Romanian style

„Uite cum fură ăla și ăla, noi de ce nu avem voie să furăm, ce, noi suntem mai proști?”

„Fraților, mai avem juma de an de stat pe acilea, facem prăpăd, furăm la greu, haiducie facem.”

„În armată nu furam, în armată întregeam inventarul.”

„Du-te dracului de fraier, tu ești patriot, tu nu furi, nu înșeli, ce să zic, ce șmecher ești tu. Extraordinar! O să mori sărac.”

„Dacă nu furi nu ești român, tu nu vezi că toată lumea fură: statul fură, angajații la stat fură, patronii fură, angajații fură, toată lumea. Eu de ce să fiu cinstit, ce câștig din asta? Nimic, toată lumea mă fură, trebuie să îmi scot înapoi pârleala cu ce dau șpagă.”

„Iau și eu 3 carioci din astea să i le duc lu' fimiu.”

Explicație

Mie îmi place vara pentru că este anotimpul care este cel mai aproape de Paradis.

Târgul de suflete. Porunca unu.

Eu Sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.

Cam aşa spune porunca unu. Este pornca fundamentală a creştinismului şi piatra de temelie a ortodoxiei, fără de care orice discuţie despre un creştin nu poate continua, este momentul zero al oricărei descoperiri a lui Dumnezeu. Dacă înţelegi că există numai un Dumnezeu viu şi adevrat şi că celelalte născociri ale minţilor omeneşti nu au făcut altceva decât să îndeplinească lucrarea răului, atunci ai un motiv suficient de bun pentru a putea începe să te consideri creştin. Dar de aici începe adevărata luptă, de la momentul în care Îl descoperi pe Dumnezeu şi din momentul în care devi un om liber, un creştin. Mulţi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, ba chiar merg la biserică în mod regulat şi mimează toate gesturile care se fac acolo, dar în fapt ei au vândut demult sufletul lor răului, fără ca să îşi dea seama. Merg ei la biserică şi când ies de acolo blesteamă şi înjură și urăsc și se închină unui alt dumnezeu, banul. Se spune că nu te poţi închina la doi dumnezei odată, şi Domnului şi banului, căci pe unul vei iubi mai mult și pe altul mai puțin. A alege pe unul prin mimă şi a primi în suflet pe altul, este desigur un foarte bun motiv pentru ca cineva să considere că undeva la un moment dat s-a produs o vânzare, ca la târg. S-a vândut sufletul. Dacă Dumnezeu a spus că mai repede trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia cerurilor, de ce aş alege bogăţia în locul lui Dumnezeu? Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine poate însemna şi să nu te închini oamenilor. Ori, industria care iniţial se dorea a fi una de distracţie şi relaxare, industria cinematografului şi cea a muzicii, a devenit de fapt una creatoare de falşi idoli. Metodele prin care oamenii au fost traşi din dragostea de Dumnezeu sunt foarte variate. Câţi nu au plâns şi nu au suferit sincer pentru mai ştiu eu ce "mare creator" de artă, în timp ce pentru Dumnezeu nu au oferit nici măcar 10 minute din viaţa lor? Câţi nu s-au strâns la concerte sau premiere de filme şi câţi au fost prezenţi măcar odată pe an la o biserică? Artelor le-au oferit sute de minute, domnului niciun minut. Ori, dacă privesc o operă de artă sau dacă ascult o muzică sau văd un film e una, dar să ajung să mă smintesc de dragul unei actriţe sau a unui muzician e deja prea mult. Oamenii iubesc mai mult pe x sau pe y, dar nu îşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu. Eu asta văd că ar fi o încălcare a poruncii unu, în care nu prea este permis a ne închina altor dumnezei, căci unul singur ar fi Dumnezeu. 

Biutiful

„Sunt cel mai frumos din orașul acesta” - Florian Pittiș.

Dreptul de a nu avea opinie

Sunt din ce în ce mai dispus să lupt pentru dreptul meu de a nu mai avea nicio opinie. Am obosit dându-mi atâta cu părerea total aiurea, oricum nu contează pentru nimeni. 

O zi

Azi am avut o zi grea. Sarac lipit, cu stresul de un kilogram în freză, m-am prezentat și azi ca de 1 martie, cu mâna goală. Nu mi s-a mai întâmplat să nu am bani nici măcar să trec strada și să nu le pot aduce fetelor măcar un rahat de ciocolată sau o gaoafă ofilită. Am făcut față destul de greu dojanelor lor pe tema asta, am părăsit camera în grabă fără să răspund ironiilor privitoare la seceta din anul ăsta: nu tu mărțișor, nu tu ciocolată, doar un la mulți ani și atât... Apoi mi-a cam fost rău cu amețeli și alte aspecte pe care le pun pe seama consumului oarecum ridicat de cafea. Dar cel mai greu mi-a fost azi atunci când la muncă a venit un nene care părea destul de ok îmbrăcat. S-a așezat lângă un calorifer și a stat acolo până cineva l-a băgat în seamă, adică noi. Avea o criză groaznică de ulcer, atât de gravă că nu se mai putea ridica în picioare, glasul i se pierdea într-un tremurat sacadat de durere și avea fața albă ca varul cu o grimasă de tristețe și durere. Discutând cu el, am aflat că era homless, că nu avea unde să muncească, că avea ulcer și că trăise în casa de copii. Repeta într-una că nu e vina lui că a trăit acolo și că părinții lui l-au abandonat, și că nu mai poate de durere, că a mai stat în spital dar cei de acolo nu i-au făcut mare lucru. Mi-am dat seama că eu nu am avut bani de flori și ciocolată și asta devine ceva ridicol și de nepovestit. Tristețea mea mi se părea brusc una imbecilă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că a găsit de cuvință să mă atenționeze că greșesc dacă mă mai lamentez atâta de tristețile mele ridicole, imbecile chiar. Omul acela nu avea casă, mașină, soție, viață, șansă, și, mai ales el nu avea speranță. M-am întristat tare mult pentru că la cuvintele lui „eu ce vină am că am crescut în casa de copii” eu nu am putut face nimic, inclusiv nu am putut să îi ofer ceva imaterial, cum ar fi de exemplu speranță. Livid, se uita la noi ca la salvatorii lui, dar noi nu puteam face nimic pentru el. Nimic. Iar asta m-a întristat cel mai tare. Vroiam să fac cumva dreptate și să găsesc ceva care să îi mai aline cumva tristețea și să îi mai dărâme din pereții în care îmi părea că dă cu capul, pereții pierzaniei, a imposibilității de a avea o viață normală, în pereții prejudecților și ai urii noastre. Undeva pe facebook am citit o chestie care suna ceva de genul: „oamenii sunt singurele animale de pe planeta asta care plătesc pentru a locui pe aceasta”. Și aș mai adăuga eu, oamenii sunt uneori cele mai sadice ființe de pe Terra. Nu toți. Știm noi care. :(

Să fie Revoluție?

Azi a murit unul dintre oamenii care au sacrificat totul pentru mine. Tinerețe, familie, vise, idealuri, tot ce avea. Asta numai pentru ca eu să fiu un om liber. Ca el mii de oameni au ales să lupte în munți, ascunși prin cotloane și hambare, mergând până la sacrificiul suprem dacă se impunea acest lucru. Mii de oameni au făcut închisoare numai pentru că doreau libertate, au făcut muncă silnică și au plătit cu lacrimi și durere dorința lor de a nu lăsa capul în jos. Patre Țuțea spunea că în fața marilor evenimente istorice omul nu poate fi decât erou sau laș. Azi, aproape că nimeni nu mai știe despre ei, eroii noștri. La știri nu s-a pomenit nimic, ziarele au scris articole de 10 rânduri, pițipoancele au făcut liniștite cumpărături în mall, iarba a crescut și azi 2 milimetri. Asta este recunoștința noastră, a poporului. Mici excepții pe ici pe colo, oameni care au luptat alături de el, care știu cine este acest om, legionari mai vechi sau mai noi, oameni de cultură - fie că sunt băsescieni sau nu, a se citi compromiși moralmente sau nu. Se naște astfel întrebarea dacă se mai merită a face revoluție în anul de grație 2012, asta în ideea în care fac o constatare amară: numai popoarele civilizate fac revoluții adevărate, celelalte fac numai schimbări de lideri politici. Mă uitam și la ruși azi, până la urmă de ce vrem noi să impunem un lider pe care rușii îl doresc la conducerea țării lor? Care e faza? Daca poporul meu vrea PDL-iști și Băsescu la conducerea patriei, de ce să mă opun eu? Dacă acest popor vrea criminali, hoți și sabotori pe post de conducători, de ce trebuie să mă opun eu? Nu vedeți ce pățesc revoluționarii? Sunt aduși invariabil în umbra uitării și nerecunoștinței. Merită atâtea vieți sacrificate pentru libertate? Suntem liberi? Bun, să zicem că facem revoluție. Vi se pare că revoluționarii au adus bogăție și progres pentru poporul pe care - zice-se - îl apără? Da? Unde? Nu am putut să nu observ cum la noi de exemplu, după Revoluția din 1989, mulți dintre cei ce au luptat se bucură acum de unele drepturi în plus față de tot poporul. De ce este nevoie de așa ceva dacă ei au ieșit în stradă din dragoste de țară și popor? Sunt absolut convins că cei ce ies azi în Piață sunt mânați să protesteze și dintr-un astfel de instinct, inconștient poate, că dacă o să cadă Băse ei se pot duce la noua putere și să capete ceva mai mult ca mama care a stat acasă bolnavă fiind. Eu am protestat împotriva acestor criminali și incompetenți deseori, nimeni nu m-a susținut. Din dorința de a nu ajuge să fiu dat uitării colective am lăsat-o mai moale, căci până la urmă istoria se scrie fix pentru ca noi să tragem învățături dintr-ânsa. Dar știți cum se spune, istoria se repetă. Trădătorii se simt în aceste vremuri ca peștele în apă, exact ca pe vremea celor care mergeau la băieții în pardesie de piele și le spuneau unde se ascund oamenii lui Vătămăniuc. Oameni care îl pupă în cur pe tiranul iubit erau și atunci și sunt și acum. Morți au făcut și ăia și ăștia, metodele diferă. De furat se fură și acum, la fel cum s-a furat și atunci, ba chiar pot spune că ce s-a construit atunci de poporul meu se fură încă acum, nu s-au luat toate cărămizile puse una peste alta pe timpul odioșilor, clică și gașcă exista și atunci și acum, foame cruntă era și atunci și azi, sărăcie, mizerie, gunoaie (de oameni), ură, tristețe, lipsă de perspectivă. Mizeria este în noi, am mai spus asta. Revoluția trebuie făcută împotriva noastră, noi să luptăm împotriva noastră, atunci poate că vom avea vre-o șansă.

Vă iubesc mă, vă iubesc!

facebook. Nu voiam sa imi fac cont. Nu voiam. Nu mai stiu de ce in clipa asta, dar asa stateau lucrurile. Mi-am facut cont din nevoie, trebuia la servici. Primele 2 - 3 zile nu eram tare incantat. Apoi au inceput primele like-uri. Primii prieteni. Au aparut si primii necunoscuti care mi-au devenit azi cunoscuti. Am tot crescut in toate cele, astfel ca inainte sa fiu in lista ta de prieteni, atunci cand veneai de la munca intrai si vedeai 100 de chestii de la 100 de oameni. Azi, ajungi si tu acasa obosit si nervos, stresata si trista si deschizi facebook. Ce vezi? 3 miliarde cinci sute de milioane patru mii doua chestii postate de mine. Peste tot sunt numai eu. Eu eu eu eu eu eu eu eu eu. Si aia tot eu. Si aia tot la mine ai vazut-o prima data. Si aia. Da da, si aia.... :) Muzici, citate, faze de ras, chestii funny sau profunde. Poeti, artisti, idei, case. Va asaltez la maximum cu tot ce imi produce (si mie) o imensa bucurie. Unii spun ca postez prea mult. Altora le place. Stau cu orele pe facebook. Imi place sa cred ca va place ceea ce imi place si mie si de accea rezist cu greu sa nu dau distribuie la ceva ce ma face sa rad, sa zic "ete ce mâță caraghioasa" sau "ce bebeloi dragut". Rad, plang, zambesc, iubesc, sper, protestez, visez si comentez alaturi de voi. Si asta din doua motive: pentru ca va iubesc si pentru ca asa sunt eu... vreau sa soun totul, sa impart bucuriile, tristetile, greutatile si neputintele cu voi. Asa mi se pare mai usor pentru mine sa imi duc viata de cacat pe care o duc. De aia va scriu atat de mult pe facebook. Dar, daca as gasi o alta solutie sa va am aproape si in viata de zi cu zi, nu m-as da in laturi sa va strang in brate pe fiecare dintre voi, sa va zic vre-o doua bancuri si sa bem o cafea naspa facuta de mine. Pe unii i-am eliminat din lista mea de prieteni din diverse motive, dar asta nu inseamna ca intr-un fel ciudat ii iubesc si pe aceia. Poate ca tocmai de aia i-am si respins, ma gandesc ca gestul meu ii va face sa se gandeasca un pic la ceva. Nu ma erijez in judecatorul lor si nici in detinatorul adevarului absolut, doar ca eu cred ca fata de mine sau fata de dreptate au gresit cumva. Asa cred eu. Asta este. De aia va scriu atat de des... PENTRU CA VA IUBESC MA, VA IUBESC. :)

Gata.

P.S.

Și pe voi cititorii blogului meu vă iubesc.

:)

P.P.S.

Luată de pe pagina mea de facebook.

www.facebook.com/ioneugenflorin

La stat

Stăteam şi mă întrebam zilele astea, oamenii care lucrează la stat au sau nu au dreptul de a fi trataţi cu demnitate? La Revoluţie s-a murit pentru demnitate umană aşa în general, sau ca pentru toată lumea să fie demnitate şi pentru nenorociţii ăia care lucrează la stat să nu fie, să fie umiliţi şi batjocoriţi? Adică, dacă merg să îmi plătesc impozitul sau mai ştiu eu ce taxă, ca să mă răzbun, am voie sau nu am să mă comport ca un jeg în faţa funcţionarului plătit cu un sfert din salariul meu numai ca să îmi vărs năduful pe statul ăsta al nostru ce îmi ia taxe? Ăia de la ghişeu, din spatele unei adrese de e-mail publice, din spatele unui telefon de relaţii cu publicul, au voie să aibă demnitate umană sau ăla face parte dintr-o categorie specială de oameni care sunt plătiţi să ne suporte nouă "valorile intelectuale"? Dacă îl înjur, el poate riposta sau nu? Există două categorii de oameni, ăia de la stat şi ăia de la privat, în prima fiind angajaţi numai cei care "nu performează" in sistemul privat? Deci, toţi oamenii de la stat sunt nişte loaze şi atunci noi suntem îndreptăţiţi să îi futem în gură şi să le facem ce vrem, pentru că noi suntem fiinţe superioare iar ei sunt nişte mizerii care primesc bani din banii noştri şi deci ar trebui să ne sărute sandalele atunci când ne văd? Au oamenii care lucrează la stat nervi, sentimente, familii, emoţii sau astea sunt apanajul celor care stau de partea asta a ghişeului? Grele întrebări. Grele.

Banalități

Ziua Domnului 18, din luna a doua, anul 2012. O zi ce se anunța banală. Numai că socoteala de acasă nu se potrivi nici azi cu aia din târg. Am început ziua cu Romica Puceanu și Gabi Luncă. Apoi cafeluță. Apoi ceva curățenie prin casă și telefon de la o prietenă de suflet care mă invita pe la ea. Fuguța terminarea aspiratorului și băiță. Plecarea intempestivă la orele 12:00. Tramvaiul 1 este de rahat, 40 minute în stație și apoi reproșuri insistente că să iau mașina data vitoare, că nu o mai iau pe linia rahatului de tramvai 1, că RATB e kk și mai tot ceea ce înseamnă un car de nervi. Vine 1, sun la prietena mea și anunț că planul cu așteptarea mea la o benzinărie cade, să vină după aia să ma ia, căci inevitabil întârzii. Schimb la Perela cu 301 care a venit repede. Apoi veselie și film neterminat ce s-au întâmplat toate până la 5 când am ieșit cu îngeraș (a se citi pici simpatic foc) la zăpadă. 5 și 45 plecare de la capăt de mașină 301 de la Jolie Ville + telefon frate. 2 trasee cap coadă full executate, 301 și 138. Mașina 138 și parcare la Auchan + cumpărături. Apoi 40 minute în stație cu așteptare (mașina 138 pentru o stație) + gânduri + frica cuțulică agresiv + 3 țigări . Vine și RATB-ul când sunt gata a suna frate pentru salvare frig. Petrecere cu JB și papa bun gatit de cumnata. Drum cu prieteni către casă. Facebook din nou. Discuții filosofice cu cei online la orele 02:30 AM, apoi Mozart, Bethoven și nani. Așa a fost ziua, pe scurt.

Scăpări

Uneori, dar numai uneori, mi se face o așa greață de unii oameeeeeeeni...

2 întâmplări, o singură chestie

Uimit de sinceritatea cu care Enrique Iglesias sau Mick Jagger declară sus și tare că o au mică (și aici nu mă refer la pensie), am decis să intru și eu în această galerie selectă și să nu mai fac niciun secret din acest „defect” pe care l-am declarat sus și tare de ca și cum ar fi ceva de lăudat ăn asta... Cum nu am primit foarte multe reclamații timp de opt ani în care fosta mea iubită părea împăcată cu acest... neajuns, am decis să nu fac nimic în acest sens și să compensez cumva altfel (nu intru în amănunte). Asta până când m-am trezit singurel și aruncat  fără voia mea „pe piață”. M-am tot gândit cum să o dau ca să fac și eu impresie ca un mascul feroce ce sunt atunci când va veni și momentul în care probabil că voi mai pupa și eu ceva... Mi-am cumpărat o alifie din aia de îți dai pe scârbavlnic să crească și el mare și să nu mai fie așa mic. În reclame scrie că Făt Frumos era glumă la crescut pe lângă ce urma a ți se întâmpla, că va păli de rușine până și coca cozonacului bunicii sau a mamei de o frământam bine vre-o 3 hăndrălăi și în juma de oră se dubla nu alta, că stai să vezi și să nu crezi. Aiurea, cred că era de fapt cremă de mâini în bidon din ăla king size, frumos colorat de îți lua ochii nu alta (și banii). Mi-am mai dat și de 2 ori pe zi, că așa scria pe prospect, ca să ai „succesuri” trebuie să insiști, să insiști, să insiști. Pffffffuai. Acum, singura deosebire este ca stomeleagu' îmi miroase tare frumos, a cremă de obraz Farmec. Dar nu e niciun farmec.

Apoi, zilele astea am trăit un moment de panică de am zis că mor. Pe gerul ăsta, minus douăjpatru și chiar mai frig „ăla micu” săracu s-a minimalizat mai mult decât îmi puteam imagina eu. Am stat afară la zăpadă și apoi, de frig, m-a trecut alea alea. Merg eu la toilete relativ grăbit, desfac frumusețe de fermoar, trag de chiloțel fericit, și ioc. Nimic. Mă aplec încercând discret să văd ceva peste burtoiu' ce m-a adus la sută, nimic. Mă să fie, cât de mic se poate face la frig??? Ete că foarte mic. După îndelungi pipăiri și căutări încruntate, ceva ce semăna extraordinar de bine cu un clitoris, s-a ivit zbârcit și nepoliticos la binecunoscutu-i loc. Ofticat si înghețat, și-a executat operațiunea pentru care mă aflam în acea încăpere dar cu mine stând pe vine, că nu m-am riscat, dându-mi foarte clar de înțeles că nu mai acceptă statul într-un frig atât de aprig. Cu ocazia asta mi-am amintit de zicala aceea pe care o spunea un pescar bătrân în Vama Veche: „tinere, dacă nu intră în ea, intră în tine”. M-am cutremurat și mi-am continuat ziua mimând că nimic nu s-a întâmplat.