luni, 25 martie 2013

Întrebare

Mă gândeam, oare copiii din Africa au și ei frici ca oricare alt copil, oare le e frică de război, de bombe, de violență, de lei și mai știu eu ce animale, de bau-bau sau Baba Cloanța? Oare și ei visează că poate odată le va fi și lor bine și că vor avea ce mânca, ce bea și un loc unde ar face un duș, oare copiii din Africa au speranțe, vise, oare vor jucării, mașinuțe, păpuși și să se joace de-a doctorul sau mai știu eu ce, oare vor să meargă la școală și să primească rechizite și teniși de fotbal? Și dacă soluția la vindecarea de cancer se află la un copil din Africa care nu își poate permite accesul la educație? Așa este că noi toți ne-am gândit măcar odată în viață că picii ăia pot trece prin orice și că sunt rezistenți și că lor nu le e frică de bombe și de nimic și că pot răbda de foame așa cum un european nu poate și de aceea nu merită atenția noastră, de aia, că sunt tari că așa e felul lor?

vineri, 15 martie 2013

:)

O perioadă frumoasă, boemă și plină de realizări din viața mea e pe cale să se încheie. Urmează restul vieții, cu ceva schimbări în plan și cu o abordare ce se dorește mult mai rațională.

duminică, 3 martie 2013

Alt apel la demnitate

Niste oameni au murit la Revolutie. Din pacate, de cand sunt eu pe facebook, NIMENI nu a deschis subiectul eroilor nostri de atunci. Iar asta mie imi spune foarte multe despre ce fel de neam suntem. Imi fac mea culpa pentru ca nici eu - ca un reprezentant minor al neamului meu - nu am deschis pana acum discutia despre ceea ce au facut ei atunci. Eroii, sfintii sau martirii sunt printre noi, numi ca in epoca dreptei (imbecile pana la absurd) si a consumismului, a omului de marketing, este foarte posibil ca subiectul "eroii" sa nu mai insemne nimic. Cuvinte dezbracate de sens de libertatea pentru care ei, eroii, si-au sacrificat totul. Viata este totul, caci - asa cum spunea un mare duhovnic al neamului meu - "trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care ne-o da pe Pamant". Poate un erou era azi mare patron, poate era doar mecanic auto intr-un atelier care il platea cu 800 pe luna. El, eroul de la Revolutie, el, omul care s-a saturat de mizerie si umilinta a ales insa sa moara. Putea sa stea in casa asa cum am facut eu... Azi suntem umiliti si alegem sa tacem, locul de munca tot mai greu de dobandit si bancile ne fac sa nu ne mai permitem sa alegem sa murim. Murim, dar degeaba. Sa poti alege sa stai cu pieptul gol in fata Kalasnicov-ului este pe de o parte un gest de eroism, dar si un gest de suprema iubire fata de poporul tau, fata de cel care sufera nedreptate, umilinta, dispret. Sa stai in inchisoare 20 de ani pentru poporul tau este un gest pe care eroii l-au ales desi puteau sa aleaga foarte bine sa fie conformisti ca oricare altii. Ceea ce primesc inapoi de la noi, CEI PENTRU CARE S-AU SACRIFICAT este total nemeritat si insignifiant de putin (pleonasm intentionat). Este oricum prea putin, prea putin. Traiesc cu impresia ca sacrificiul lor nu este apreciat foarte corect de noi. Ar trebui sa ne ridicam fruntile catre Dumnezeu. Macar asa, ei, eroii nostri (dintotdeauna) vor avea impresia ca sacrificiul lor a adus putina demnitate poporului meu.

vineri, 1 martie 2013

Apel la demnitate

Vă văd. Vă văd în fiecare zi cum veniți spășiți, apăsați de nesiguranță, cu ochii umezi de tristețe și lipsiți de orice speranță, zâmbind amar și lăsând uneori impresia că nu mai puteți. Vă văd, zi de zi mai supărați, agățându-vă de fiecare zvon care vă mai aduce un pic de lumină-n suflet, spunând bravi că veți răzbi și că veți supraviețui cumva chiar dacă vă este frică. Vă văd că ați obosit. Voi nu sunteți colegii mei, aceia pe care, atunci când m-am angajat aici i-am descoperit rând pe rând pe fiecare și care aveau o poftă de viață enormă, care veneau cu infinită plăcere la serviciu și care stăteau câte 16 ore la serviciu numai să se termine la timp treaba (șefa mea de atunci care stătea la birou de la 9 dimineața la 8 seara, mă întreba într-o zi total amuzată dacă eu cred că e posibil să faci o ciorbă în 3 zile, că nu ai timp să o termini), care lucrau cu o pasiune pe care numai aici am întâlnit-o și cu care schimbam deseori glumițe matinale. Cineva, cumva, v-a luat această stare și oricât m-as strădui nu mai reușesc să văd în ochii voștri nimic din frumusețea care pe mine mă face să fiu mândru că lucrez aici. Acum se poartă pumnul în gură și șantajul, vi se pun în față tot felul de hârtii cu conținuturi dubioase, sunteți atenționați că în loc de 628 puteau fi 629 de disponibilizați. Cei care veți pleca sunteți încă ținuți sub tensiune de stângăcii ridicole și oricât v-ați lupta pentru demnitate, cineva acolo face tot posibilul să vă tragă în mizerie. Dar astea până când se vor tot întâmpla? Până când vom lăsa capul în jos și vom spune „bine că nu am fost eu dat afară”, până când vor continua toate aceste batjocoriri la care ne supun cei care cred că pot să ne calce în picioare? Până când vom tolera ca cei care trebuiau să ne apere să capete funcții de conducere de la cei cu care - vezi Doamne - ei sunt în conflict pentru apărarea interesului salariaților? Ce putem face? Simplu: să ne indignăm. Să cerem dreptul nostru la demnitate!!! Atât. Știați că în Constituția României este prevăzut acest drept, de a fi tratați cu demnitate? Iată articolul: „Art 1, (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...)”. Așadar, statul ăsta vă garantează dreptul la demnitate fraților! Cereți șefilor voștri - care uită că ei sunt șefi peste niște activități pe care voi le prestați sub contract de muncă ci nu stăpâni de sclavi - să fiți tratați cu demnitate. Este tot ce puteți face. Pretindeți SĂ FIȚI TRATAȚI CU DEMNITATE!!!!! Chiar dacă ei nu o vor face, chiar dacă vor continua să vă umilească, voi faceți măcar acest exercițiu și cereți să fiți tratați cu demnitate. Gândiți-vă la toți înaintașii noștri care au suferit prin închisorile comuniste pentru că au refuzat să renunțe la demnitate. Măcar pentru ei avem datoria să cerem să fim tratați cu demnitate. Până la urmă, în același articol din Constituție se stipulează foarte clar la punctul (5): „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” Revendicați-vă dreptul la demnitate și lăsați aceste Iude în plata Domnului. Dumnezeu e bun și drept și știe ce face.