Leapşa

Am luat o leapşa de la Puideblog. O temă foarte interesantă, un autodenunţ cu ce-mi place şi ce nu. Sunt desigur mai multe variante, probabil că în funcţie de anii vieţii unele dintre plăceri sau neplăceri diferă - asta ca să o citez pe Puideblog. Iată cum văd eu viaţa dacă ar fi să o judec după frumos - urât.
Cum la mine nu exitstă poveste scurtă, voi argumenta fiecare alegere...

Îmi place:
1. Marea. Aş sta ani de zile la plajă, îmi place marea, atmosfera de pe o plajă plină, jocurile apei, tot. Acolo mă simt împlinit. Nudismul. În strânsă legătură cu marea. Nu pot însă să îl practic aşa de des de cum mi-ar plăcea, din morive obiective şi subiective. Cred că gradul maxim de libertate se atinge atunci când reuşeşti să te descotoroseşti de anumite lanţuri ce te înconjoară, iar haina poate fi considerată un astfel de lanţ.
2. Îmi plac dulciurile.
3. Omul sincer. Am avut o colegă de serviciu care spunea direct în faţă ceea ce credea despre tine. Era oarecum nesuferită, căci nu tuturor ne convine un adevăr amar în locul unei minciuni dulci. Mie mi-a plăcut acest aspect la ea şi - deşi nu mi-a convenit atunci când m-a criticat - am apreciat-o sincer. O prefer pe ea în locul unui "prieten" cu cuţite de înfipt în spate.
4. Sportul cu motor. Sunt fan al raliurilor, dar urmăresc cu plăcere şi o Formula 1.
5. Deşi este puţin probabil să pot dovedi asta, îmi place să citesc.
6. Din păcate îmi place să pierd zeci de ore în faţa calculatorului. Uneori fac ceva util, alteori pur şi simplu pierd timp...
7. Îmi plac dezbaterile. Aş participa la foarte multe dezbateri, îmi place să-mi dau cu părerea despre diferite subiecte. Consider dezbaterile ca o sursă inepuizabilă de a cunoaşte oameni şi de a-ţi îmbunătăţi bagajul de cunoştinţe. Am fost activ pe www.mariromani.ro şi apoi pe continuarea neoficială www.mariromani.uv.ro pentru ca mai apoi să îmi deschid un blog (acesta). Am început să urmăresc mai multe bloguri unde am avut şansa de a decoperi foarte multe persoane deosebite, speciale, frumoase şi inteligente. Unii dintre aceştia sunteţi chiar voi cei care îmi faceţi deosebita plăcere să-mi citiţi banalităţile - căci nu am pretenţia ca eforturile mele în ale scrisului pot depăşi stadiul amatoristic de a scrie gânduri.
8. Maşinile. Cred că în procent de 90% dintre bărbaţi se regăseşte această dragsote, aşa că o menţionez şi eu aici.
9. Îmi place să râd, să spun glume, să fac atmosferă plăcută în juru-mi, să destind ceea ce este încordat, îmi place să îi ajut pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţile vieţii zâmbind. Sunt un tip amuzant şi amuzat (scuzaţi-mi lipsa de modestie).
10. Îmi plac gesturile frumoase făcute între oameni şi nu numai. Nimic nu mă înduioşează mai tare ca un om care îşi ajută semenul, care dă o coaje de pâine unui căţel amărât de pe stradă, care donează 500 de lei dintr-o pensie de 1000, care face bine în general. Îmi place când - în viaţă fiind ci nu în film - binele învinge.
Cu voia dumneavoastră, 10 BIS. Îmi place să văd zâmbetul de pe faţa unei doamne sau domnişoare atunci când primeşte flori. A dărui flori la mine este mai mult un gest egoist, căci fericirea care este provocată de acea luminare bruscă a sufletului, ochilor şi a orice din fiinţa ei este - în ceea ce mă priveşte - contagioasă. Modul cum primiţi o floare, modul cum imediat căutaţi a-i oferi protecţie acelei flori prin punerea ei instantaneu în apă, modul cum priviţi floarea, cum zâmbiţi, totul, totul, mie îmi provoacă o reală fericire.

Urăsc:
1. Omul făţarnic - bine, asta e un fel de a spune, căci nu ştiu dacă pe acesta îl iubeşte cineva. Omul fără caracter, fără coloană vertebrală, cel care "se descurcă" indiferent de consecinţe, omul care calcă pe "cadavre", cel căruia nu îi pasă de nimic, care în faţă te pupă iar în spate te atacă, care fură, care uită (!), care umileşte, care face tot ce e rău, acela nu îmi este deloc pe plac. Oamenii prea serioşi, care nu zâmbesc, care sunt plini de dânşii, care au impresia că sunt superiori celorlalţi, oamenii care sunt atât de săraci încât nu au altceva decât bani.
2. Mitocănia.
3. Manelele.
4. Prostul care are forţă. Fie fizică fie decizională.
5. Să fac sex. Prefer să fac dragoste.
6. Filmele porno ale anilor noştri...
7. Operaţiile estetice. Astea sunt scuzabile doar în cazul unor afecţiuni care stâlcesc omul, în urma unor boli, a unor dizabilităţi. Să bagi botox în tine numai pentru a nu avea riduri la 40 de ani, să arăţi de 22 de ani deşi ai 54, să ai sânii mari deşi ei natural sunt mai mici, să ai buzele ca 2 ventuze de perete în care-şi ţine mama cârpa de bucătărie şi alte asemenea monstruozităţi sunt din punctul meu de vedere cele mai proaste investiţii pe care cineva le poate face. Urăsc din toţi rărunchii sânii din silicon şi prefer "platfus" în locul sânilor mari din plastic. Urăsc orice nu este natural în corpul uman.
8. Manipulatorii.
9. Politica. Asta până nu demult era în prima categorie. Mi-am dat seama că politica nu este de fapt ceea ce scrie în definiţiile din manuale, este doar o cale de a te include într-o organizaţie mai mult sau mai puţin de tip Mafia. Există foarte puţini politicieni pe care îi respect.
10. Mizeria. Mizeria fizică, jegul din casă, din haine, nespălarea, mirosul pestinenţial degajat de corpurile umane lăsate neângrijite. Urăsc omul care nu îşi dă măcar cu mâna prin păr dimineaţa, care poartă haine jegoase chiar dacă sunt ieftine şi care nu deţine periuţă de dinţi sau care nu ştie măcar 2 - 3 nume de pastă de dinţi. Urăsc casele în care aspiratorul trece rar, slinul de pe farfurii şi furculiţe spălate în dorul lenii, sticla sau borcanul puse la păstrare cu eticheta pe ele, etc.
Tot cu voia dumneavoastră, 10 BIS şi aici: urăsc femeia puturoasă la fel de tare cum urăsc bărbatul puturos. Femeia care nu ştie să facă de mâncare, care îşi lasă casa să pută, care nu se spală, care îşi ţine copii mucioşi, care nu se îngrijeşte de aspectul ei astfel încât acesta să arate ca fiind unul decent (chiar dacă nu are bani, poate să se spele pe păr mai des, să îl prindă într-o coadă dacă nu are bani de coafor săptămânal, şi alte asemenea aspecte), etc. Bărbatul care nu ştie să schimbe un obertainer sau dacă ştie lasă totuşi robinetul să curgă încă 3 luni, care nu ştie ce este ăla aspirator, care consideră ca baia se face sâmbăta sau duminica, care nici nu e în stare să meşetrească prin casă dar nici nu cheamă meseriaşul să îi rezolve treaba.

Mustaţa de pisică

Pisica. Este o alegere minunată pentru un animal de casă. Animal cred că este un termen uşor depăşit, căci deseori animalul dă dovadă de comportamente mai umane decât o anumită parte a cunoscuţilor mei. Să îţi iei un prieten cu blană, cred că aşa e mai corect formulată expresia. Ăştia, blănoşii, sunt pregătiţi să îţi ofere dragoste în schimb percepând doar câteva mici servicii: hrană, apă şi iubire. Dacă îi iubeşti ei cu siguranţă te vor iubi înapoi. Nu condiţionează iubirea de altceva decât elementele simple ale supravieţuirii. Nu te urăsc ei primii, nu atacă fără să fie provocaţi, nu au orgolii stupide, te iartă dacă mai greşeşti.
Pisica, pisica mea, este o binecuvântare pe care Dumnezeu a dorit să mi-o plaseze la această vârstă. Îmi place să o urmăresc cum se schimonoseşte atunci când doarme la mine-n poală, îmi place cum mă salută dimineaţa când mă trezesc sau când vin de la muncă, îmi place cum îşi arată afectivitatea, cum nu mă lasă niciodată singur şi cum găseşte ea un giumbuşluc de făcut atunci când te aştepţi mai puţin. Pisica mea este cuminte şi înţelege dacă îi spun ceva. Locurile tabu din casă au rămas şi acum intacte, singura cale pe care ne-am înţeles a fost vorba. Ce bine ar fi fost să funcţioneze şi la oameni tactica asta. Rareori când mai face câte o prostioară pisicească, este certată, iar pisica mea după câteva minuţele vine şi caută să stea cu mine, de ca şi cum s-ar căi că m-a supărat.
Am luat pisica asta de când avea o lună şi ceva. Era tare mic, murdar şi speriat. O agenţie ni l-a plasat. O perioadă mergeam foarte atenţi prin casă căci era aşa de mititel încât exisa riscul ca din neatenţie să îl călcăm, căci îngeraşul ar fi stat cu noi 24 din 24. Noaptea, după ce l-am adoptat, dormeam mai iepureşte căci dormea alături de noi şi la orice mişcare a caşaloţilor ce eram riscam să îl accidentăm. Cel mai greu mi-a fost în primele zile să plec la serviciu, căci el se temea săracul de el că dacă plec va fi părăsit. Mieuna de ti se rupea inima să nu îl las singurel şi se cuibărea la pieptul meu încercând astfel să îmi arate că el mă iubeşte... Mai mai că mă pufnea plânsul de crima ce urma să o fac, adică să merg la serviciu şi să îl las singur până sosea prietena. Mai greu a fost până ce am învăţat ce mâncărică îi place. Am cam încercat de toate şi până am ajuns la stadiul de azi au trecut 2 - 3 luni. Mare pişicher, pisica mea ne acompaniază la fiecare masă şi stă frumos pe coadă pentru a primi şi el ceea ce gustăm noi. Dacă îi place mai cere şi nu pleacă până ce nu se satură. Dacă nu, pleacă resemnat că nu i-am dat şi lui ceva bun din ceea ce mâncăm noi. Uneori face nişte mutriţe de pisică fericită încât totul pare mai uşor în viaţă. Când ne jucăm ştie să se joace astfel încât să nu mă rănească şi de multe ori foloseşte pernuţele deşi poate alţii ar folosi colţii. Când se dă cu burtica în sus, pomeţii lui devin pufoşi iar mângâierile line pe blăniţa albă fac ca ochişorii lui să devină mici mici de plăcere. Toarce zgomotos şi des. Când ne pupăm ne punem frunte în frunte, caz în care îşi arată afectivitatea foarte mare. Deseori am auzit oamenii exclamând "vaaaai ce pisică, nu am mai văzut/auzit aşa ceva", asta după ce l-au văzut pe Ozzie sau după ce le-am povestit din activităţile lui pisiceşti. Este un exemplar tare reuşit, foarte iubitor şi foarte drăgălaş.
Dimineaţa, când simte mişcare vine repede în patul nostru şi ne mângâie cu mustaţa lui de pisică simpatică. Zilele noastre sunt din start foarte frumoase, iar dacă nu aş mai simţi acea mustaţă de pisică curioasă pe obrazul meu cred că aş începe ziua tare trist.

Cum faci faţă unei dezamăgiri?

Dintre tot ce ar putea cineva să aibă de făcut în viaţă, eu consider că cea mai grea sarcină este aceea de a lucra cu oamenii. Indiferent de ce acţiuni ai intreprinde, indiferent de cât ai încerca să mulţumeşti pe toată lumea, indiferent de cât ai sacrifica sau câte energii ai consuma, la final oamenii tot vor spune că nu ai făcut nimic pentru ei, îţi vor întoarce spatele atunci când nu vei mai fi sus, te vor linşa atunci când vei avea mai mare nevoie de ajutorul lor. Scuipaţii pe care vei fi nevoit să îi ştergi de pe obraz vor fi nenumăraţi şi orice apel la ceea ce odată era bun şi frumos este de prisos. Oamenii nu au practic o memorie pozitivă, ci una negativă, nu reţin ceea ce li se întâmplă bun sau frunos, reţin că într-o zi le-ai spus că nu ai chef să mai stai capră pentru ei, nu reţin sutele de ore libere, reţin doar că într-o singură zi nu le-ai mai dat voie să plece mai devreme, nu reţin vorba bună şi sprijinul, reţin o sarcină de serviciu pe care le-a fost greu să o execute. Dezamăgirile sunt cu atât mai mari cu cât vin din partea a ceea ce credeai odată că aceia sunt oamenii pe care te poţi baza, oameni cărora le-ai povestit aspecte personale din viaţă, oameni cu care ai mâncat la aceeaşi masă, ai băut aceeaşi apă. Totuşi, cum faci faţă dezamăgirilor, mai ales dacă dispui de o hipersensibilitate precum un individ ca mine, care - rac fiind - are tendinţa de lua totul ca pe un afront personal? Cum găseşti resursele să mergi mai departe? Care sunt resursele, ce anume trebuie să faci, ce îţi spui, cum acţionezi? Te scufunzi în linişte, te răzbuni, te resemnezi, ce faci? Eu primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi analizez fiecare acţiune şi să încerc să văd unde am greşit. M-am gândit că este imposibil să nu fi greşit şi eu deloc; aparent ciudat, dacă aş fi în aceeaşi postură cred ca aş acţiona exact la fel, deci eu unul nu consider că sunt aspecte pe care să mi le reproşez. Dezamăgiri am, am avut şi cred că voi mai avea. Ceea ce nu am învăţat încă este cum să le fac faţă cu calm, cu eleganţă, cu maturitate - până la urmă. Mă simt afectat de fiecare dată când primesc înapoi ceea ce nu cred că merit, mă oftic şi mă întristez la fiecare lovitură, mă aprind la vederea unei nedreptăţi sau a unui fapt pe care eu îl consider nedreptate, mă afectează ceea ce alţii poate consideră o vorbă-n vânt. Există o reţetă a nepăsării, există un secret al încasării dezamăgirilor cu zâmbetul pe buze, există o reţetă magică prin care să spui "asta e" şi să mergi liniştit mai depate?

84.000.000 o informaţie

M-am apucat şi eu să caut un apartament de cumpărat, căci a plăti chirie nu mai rentează, mai bine banii ăia îi dau la rată şi după 20 şi ceva de ani îmi rămâne propetatea. Bun. Găsisem pe internet ceva pe la 65.000 euro undeva printr-o zonă foarte bună pe care o cunosc foarte bine, un apartament cu 3 camere, care arată destul de bine, la un etaj ideal după opinia mea, cu tot ce îmi doream să găsesc la un apartament. Dau un mail la adresa de e-mail care era afişată şi a 2-a zi primesc un telefon de la un domn. Ne prezentăm şi întreb despre preţul apartamentului. 65.000 negociabil scrie pe internet, el îmi spune că nu, că ăsta e preţul minim pe care îl doreşte propietarul, deşi scrie clar, negru pe alb că preţul afişat este negociabil. În fine - îmi spun - hai să mergem să vedem la faţa locului. Merg la agenţie a o dată şi oră stabilită de comun acord şi ne aşezăm la o măsuţă. Omul îmi dă o hârtie că cică să o semnez. Nu îi prea convine când îi spun că trebuie să citesc şi vedem după aceea dacă semnez sau nu. Arunc o privire şi mă uit la comision. 3%. Încerc să fac un calcul grosolan şi îmi rezultă undeva pe la 2.000 euro numai comisionul lor. Îi spun că mi se pare exagerat, iar omul îmi răspunde că se poate negocia. Când l-am rugat să îmi arate unde scrie aşa ceva în contractul pe care să îl semnăm, s-a cam înroşit şi a dat din colţ în colţ fără să poată să îmi arate o astfel de clauză în contractul pe care mi-l pusese în faţă. Şi cum în legislaţie hârtia bate gura, eu practic mă angajam că dacă voi cumpăra un apartament voi plăti 2.000 euro fără să pot negocia nimic. Apoi omul îmi cere să îi semnez măcar anexa. Adică să semnez că am văzut o casă pe care nu o văzusem. Cred ca faţa mea l-a inspirat pe om să mă trateze ca şi cum aş fi imbecil, căci altfel nu văd de ce ar fi făcut aceste foarte stângace manevre. Mă uit totuşi pe anexă şi, SURPRIZĂ, casa nu mai costa 65.000 NEGOCIABIL, ci 68.000. Deci încă 3.000 euro din pix. Mă să fie. Mi-am dat seama că am de-a face cu amatori sau măcar cu un agent de imobiliare care habar nu are de meserie sau cum să interacţioneze cu un client. A făcut cel puţin 3 - 4 greşeli flagrante într-o vânzare, iar cea mai gravă este aceea că a încercat să îşi mintă clientul. În fine, mă retrag şi încerc să fiu totuşi politicos, îi promit că îl voi suna după ce mă voi mai gândi. Evident era o formulă de politeţe, de despărţire onorabilă în locul unei "bă hoţilor, asta e afacere ce faceţi voi aici?" la care probabil că eram tentat să apelez. Culmea este că după toate aceste greşeli, omul mă mai sună odată. Nedumerit, încerc să îi explic de ce nu vreau să fac afaceri cu el şi încerc să îi evidenţiez greşelile făcute. Explicaţiile au fost unele care mi-au întărit opinia despre acest om. La un moment dat însă l-am întrebat de ce să îi dau eu lui 2.000 de euro, pentru ce îi plătesc acest comision. Iar el, senin, oarecum bucuros că i-am adresat această întrebare, îmi spune: pentru informaţie şi pentru că mergem cu dumneavoastră la vizită. Informaţia pot să mi-o iau de pe internet, de la cunoştinţe, de la rude, de la prieteni, de prin fluturaşii pe care îi primesc prin cutia de scrisori, din ziare. Deci locuri de unde să mă informez ar cam fi. Nu ştiu ce anume îşi imaginează oamenii ăstia, că fac ce, ce anume este atât de valoros încât eu nu aş putea să fac şi am nevoie de sprijinul lor necondiţionat? Ce anume fac ei şi nu pot face eu? De exemplu, eu nu pot să îmi repar singur maşina. Nu pot. Atunci apelez la un service auto. Sunt de acord să le dau banii pe care mi-i cer pe reparaţie. Dar de căutat în ziar sau pe imobiliare.ro pot să mă descurc şi singurel. Unele firme asigura consultanţă la întocmirea actelor, se obligă să îmi prezinte un apartament pe care să nu fie nicio ipotecă sau aşa ceva, fac ceva cât de cât pentru mine clientul. Oricum ai da-o, să îi dai 80 de milioane pentru că se interesează de o ipotecă e o afacere foarte proastă. Pentru un onorariu de 2 - 300 euro un avocat îţi poate oferi consultanţă DE SPECIALITATE cu privire la întocmirea actelor apartamentului. Adica 12 milioane nu 80. Cât de imbecil ar trebui să fie cineva să dea 2.000 de euro pe o informaţie care se poate obţine GRATUIT??? O cursă cu un taxi în Bucureşti cred că se apropie de 15 lei - asta în ideea în care chiar nu ai maşină. Dacă vezi 10 apartamente ai de dat la taxi 150 lei. 20 de apartamente. 300 lei. Până la 8.400?

5 minute = 60 RON

Nu, nu este tariful mai ştiu eu căror servicii, ci este suma care mi-a rămas în plus la alimentarea cu benzină, după ce am schimbat stilul de şofat. Adicătelea mi-am spus într-o zi că de ce să nu încerc eu odată să merg exact legal, mai precis, dacă într-o zonă nu ai voie decât cu 40, eu să merg cu 40, dacă ai 50 - cu 50 şi aşa mai departe. Ceea ce "pierd" este că ajung acasă cu maxim 5 minute mai târziu, dar ceea ce câştig este cu mult mai cool. Văzând aşa minunăţie am încercat să adopt şi mersul eco (-logic sau -nomic, puneţi voi terminaţia care vă convine). Nu mai schimbă omul nostru la 30 - 50 - 65 (Km/h), ci acum se dă a II-a la 20, a III-a maxim la 40 şi aşa mai departe. Nu mai sunt primul la semafor, acum dacă stai în spatele meu trebuie să dispui de ceva răbdare şi musai să nu te grabeşti. Înainte puteai să vezi un Matiz (şi eu am Matiz) mic care se depărtează vioi de tine, sau care se ţine cot la cot cu accelerările din BMW-ul de 1.000 euro, sau care era destul de greu de depăşit la o adică. Acum îs calm, liniştit, nu mă mai agit şi cred că unii pasageri au observat şi o diminuare a unor cuvinte nu tocmai uşor de reprodus aici. Culmea, legea este făcută pentru buzunarul tău, este făcută pentru viaţa ta, pentru familia ta, pentru a te proteja de tine şi de ceilalţi, ceea ce este ceva, zic eu... Dacă mergi perfect legal câştigi pe orice cale, îţi rămâne şi benzină şi nici nu rişti o mică amendă pentru o depăşire tot mică a limitei de viteză.

Purcelul

Ştie cineva cam care ar fi durata de viaţă a unui purcel?

Un prieten

Un prieten de-al meu are o iubită. Stăteam într-o zi la o ţuică şi o tablă amândoi şi ne mai povesteam d'ale vieţii. Nu mare mi-a fost mirarea când am auzit următoarea poveste:
La un moment dat ăştia doi plănuiau să îşi cumpere casă. Au început să se intereseze de subiect şi omul nostru s-a apucat să caute pe internet ceva apartamente din care să îşi aleagă unul frumos, care să le placă amândoura. Cum gusturile lor nu se potrivesc deloc, au ieşit destule discuţii pe tema asta. Dreptatea nu stă nici de partea unuia nici de cea a celuilalt, doar că unele se pot face altele nu. Nu sunt bani pentru ca ăştia doi să îşi permite să îşi cumpere un apartament în Dorobanţi, deşi e clar că e o zonă bună. Aşa că el a luat internetul l-a periat în speranţa unei oportunităţi de a scăpa de chirie... Aia nu e bună, aia nu e bună că nu e în sectorul 1 - de ca şi cum acest 1 este o garanţie a întâietăţii şi a valorii înaintea celor din sectorul 2, 3 şi aşa mai departe - până când tipa i-a aruncat-o p'aia grea, că ea dacă vrea îşi poate lua casă oriunde vrea, singură, că ea a fost la bancă şi îi dă banca şi singură. "Şi atunci ce-ai făcut" - l-am întrebat pe amicul ăsta al meu. "Frate, o iubesc, ce să fac, m-am enervat şi nu am mai căutat nimic, ceea ce până la urmă a fost bine căci preţurile caselor sunt acum în cădere". Şi a continuat să mai povestească. Mai un păhărel, mai un 6 - 6, mai trece timpul şi începe omul să se vaite iar: "...şi cum stăteam noi de vorbă aşa, încercând în zadar să stabilim nişte planuri de viitor, fata mea îmi spune că ar vrea şi ea lână dânsa un bărbat care să o sprijine MAI MULT. Asta după ce plătesc chirie de 5 ani - 3 ani singur - numai ca să avem un locuşor al nostru, după ce a spălat cu maşina MEA de spălat, a făcut cafea la cafetiera MEA, s-a uitat la televizorul MEU, a pus aspiratorul MEU, a dormit în mobila MEA, a mâncat din farfuriile MELE, cratiţele MELE, furculiţele MELE, DVD, calculator, sandvicimaker, totul al MEU luat din salariul ăla MAI MIC ca al ei - că mi-a fluturat pe la nas salariul ei "imens" - şi fără sprijin de la nimeni. NIMENI. Nimeni nu m-a sprijinit cu nimic, dar faptul că am adunat atâtea de unul singur, acum mă face să fiu tare mândru de mine, mai ales că în tot acest timp mi-am luat şi un Matizel - spunea amicul. Totul, totul este cumpărat de mine - spunea amicul meu aproape cu lacrimi în ochi - totul, inclusiv cratiţe şi tot ceea ce se foloseşte în bucătărie. Atunci când s-a pus problema să ia şi ea ceva, un aspirator sau altceva, s-a făcut că uită şi a găsit tot felul de motive ca să amâne achiziţia. Apoi a cupărat şi ea o imprimantă" spunea omul nostru. Atât. "Cum să îmi zică mă după toate astea că vrea un bărbat care să o sprijine mai mult???? Ce, eu sunt din ăla de mă cac bani???" - întreba ăsta aproape enervat. "De gătit nu găteşte, de făcut curăţenie nu face, practic nu face mai nimic, vine de la muncă şi se aruncă în pat" - continua ăsta. A trebuit să îi mai pun o ţuică, de data asta mai plin paharul, poate poate i se duce norocul ăsta la table - căci mă cam snopea - şi poate reuşim să schimbăm subietctul.
Sincer să fiu cu voi, de atunci nu prea am mai jucat nicio tablă cu omul căci nu am ştiut ce sfat să îi dau a 2-a zi, pe trezie, ca să îşi mai îngroape şi omul nostru amarul şi tristeţea şi îmi e ruşine că în numele iubirii acceptă atâtea mizerii. E prost după părerea mea. Mare prost. Eu plecam de mult...

Despre îngeri

Sursa de inspiraţie sau texte preluate intergral din suplimentul Jurnalului Naţional din 18 decembrie 2006.
Îmi doresc de mult să fac acest subiect dar de fiecare dată îngerul rău m-a îndemnat să caut alte activităţi, astfel că până acum nu am reuşit, deşi ideea îmi cloncăne în cap de mai bine de 3 ani, practic cam de când mi-am început blogul. Acum am găsit resursele de timp şi - sper - de inspiraţie aşa că, folosind ca şi material de insipraţie un supliment al Jurnalului Naţional pe care l-am păstrat cu mare drag, vă aduc azi spre cunoaştere câte ceva din ceea ce sunt îngerii.
Aşadar, "sfinţii părinţi văd îngerii împărţiţi în mai multe cete. La Dionisie Areopagitul, acestea sunt nouă, aşezate în câte trei suprapuse: Serafimii, Scaune, Herumvimii; Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri".
"Serafimii - stau înaintea Ziditorului, sunt înzestraţi cu câte 6 aripi şi aprind în oameni focul dumnezeieştii iubiri (serafim în ebraică înseamnă cel care aprinde sau încălzeşte);
Heruvimii - au ochi mulţi care strălucesc cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu (heruvim în ebraică înseamnă revărsare de înţelepciune);
Pe Scaune, ca nişte scaune înţelegătoare se odihneşte Dumnezeu gânditor. Ei slujesc judecăţii lui Dumnezeu celei drepte.
Domniile domnesc peste ceilalţi îngeri de sub ei, care, fiind slobozi, slujesc de bunăvoie lui Dumnezeu. Revarsă duhul dreptăţii oamenilor.
Puterile slujesc voii celei puternice a Domnului. Fac minuni, revarsă acest dar peste plăcuţii lui Dumnezeu şi întăresc omul în necazuri.
Stăpâniile au puteri asupra diavolilor şi luptă neâncetat să-i ferească pe oameni de ispitele lor.
Începătoriile sunt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rânduindu-i pe ei spre împlinirea dumnezeieştilor porunci.
Arhanghelii se numesc cei mari şi vestitori de bine pentru că vestesc tainele cele mari şi descoperă profeţiile.
Îngerii sunt mai jos decât toţi ceilalţi slujitori cereşti dar cel mai aproape de oameni. Vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voile Lui cele mai mici. Ei sunt păzitorii fiecărui om în parte şi îi ajută la părăsirea păcatelor".
Dumitru Stăniloae spunea că "toţi îngerii sunt în mişcare, trecând prin purificare, iluminare, desăvârşire. Când ceata de jos din fiecare grup - nm sunt 3 grupe de îngeri în oricare dintre clasificări, fie aceasta fie a altor teologi - e în faza purificării, ceata de mijloc e în faza iluminării, iar cea de sus în faza desăvărşirii".
Cetele de îngeri sunt formate din îngerii ce au rămas în cer după ce a căzut îngerul Lucifer în Iad şi acestea se înmulţesc necontenit. De asemenea, copii care mor şi au fost botezaţi şi au mai puţin de 7 anişori devin îngeri.
Îngerul păzitor este trimis de Dumnezeu pentru fiecare om şi stă - conform cu tradiţia populară românească - pe umărul drept, în timp ce diavolul stă pe cel stâng. Aceştia se luptă pentru sufletul omului, îndemnănd pe acesta la fapte bune sau rele. Apoi aceşta scriu faptele bune sau rele ale omului. Îngerul bun nu merge chiar peste tot cu omul, ci sunt şi locuri unde acesta nu intră, cum ar fi locurile de pierzanie, cârciumă, bordel, etc. Odată intrat aici dracul îl iubeşte pe om şi îl îndeamnă la tot felul de fapte drăceşti, să înjure, să omoare, să jignească. Când omul moare, îngerul vine şi îi preia sufletul pe care îl poartă pe toate potecuţele pe care a umblat în viaţă, apoi stă 3 zile la streaşina casei.
Arhanghelii sunt cei care poartă suflete oamenilor după ce aceştia mor. aceştia au aripi dar şi săbii. Arhanghelul Mihail este cel care poartă uneori cheile Raiului şi care, atunci când cineva este bolnav, veghează fie la capul acestuia (dacă îi este ursit să moară) fie la picioare (dacă îi este ursit să trăiască). Cea mai minuntă misiune între îngerii a fost aceea de binevestire, pe care a avut-o Arhanghelul Gavriil, în care i-a vestit Fecioarei Maria vestea cea bună.
Mai sunt şi alte clasificări ale îngerilor, dar Biserica Ortodoxă Română consideră că cea corectă este cea a lui Dionisie Areopagitul.
Încă din copilărie, prezenţa îngerilor se face simţită. Copii creştini sunt învăţaţi rugăciuni simple adresate îngerului lor păzitor, iar mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, rugăciunile devin mai complexe.
Şi în Cartea Cărţilor, Biblia există numeroase referiri la îngeri.
Îngerii sunt cei care ne pot fi de real folos şi care pot fi minunaţi mijlocitori între noi şi Dumnezeu, care ne pot ajuta la mântuirea cea dorită de fiecare dintre noi şi care ne pot ajuta atunci când suntem în necazuri.
Aşadar, să-i iubim şi să le cerem ajutorul.

Bârna şi paiul

Nu o să înţeleg niciodată de ce oamenii protestează vehement atunci când văd sex la televizor şi tac mâlc atunci când văd crime. De ce oare sexul este indecent iar crima este decentă? Sexul nu este cumva ceva frumos şi plăcut care se pterece între 2 fiinţe umane? Nu este el oare împlinirea iubirii, a dragostei dintre 2 oameni? Nu este oare crima degradantă, negativă, dureroasă, hidoasă, ceva urât ce se petrece între 2 oameni? Atunci de ce nu protestează nimeni la crime, la violuri, la agresiuni sau la alte aspecte negative ale vieţii care sunt omniprezente pe mai toate canalele media? Să fie oare frustrarea sexuală atât de mare la unii oameni încât atunci când văd fericirea altora ei devin brusc nefericiţi? Mai bine să îi vadă morţi decât făcând dragoste? Imbecilitatea falşilor pudibonzi mie îmi provoacă greaţă. Protestele lor ridicole nu face altceva decât să îmi arate că avem încă oameni care nu s-au dezvoltat, care nu sunt maturi şi care îşi educă copiii în spiritul frigidităţii şi al împotenţei, care le spun copiilor că dacă îşi văd părinţii goi din greşeală este motiv de aspre mustrări şi pedepse corporale agresive, oameni care nu au înţeles şi nu vor înţelege absolut nimic din ceea ce li se întămplă. Sunt genul de oameni care înjunghie fără pic de milă un porc de Crăciun şi care nu vor să iasă din starea călduţă pe care le-o oferă impresia că deţin adevărul absolut şi că ei sunt de fapt moraliştii. Vorbind despre o perversiune pe care o văd la tv, este evident că o ştiu, că o practică; atunci unde ar fi problema? Dacă tu o faci, de ce nu poate învăţa şi copilul tău acelaşi lucru, de ce să nu fie şi el la fel de fericit ca tine? Astfel egoismul îşi arată şi el faţa prin protestul tău. Până la urmă, Dumnezeu ne-a spus aşa:"creşteţi şi vă înmulţiţi". Nu a spus nicăieri creşteţi şi vă omorâţi sau creşteţi şi vă faceţi rău apoi puneţi totul la tv. Setea de sânge, de agresiv, de violenţă îi face pe unii să nu mai vadă bârna din ochiul propiu, ci fac gargară pe baza paiului din ochiul celuilalt. Ce păcat, dacă aş avea ocazia să îi lămuresc că indecent nu este totuna cu sexual... Dacă aş avea ocazia...

Lungime şi grosime

Dacă dimensiunea contează, pe mine vă rog să mă ştergeţi de pe listă.

Nu am telefonul la mine

...aşa spunea cineva din lista mea de messenger. Norocoaso! Mă găndeam la momentele de reală panică şi la sentimentul de secătuire care m-au încercat pe mine când, dintr-o eroare ce m-a marcat, mi-am uitat mobilul acasă. Stăteam şi mă gândeam, dacă eu care nu sunt un pasionat al tehnologiei şi nu deţin mobil ultimul răcnet am această senzaţie, oare ce simt aceia care stau şi câte 3 ore pe zi jucându-se cu mobilul sau dându-se pe internet în maşina 137. Eu unul aveam senzaţia ca ceva din corpul meu, ceva din fiinţa mea a fost lăsat acasă, am avut un real inconfort toată ziua şi trăiam cu falsa impresie că am pierdut legătura cu toţi cunoscuţii mei, deşi nu sunt tipul de om care să primească 10 telefoane pe zi şi care să pună ţara la cale folosind aceste mijloace. Dar sunt şi oameni pentru care a scăpa de telefon măcar o zi este o adevărată punte către linişte şi lipsă de stres. Sunt şi oameni pentru care mobilul este o prelungire a existenţei, fără de care nu pot face afaceri, nu pot interacţiona, nu pot fi ceea ce sunt. Ce schimbare. Nu mai departe de acum 21 de ani eram puşi pe interminabile liste de aşteptare la ceea ce după revoluţie la devenit Romtelecom (noi aveam telefon, dar erau cateva vecine la care după Revoluţie au venit băieţii să le pună telefon şi - după o aşteptare de 12 ani - a ales să renunţe la cerere), comunicam prin scrisori scrise de mână din armată sau de oriunde, când ajungeam la mare mergeam prima dată să cumpărăm vederi pe care le trimeteam în prima zi rudelor dragi şi prietenilor, dacă aveam chef să stăm de vorbă cu careva mergeam efectiv în vizită şi - la un nechezol - pălăvrăgeam vrute şi nevrute. Ce vremuri, am câştigat ceva, am pierdut ceva, oare cine poate judeca care este alegerea corectă?

Cel mai tare banc din ultimii 4 - 5 ani

Băsescu se duce la o vrăjitoare să-i spună cum va arăta viitorul.
Vrăjitoarea, foarte concentrată, închide ochii şi îi spune: vă văd trecând pe un bulevard foarte mare, într-o maşina decapotabilă şi lumea strigând de bucurie, o adevărată fericire colectivă.

Basescu zâmbeste şi o întreabă: deci mulţimea este fericită?

- Da, ca niciodată!

- Şi oamenii aleargă după maşină?

- Da, aleargă în jurul maşinii, ca nebunii. Poliţiei îi este foarte dificil să facă loc maşinii.

- Sunt şi oameni care poartă drapele?

- Da, drapele şi bannere cu cuvinte de speranţă pentru un viitor mai bun.

- Chiar aşa? Şi oamenii strigă, cânta?

- Da, oamenii striga lozinci pline de speranţă. Oh! De-acum încolo totul va fi mai bine !!! Poporul este în sărbătoare.

- Şi eu, eu cum reactionez la toate astea?

- Nu pot sa vad, coşciugul este închis !!!