime, perle, diamante. Nu ştiu astfel dacă pot cataloga românii ca nişte imbecili notorii sau ca un popor deosebit, matur, creştin. Ştiu cel puţin 2 oameni care s-au folosit de nişte organizaţii care aveau ca şi obiect de activitate apărarea unor drepturi (să le zicem salariale) pentru a-şi face un cont să arate foarte gras şi frumos. Rusine. Oamenii ăia aveau încredere în voi băi pramatiilor!