sâmbătă, 30 octombrie 2010

Traficul din Bucureşti

Rar am văzut junglă mai mare ca asta, rar am văzut mai mulţi imbecili adunaţi la un loc în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu, rar am văzut atâta răutate şi proastă creştere aşa cum am văzut în traficul din Bucureşti. Nu înţeleg de ce unora le este atât de greu să respecte 2 - 3 reguli simple, pe care le pot rezolva cu succes şi cei internaţi la spitalele de boli nervoase, pur şi simplu nu înţeleg. Adică, de ce ai avea nevoie pentru a reuşi să menţi o maşină între 2 linii trasate pe jos cu vopsea albă? Cât de greu este să urmăreşti acele linii? Cât de dificil este de rezolvat problema cu încadrarea la intersecţii? Ai o banda in faţă, înseamnă că după ce treci intersecţia îţi continui drumul pe banda care este în faţa ta. Ăla de lângă tine merge şi el pe banda lui şi aşa mai departe. Nu e greu. Mie unul nu mi se pare greu. Cât de greu este să foloseşti maneta de semnalizare a unei manevre? Doar duci mâna la 5 - 10 cm de volan şi apeşi sau ridici uşor acea manetă. Nu e greu deloc nici asta. Schimbi banda? Cât îţi ia să te uiţi şi dacă ai loc unde să te bagi? 2 secunde. Arunci doar un ochi, dacă nu ai loc, mai stai un pic. Cred că cei mai mulţi dintre şoferii din traficul bucureştean sunt bolnavi psihic, oameni cu frustrări grave, cu neîmpliniri şi eşecuri care îi fac să refuleze aici. Majoritatea au comportamente reprobabile, de mitocani. Cel mai trist este că am întâlnit tot felul de domnişoare, doamne şi cucuoane care nu sunt cu nimic mai prejos decât mojicii masculini. Am mai spus, mitocănia la femei este grotească, dar mitocănia unor femei din trafic nu mai lasă loc niciunui comentariu. Feministe retarde care nu înţeleg situaţiile de trafic (am motivele mele să cred că aceste greşeli ale naturii nu înţeleg nimic nici din viaţa lor...), care nu înţeleg de ce nu se poate băga ea în acea secundă, de ce trebuie să aştepte şi să dea prioritate (poate pentru că are în faţă un semn triunghiular alb cu margine roşie care - culmea - nu înseamnă diamant sau mai ştiu eu ce bijuterie, ci exact "cedează trecerea"), femei care înţeleg greşit noţiunea de bună creştere şi eleganţă. Dacă astea fac educaţie unei generaţii de tineri, să nu ne mirăm de ceea ce ne aşteaptă în viitorul nu foarte îndepărtat. Prioritatea de şmecher pe care o folosesc cei cu maşini foarte scumpe, indolenţa şi nepăsarea cu care circulă, mă fac să înţeleg de ce în Franţa şi Germania le sunt arse maşinile de către extrema stângă. Aseară am fost la teatru unde mă aşteptam la un alt nivel de educaţie din partea celor care se perindau în jurul Teatrului Naţional. Am găsit cel puţin 2 cazuri de maşini blocate de alte maşini ale celor care au fost la piesă. Un avorton cu o Toyota Avensis maro care blocase 3 maşini mai şi înjura. Tot el. Dacă aveam un pistol în acea secundă îl împuşcam, deşi nimeni nu m-a pus pe mine să fac pe judecătorul. Îl împuşcam şi apoi aveam pretenţia să îmi mulţumiţi pentru că am scăpat lumea de o mizerie. Ceilalţi oameni, care erau cu maşina blocată făceau de zor apel la un limbaj decent, iar acest avorton înjura şi zâmbea fără oprire.

marți, 26 octombrie 2010

Ceea ce înţeleg

Apar tot mai multe mărturii ale oamenilor care au atins un grad ridicat de smerenie, care au găsit pe Dumnezeu aşa cum noi poate nu Îl vom găsi şi care au atins măcar odată fericirea cea sfântă. Ceea ce au în comun mulţi dintre aceşti oameni este suferinţa, din cea mai cruntă, din cea mai grea de îndurat, suferinţă care pe mulţi i-a dus la pieire, suferinţa inimaginabilă cu mintea unui om al anului 2010. Cine ar fi crezut că martirii trăiesc şi azi printre noi, că umilinţele şi caznele la care au fost supuşi unii oameni îi va aduce de fapt acolo unde ar fi fost normal să ne dorim şi noi să ajungem, cine ar fi crezut că înfrângerea este de fapt victorie, că suferinţa aduce de fapt fericire? Cine ar putea concepe azi martiriul, măcar ca fiind posibil, nu mai vorbesc de sacrificiul efectiv? Cine mai este dispus/dispusă la acest gest al martiriului pentru numele Domnului?
Toată suferinţa are aşadar un rost, fie că este asumată sau nu.

miercuri, 20 octombrie 2010

Vezi fă că se poate?

Era un banc care se termina cu această replică.
Mă tot omoară televiziunile cu reclama asta la Mc Donald's, cum că mai ştiu eu ce meniu este doar 10 LEI, numai în octombrie. Păi cum, se poate să îmi dai meniul ăsta cu 10 lei şi nu dai faliment? Deci înseamna ca tu "mecule" faci o căruţă de bani de pe urma celor care sunt consumatori la tine, nu-i aşa? Păi dacă poţi da în octombrie acest menu cu 10 LEI, de ce nu mi-l dai tot timpul? Oricum, eu nu mănânc de la "mec", daca chiar am chef de ceva junk food merg la KFC. Nu că ăştia ar fi mai breji decât Mc Donald's...

duminică, 17 octombrie 2010

Ce are primăria cu prefectura?

Eu cred că fotbalul ar trebui interzis o perioadă. Cred că violențele la care au ajuns să se dedea mai multe persoane - așa zișii suporteri, totul în numele fotbalului, atât la noi în țară cât și pe afară, gradul de ură și intoleranță, tonele de sânge vărsat în încercarea de a ”susține” o echipă de fotbal, fac ca acest sport să devină unul dintre cele mai sângeroase din lume, nu atât prin prisma regulilor de joc, ci mai ales prin victimele colaterale pe care le face. Nu înțeleg de ce să îi dai unuia cu o sticlă în cap numai pentru că e fan al echipei adverse, nu înțeleg de ce trebuie ca un jandarm să fie mutilat pe viață sau alte mii de alte exemple care se pot da, nu înțeleg de ce toate acestea pentru o miză care pentru cei violenți este egală cu zero. Nu ei câștigă 10.000 euro pe lună, nu ei sunt transferați pe prime ce ar face un muncitor la 23 August să moară de ciudă, nu ei câștigă din postura de patron sume imense de bani din vânzarea serviciilor jucătorilor, etc. Ei nu câștigă nimic. De regulă jucătorii de la Steaua și dinamo (ca să dau numai un exemplu) sunt prieteni în viața de zi cu zi, se nășesc unii pe alții, joacă și la una și la alta, fac petreceri ascultând melodii ce laudă echipa adversă. Singurii care se bat sunt imbecilii de pe străzi, sunt pălmașii și sărăntocii transformați în mase de manevră pentru 2 - 3 băieți mai destupați, sunt drogații de bani gata pentru care viața unui om nu valorează nimic, sunt jegoșii care nu reușesc să înțeleagă nimic de la viață chiar dacă le-ai povesti cu mere și cu pere. Ei produc incidentele, ei se bat, ei se umplu de sânge, ei omoară (au fost cazuri în care din astfel de incidente au decedat oameni, prin Italia, Brazilia și Argentina dacă îmi amintesc bine), ei înjură și se comportă bizar. De regulă nu prea merg pe stadioane, cel puțin nu la cum arată publicul acum. Atunci când voi putea să merg cu copilul și soția la meci, atunci când nu se vor mai înregistra atât de multe violențe, atunci când a-ți susține echipa va însemna cu totul altceva decât înseamnă azi, ei bine, în acea zi voi cheltui și eu bani pe fotbal.

Rugăciunea

Azi mă uitam la Universul Credinței pe TVR1 și l-am văzut pe părintele Cleopa care ne vorbea despre rugăciune. Atunci când ai ocazia să vezi vorbind un astfel de om, îți pui în mod natural întrebarea cum este posibil ca unii oameni să ducă un război atât de înverșunat contra Adevărului și evidenței, a Lui Dumnezeu? Cum de îi cred pe niște mincinoși și cum de preoții care le aduc cuvântul Domnului sunt aduși în derâdere? Cum se face că iau de bun ceea ce scoate mai știu eu ce ”mare filosof” pe gură, dar ceea ce este scris prin Har Divin îi lasă reci? Cum de auncă cu rahat cu atâta ușurință lăsându-se pradă unor vorbe goale numai pentru a-și dovedi lor că au dreptate și că sunt ”deștepți”? Dar, cum diavolul lucrează atât de subtil încât unii chiar cred că sunt deținătorii adevărului, nu mai comentez. Să revin. Părintele Cleopa ne spunea că există 3 categorii de rugăciuni: a gurii, a minții și a inimii. Sunt 9 nivele de rugăciune, dintre acestea, 4 (cele mai de jos) sunt rugăciunile buzelor și ale minții. Cele mai împlinite sunt rugăciunile minții, situate pe 5 nivele. La cel mai înalt nivel ajung foarte puțini oameni, ”unul pe neam”. Se pare totuși că unele dintre nivele nu sunt atât de ușor de atins, dar fiecare dintre noi avem sarcina de a ținti către aceste nivele superioare. Ascultând-ui pe cei care au atins nivelul 5 măcar, ascultând mărturiile lor, îmi doresc și eu să ajung la acel nivel de îndumnezeire, să trăiesc acea stare euforică pe care nu aveți cum să o atingeți altfel decât prin rugăciune și care nu este comparabilă cu nimic din ceea ce puteți atinge altfel, indiferent cât de fericiți ați deveni în viața voastră. Fericiți cei care reușesc să se roage pentru noi toți.
Înregistrarea emisiunii o puteți vedea aici.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Numere

Că tot mă uit la partida asta de fotbal, mă gândeam oare ce nume îmi vin în minte atunci când spun un număr de tricou... O sa încerc un solilocviu cu privire la numerele care-mi vin repede în cap.
1 - Duckadam, Dasaev
2 - Dan Petrescu, Toni
3 - Raţ
4 - Golanski, Tamaş
5 - Lupescu, Chivu
6 - Gica Popescu, Rădoi, Andone
7 - Lăcătuş
8 - Ilie Dumitrescu
9 - Raducioiu, Marica
10 - Hagi
11 - Hâldan, Ilie Dumitrescu
12 - Stelea
15 - Goian
16 - Banel Nicoliţă
18 - Iurgen Klinsman
21 - Nicolae
Cam ăştia ar fi. Când spun 80 mă gândesc la Ronaldinhio.

În fine.
Meciul s-a terminat 2 - 0 pentru Franţa. Eu mă gândesc că o fi ceva cu Pro Tv-ul ăsta, că au mai transmis ei un meci în care un gol a fost ilegal şi s-a terminat cu un scor defavorabil, nouă românilor, şi asta nu demult... Pro Tv, lasă-neeeee, lasă-neeeee!

3

Există Anca.
Există Bianca.
Pe când Trianca?

Recunosc!

Dragii mei, dragele mele, acum, că nu mai pot ascunde, m-am decis să mărturisesc, ei bine, da, sunt negru.

vineri, 8 octombrie 2010

Ăia dejdebţii

Dacă citeşti presa sau dacă te uiţi pe la emisunile astea de dezbatere de pe la noi, ai ocazia să dai peste tot felul de oameni - consideraţi intelectuali - care îşi dau cu opinia despre tot felul de subiecte. Te aştepţi ca abordările lor să fie unele din care să reiasă clar faptul că îşi formează nişte opinii în cunoştinţă de cauză, te aştepţi ca limbajul să fie unul rafinat şi mai te aştepţi ca aceşti oameni să îşi susţină opiniile cu eleganţă. Când colo peste ce dai: opinii exprimate neelegant, opinii comune, susţinute banal, fără ca din ceea ce spune să reiasă cumva că acel om este un intelectual, opinii "de stradă", uneori ridicole, care dovedesc deseori că nu sunt bazate pe cunoaşterea - altfel decât la nivelul simţului comun - a situaţiei dezbătute. Există şi excepţii, dar acestea nu îmi lasă mie, banalul, impresia că am dispune de o adevărată clasă de intelectuali, capabili să contribuie aşa cum ar trebui la progresul nostru. Nu de puţine ori am trăit cu impresia că cei mai mulţi dintre intelectualii actuali ai României urmăresc fie scopuri ridicole de marketing (ridicole în ideea în care intelectualul nu se prezintă în faţa auditoriului ca făcând publicitate la ceva, ci se prezintă ca susţinător al unor idei, altele decât cele de a face bani din ceea ce spune), fie interese politice, interese de pe urmă cărora acesta va avea evident de câştigat ceva cât se poate de material. Astfel, unii se ascund - ca să dau numai un exemplu - după ecologism, susţinând sus şi tare că ceva trebuie făcut (au dreptate, trebuie) iar apoi îşi oferă serviciile eco, desigur contra "unei sume modice". Sau, tot ca exemplu, sunt unele persoane care critică un anumit partid, dar care - după ce primesc un loc eligibil pe lista acelui partid - devin imediat susţinători neânfricaţi ai acestuia. Putem să continuam şi cu ziarişti care critică politica editorială a unei publicaţii, iar după ce primesc o rubrică permanentă sau o funcţie călduţă, managerială eventual, devin fani înfocaţi şi prim lăudători a ceea ce până mai de curând scuipau.
Ridicol.
Sunt foarte puţini intelectuali pe care îi admir şi îi stimez. Au fost mai mulţi, dar unii mi-au lăsat un gust amar prin lipsa totală de coloană vertebrală de care au dat dovadă, alţii pur şi simplu nu erau intelectuali ci doar ceva persoane cu notorietate, dar eu credeam în mod eronat că sunt intelectuali, alţii pur şi simplu au dovedit că sunt nişte profitori, materialişti, ciocoi, arivişti.

luni, 4 octombrie 2010

Ăsta E fain

E fain pe bune.

Gaga vs Gheorghe

You Tube.
4 octombrie 2010.
Orele 22:34.
Lady Gaga: 287.577.317 vizionari
Gheorghe Petruş: 15 vizionari

Pe unii oameni Dumezeu pur şi simplu îi iubeşte

Azi, Gheorghe Petreuş.

Scrisoarea deschisă a domnului Cristian Tudor Popescu adresată unui dictator

Dau un copy - paste pe geniala scrisoare deschisă scrisă de CTP. Îmi pare rău că tocmai astăzi (când mama dictatorului a decedat) am descoperit acesastă genială expunere a unor gânduri care cred ca a încercat mai tot omul normal la cap, dar qest la vie...

Sursa: http://www.301.ro/cristian-tudor-popescu-scrisoare-deschisa-catre-presedintele-traian-basescu


Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă.

Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.

Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.

Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.

Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.

Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.

Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.

Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.

Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.

În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!

Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

Dumnezeu s-o ierte

Astăzi am auzit o ştire care ar trebui să ne întristeze pe toţi. Din păcate unii arunca cu ură şi acolo unde ar trebui să existe o sinceră compasiune. Păcat. Ura noastră faţă de Preşedintele României, faţă de Traian Băsescu este una, decesul unei persoane apropiate acestuia este cu totul altceva. Cred că modul primar de reacţie al unora ne explică încă odată de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Pentru că merităm, pentru că nu ştim să facem selecţia şi pentru că nu ştim să despartem binele de rău.
Condoleanţe familiei.

duminică, 3 octombrie 2010

Haliud frate, haliud!

Teoretic, daca ai vazut cam 20 de filme de actiune de la Hollywood, le-ai cam văzut pă toate. Sunt câteva faze care sunt mai în toate filmele, nu de puţine ori cei care fac parodii se amuză copios pe seama acestor şabloane. O să scriu aici câteva de care îmi amintesc, câteva mai supărătoare şi pe care le-am observat eu.
Iată câteva dintre ele:
- niciodată eroului principal nu i se termină gloanţele, deşi trage câte 80 - 90 de focuri cu un pistol cu maxim 12 cartuşe;
- la scenele dintr-un spital, de fiecare dată la megafon este chemat un doctor la mai ştiu eu ce intervenţie;
- într-o secţie de poliţie de fiecare dată apare în planul secund câte o prostituată arestată;
- eroul principal nu este mai niciodată căsătorit;
- ăia răii îi omoară de fiecare dată iubita eroului principal, ceea ce transforma totul într-o problemă personală a eroului cu infractorii; altfel poate că nu era aşa de supărat şi nu făcea nimic...
- tot în secţia de poliţie, de fiecare dată sună un telefon în stilul clasic; această scenă mai apare de fel şi în birouri, dar clasic e în secţia de poliţie;
- într-o urmărire, maşinile de poliţie nu reuşesc să facă manevre simple, cum ar fi un viraj la stânga sau la dreapta fără să se răstoarne;
- infractorii trag cu Kalaşnicoave şi Uzi dar nu îl nimeresc never ever pe eroul nostru care este la 20 de metri; totuşi, când acesta trage cu un Macarov sau mai ştiu eu ce pistol Carpaţi care nu are precizie le o distanţă mai mare de 25 - 30 metri, acesta îl nimereşte pe infractor exact acolo unde şi-a propus;
- dacă trebuie, o maşină va exploda cu o flacără de toată frumuseţea, chiar dacă i se trage în cauciucuri sau în parbriz;
- aproape de fiecare dată finalul filmului îl prinde pe erou plin de sânge, rănit şi în braţele unei femei foarte frumoase care pe parcursul filmului avea datoria să se îndrăgostească de omul nostru.

vineri, 1 octombrie 2010

Polonia - România 1 - 1

Continuăm să ţinem scorul noi versus polonezi. România înscrie şi ea un gol şi egalează, după ce arbitrul de fotbal care a arbitrat meciul Steaua - Napoli a fost 100% în favoarea italienilor, fără nicio durere de penis, în totala dispreţuire a oricărei minime educaţii, de unde putem trage concluzia că şi la ei există hoţi ordinari care se îmbracă în haine frumoase, şi la ei există oameni care se cacă în munca altuia doar pentru că pot, şi la ei există japiţe şi nenorociţi care nu au niciun bun simţ. La noi, arbitrii se comportă impecabil atunci când ies peste graniţă, un ultim exemplu fiind acela în care Balaj a arbitrat magistral la Milan acasă în Champions League, fiind lăudat de mai toată lumea. Em, u, i, e pentru arbitrul retardat polonez care ne-a furat pe faţă la acest meci, fără ca NIMENI să poată face ceva pentru a repara acest furt. Muie UEFA! Muie! Muie! Muie!

Frumu'

Fa-ţi tricou şi pune-ţi la avatar. Fain!!!