Despre oamenii frumoşi

Foarte rar mi s-a întâmplat să aud pe cineva vorbindu-mi despre oamenii frumoşi din jurul lui, şi atâta numai moartea sau o tristeţe foarte mare cu privire la cineva face cumva să se deschidă ochii şi limba şi să se povestească despre cât de bun şi drept şi mai ştiu eu cum e acel individ. Altfel, în starea de viaţă cotidiană omul nu simte nevoia să aducă o vorbă bună despre cineva care este frumos, nu simte nevoia să remarce ceva fain sau ceva care l-a ajutat să ducă o viaţă mai bună - fie ea şi sufletească. În schimb bârfa şi invidia sunt prezente peste tot pe unde ne uităm, sau cel puţin eu asta văd în jurul meu destul de des, poate am eu o problemă cu anturajul. De ce e mai ok să fie rău în loc să fie bine mie îmi scapă, căci nu înţeleg care este beneficiul clevetitorului care aduce veşnic vorba numai despre omul rău şi niciodată despre omul bun. Dacă nu poate vedea frumuseţea din cineva, de ce trebuie să îi evidenţieze urâtul? Nu suntem oare cu toţi un pic urâţi? 

Bunica și frumusețea

Mă uitam azi la emisiunea Ce se întâmplă doctore de pe ProTv și mă minunam de câte recomandări imbecile se fac acolo. Pe lângă faptul că niciodată nu mi-au plăcut recomandările și cărțile de tipul „cum să”, nu am putut să nu observ contribuția acestei emisiuni - care se dorește un ajutor pentru sănătate - la industria de cosmetice și la pocirea în mod irevocabil a adevăratei frumuseți a omului. În afara săpunului, parfumului și a pastei de dinți, cosmeticele nu sunt cu adevărat necesare pentru nimeni și pentru nimic, căci bunica mea pe vremea ei nu folosea nimic din tonele de maglavais folosite azi pentru orice și cu toate acestea nu s-a plâns niciodată că ar fi mai știu eu cum și că ar avea pielea uscată sau tenul fad. În ziua de azi se inventează tot felul de nevoi și apoi se educă publicul să cumpere ceva care să îi rezolve acea nevoie. Există creme de mâini, de călcâie, de corp, cu exfoliere, cu vitamina Q5, cu coenzima nu știu care, cu vitamina unică sau extract de jojoba. Cu cât denumirea e mai pompoasă cu atât oamenii care vor cumpăra acea cremă vor crede în sinea lor că sunt mai conformiști vis-a-vis de modă, mai bine înfipți în realitatea zilei și cu mult mai moderni decât cei care nu își dau cu nimic. Vedetele de plastic se înghesuie să se expună pe toate mediile și să dea sfaturi de cum reușesc ele să se îngrijească și să se mențină „frumoase”. După ce se stinge camera de luat vederi sau după ce se închide aparatul foto, în intimitate, vedetele nu mai seamănă cu nimic din ceea ce publicului naiv i se prezintă pe post de „așa da”. Publicul este spălat sistematic pe creier, prezentându-i-se constant modelele de comportament (zice-se) modern, acesta uitând se pare destul de repede că părinții și bunicii lui au trăit foarte bine și fără aceste artefacte materiale. Bunica mea era o femeie frumoasă, atât la exterior cât și la interior, iar memoria mea este plină cu amintiri foarte frumoase despre un om normal, simplu, sufletist, care a îmbătrânit frumos și care și-a purtat cu decență și simplitate ridurile și toate cele specifice vârstei ei. Tânără a fost tot timpul în suflet, iar asta s-a văzut în tot ceea ce m-a învățat și în tot timpul în care am interacționat. Nu a fost nevoie să fie perfectă, nu a fost nevoie ca la 60 de ani să arate ca la 35, nu a fost nevoie să se dea cu 2 tone de cremă ca să fie o bunică bună. Frumusețea din vremea bunicii cred că era mai naturală de 1.000 de ori ca frumusețea artificială, fabricată, nenaturală din zilele noastre. Culmea, oamenii nu păreau că tindeau către perfecțiune în acei ani și totuși arătau foarte naturali la orice vârstă, azi în schimb există mii de tratamente și produse ale industriei cosmetice și oamenii arată mai falși și mai plastifiați ca niciodată. 

Întrebare

Mă gândeam, oare copiii din Africa au și ei frici ca oricare alt copil, oare le e frică de război, de bombe, de violență, de lei și mai știu eu ce animale, de bau-bau sau Baba Cloanța? Oare și ei visează că poate odată le va fi și lor bine și că vor avea ce mânca, ce bea și un loc unde ar face un duș, oare copiii din Africa au speranțe, vise, oare vor jucării, mașinuțe, păpuși și să se joace de-a doctorul sau mai știu eu ce, oare vor să meargă la școală și să primească rechizite și teniși de fotbal? Și dacă soluția la vindecarea de cancer se află la un copil din Africa care nu își poate permite accesul la educație? Așa este că noi toți ne-am gândit măcar odată în viață că picii ăia pot trece prin orice și că sunt rezistenți și că lor nu le e frică de bombe și de nimic și că pot răbda de foame așa cum un european nu poate și de aceea nu merită atenția noastră, de aia, că sunt tari că așa e felul lor?

:)

O perioadă frumoasă, boemă și plină de realizări din viața mea e pe cale să se încheie. Urmează restul vieții, cu ceva schimbări în plan și cu o abordare ce se dorește mult mai rațională.

Alt apel la demnitate

Niste oameni au murit la Revolutie. Din pacate, de cand sunt eu pe facebook, NIMENI nu a deschis subiectul eroilor nostri de atunci. Iar asta mie imi spune foarte multe despre ce fel de neam suntem. Imi fac mea culpa pentru ca nici eu - ca un reprezentant minor al neamului meu - nu am deschis pana acum discutia despre ceea ce au facut ei atunci. Eroii, sfintii sau martirii sunt printre noi, numi ca in epoca dreptei (imbecile pana la absurd) si a consumismului, a omului de marketing, este foarte posibil ca subiectul "eroii" sa nu mai insemne nimic. Cuvinte dezbracate de sens de libertatea pentru care ei, eroii, si-au sacrificat totul. Viata este totul, caci - asa cum spunea un mare duhovnic al neamului meu - "trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care ne-o da pe Pamant". Poate un erou era azi mare patron, poate era doar mecanic auto intr-un atelier care il platea cu 800 pe luna. El, eroul de la Revolutie, el, omul care s-a saturat de mizerie si umilinta a ales insa sa moara. Putea sa stea in casa asa cum am facut eu... Azi suntem umiliti si alegem sa tacem, locul de munca tot mai greu de dobandit si bancile ne fac sa nu ne mai permitem sa alegem sa murim. Murim, dar degeaba. Sa poti alege sa stai cu pieptul gol in fata Kalasnicov-ului este pe de o parte un gest de eroism, dar si un gest de suprema iubire fata de poporul tau, fata de cel care sufera nedreptate, umilinta, dispret. Sa stai in inchisoare 20 de ani pentru poporul tau este un gest pe care eroii l-au ales desi puteau sa aleaga foarte bine sa fie conformisti ca oricare altii. Ceea ce primesc inapoi de la noi, CEI PENTRU CARE S-AU SACRIFICAT este total nemeritat si insignifiant de putin (pleonasm intentionat). Este oricum prea putin, prea putin. Traiesc cu impresia ca sacrificiul lor nu este apreciat foarte corect de noi. Ar trebui sa ne ridicam fruntile catre Dumnezeu. Macar asa, ei, eroii nostri (dintotdeauna) vor avea impresia ca sacrificiul lor a adus putina demnitate poporului meu.

Apel la demnitate

Vă văd. Vă văd în fiecare zi cum veniți spășiți, apăsați de nesiguranță, cu ochii umezi de tristețe și lipsiți de orice speranță, zâmbind amar și lăsând uneori impresia că nu mai puteți. Vă văd, zi de zi mai supărați, agățându-vă de fiecare zvon care vă mai aduce un pic de lumină-n suflet, spunând bravi că veți răzbi și că veți supraviețui cumva chiar dacă vă este frică. Vă văd că ați obosit. Voi nu sunteți colegii mei, aceia pe care, atunci când m-am angajat aici i-am descoperit rând pe rând pe fiecare și care aveau o poftă de viață enormă, care veneau cu infinită plăcere la serviciu și care stăteau câte 16 ore la serviciu numai să se termine la timp treaba (șefa mea de atunci care stătea la birou de la 9 dimineața la 8 seara, mă întreba într-o zi total amuzată dacă eu cred că e posibil să faci o ciorbă în 3 zile, că nu ai timp să o termini), care lucrau cu o pasiune pe care numai aici am întâlnit-o și cu care schimbam deseori glumițe matinale. Cineva, cumva, v-a luat această stare și oricât m-as strădui nu mai reușesc să văd în ochii voștri nimic din frumusețea care pe mine mă face să fiu mândru că lucrez aici. Acum se poartă pumnul în gură și șantajul, vi se pun în față tot felul de hârtii cu conținuturi dubioase, sunteți atenționați că în loc de 628 puteau fi 629 de disponibilizați. Cei care veți pleca sunteți încă ținuți sub tensiune de stângăcii ridicole și oricât v-ați lupta pentru demnitate, cineva acolo face tot posibilul să vă tragă în mizerie. Dar astea până când se vor tot întâmpla? Până când vom lăsa capul în jos și vom spune „bine că nu am fost eu dat afară”, până când vor continua toate aceste batjocoriri la care ne supun cei care cred că pot să ne calce în picioare? Până când vom tolera ca cei care trebuiau să ne apere să capete funcții de conducere de la cei cu care - vezi Doamne - ei sunt în conflict pentru apărarea interesului salariaților? Ce putem face? Simplu: să ne indignăm. Să cerem dreptul nostru la demnitate!!! Atât. Știați că în Constituția României este prevăzut acest drept, de a fi tratați cu demnitate? Iată articolul: „Art 1, (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...)”. Așadar, statul ăsta vă garantează dreptul la demnitate fraților! Cereți șefilor voștri - care uită că ei sunt șefi peste niște activități pe care voi le prestați sub contract de muncă ci nu stăpâni de sclavi - să fiți tratați cu demnitate. Este tot ce puteți face. Pretindeți SĂ FIȚI TRATAȚI CU DEMNITATE!!!!! Chiar dacă ei nu o vor face, chiar dacă vor continua să vă umilească, voi faceți măcar acest exercițiu și cereți să fiți tratați cu demnitate. Gândiți-vă la toți înaintașii noștri care au suferit prin închisorile comuniste pentru că au refuzat să renunțe la demnitate. Măcar pentru ei avem datoria să cerem să fim tratați cu demnitate. Până la urmă, în același articol din Constituție se stipulează foarte clar la punctul (5): „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” Revendicați-vă dreptul la demnitate și lăsați aceste Iude în plata Domnului. Dumnezeu e bun și drept și știe ce face.

Viața

Viața e frumoasă, dar eu nu mi-am propus să trăiesc mai mult de 45 - 50 de ani. Nu aș vrea să mor mâine, dar dacă asta s-ar întâmpla subit, eu nu am niciun regret. 

Mie-mi plac oamenii

Mie-mi plac oamenii. Am avut noroc sa întâlnesc foarte mulți oameni de o calitate ieșită din comun, oameni extraordinari, fantastici, fiecare diferit de celălalt dar uniți de ceva frumos, habar nu am acum să vă spun de ce anume. Am o bucurie copilărească să descopăr frumosul din oameni, să le văd partea aceea pe care le place să creadă că o pot ascunde atunci când ies în public, pe care o țin în țiplă numai pentru anumite momente pe care le așteaptă uneori chiar și toată viața și pe care vor să o consume într-o clipită pentru ca apoi să se plângă o eternitate că fericirea nu există, îmi place să le străpung tristețea și să le redau un zâmbet pe care poate că nici ei nu mai credeau că îl pot schița, mai ales atunci când viața îi încearcă. Îmi plac oamenii. Asta e. Atunci când ai șansa fantastică să stai de vorbă cu atât de mulți oameni minunați, frumusețea devine un automatism, este prezentă atât de des pe lângă tine încât aproape că se banalizează, se estompează, astfel că trebuie să fii foarte... rezistent la frumusețe pentru a nu te plictisi prea repede de dânsa. Să te poți bucura de frumusețe atunci când o întâlnești la tot pasul este desigur un privilegiu pe care Dumnezeu în mărinimia sa nu îl oferă oricărui muritor. Dacă există și oameni hâtri, oameni schingiuiți pe dinauntru care nu văd niciodată frumosul din oameni, erori sufletești, avari, lacomi și violenți, asta se întâmplă tot pentru ca oamenii frumoși să fie puși cumva în lumină, ca ei să înțeleagă ce ar putea deveni dacă alegerile lor ar fi fost altele. Alegerea aparține fiecăruia, iar la judecata celorlalți ne prezentăm cu ceea ce suntem, cu ceea ce alegem să urmăm: fie cu frumosul din noi, fie cu răpciuga și ura. Alegerile ne aparțin. Judecata pentru ceea ce alegem nu va veni însă numai din partea oamenilor...

Lepră. Lepre. Leprosi.

Sunt o lepră. Atsa sunt şi asta voi rămâne, cel puţin dacă este să îmi fac o autocaracterizare plecată de la declaraţiile şefului meu la Ciutacu în emisiune. Deşi mă aflu pe partea bună a uşii şi nu am fost dsponibilizat, se pare că îmi regăsesc tot mai multe afinităţi cu cei care au plecat. Am regăsit între oamenii aceia sute de virtuţi iar în oamenii care astăzi au participat la şedinţa de Consiliu Director al Sindicatului Pentru Unitatea Salariaţilor Tv am găsit foarte multă... linişte. Încă de la început vreau să spun că azi, 8 februarie 2013 am decis să îmi dau demisia din sindicat, este innaceptabil ceea ce se întâmplă acolo şi nu mai vreau să fac parte din acea organizaţie. Pur şi simplu nu mai pot, ar însemna că fac prea multe compromisuri cu ceea ce înseamnă dreptate, bun simţ, virtute, misiunea de a apăra oamenii. Cum să fac parte dintr-o organizaţie care votează reducerea ajutoarelor materiale pentru bolnavii de cancer şi alte boli cu 25%, în timp ce aprobă veselă salarizarea unui membru cu o sumă destul de frumuşică??? Nu îi contest meritele în pregătirea juridică acelui om, dar să acorzi o aşa sumă mare de bani care sunt tăiaţi de la bolnavi mi se pare un gest de crasă indecenţă, asta în ideea în care boardul director al SPUSTv a încercat minute în şir să mă convingă că nu sunt bani şi că bugetul este foarte strâns. Argumentul pentru reducerea de buget este că în ultimul timp oamenii nu au mai cerut atât de multe ajutoare, ba chiar că au fost şi colegi care au spus "e, sunt bolnav, dar nu mai cer ajutor pentru că situaţia sindicatului este aşa cum este". Deci pentru salarii foarte mari exista buget, pentru cei aflaţi în nevoie care apelează la SPRIJINUL sindicatului, nu sunt, asta în ideea în care cotizaţia a crescut cu mai mult de 50% în ultima perioadă. Ca să nu mai vorbesc că în sindicat unii au salarii foarte mari, alţii foarte mici, deşi aportul adus de cei cu salarii mici este foarte important pentru sindicat. Dacă mi-am expus punctul de vedere, un fost ofiţer de securitate de pe vremea lui Ceauşescu (aşa a declarat singur într-o şedinţă) m-a făcut imbecil în faţa întregului colectiv, care, surpriză pentru mine, a tăcut. A tăcut. Şi celor care au mai exprimat diverse puncte de vedere cu privire la anumite deficienţe le-au fost tăiate aripile, au fost cumva marginalizaţi, nu li s-au consemnat propunerile sau au fost întrerupţi în discursul lor. Metode pe care le cunoaştem şi pe care le credeam apuse. Cum mai pot eu face parte dintr-o aşa oganizaţie? Voalat, am fost pus în gardă că şefii mei nu mă iubesc deloc şi că, norocul meu, am fost apărat de sindicat, de ca şi cum nu asta era treaba lor, să îşi apere membrii, ca şi cum mi s-a făcut un mare gest de mărinimie pe care nu l-am meritat. Şi să mai înţeleg că domnul Bocanaciu ARE TRECERE LA ŞEFII DIN TVR iar aceştia ascultă de el??????? În cazul ăsta, de ce au plecat atât de multe persoane din TVR şi de ce unele locuri de muncă au devenit nefuncţionale pentru că au fost daţi afară prea mulţi oameni??? Adică pentru mine s-a putut iar pentru alţii nu? Cum vine asta? Acum am demisionat din sindicat şi le-am scris şefilor mei că sunt liberi să acţioneze cum doresc, căci nu mă mai apără nimeni. Sila pe care o simt acum faţă de unele persoane care şi-au văzut interesul şi au  căpătat posturi de şefi, şefuţi şi şefuleţi în noua grilă de programe, atinge cote greu de imaginat. În timp ce oamenii în toată firea plâng ca nişte copii, în timp ce ziarele şi internetul ne mai dezvăluie câte o nedreptate, în timp ce moralul celor disponibilizaţi este sub nivelul mării, oameni din sindicat îşi primesc locuri de conducere pe grila nouă. Încrederea în sindicat este totuşi, conform declaraţiilor liderului, la cote impresionante, numărul de membri ce se înscriu, fiind în creştere. In acest caz, ce mai am eu de făcut acolo? Ce să mai caut într-un sindicat al cărui mecanism de funcţionare se dovedeşte (prin votul majorităţii) că nu îl (mai) înţeleg?? Nu mai înţeleg nici logica răspunsului primit zilele trecute de la domnul V.B., care, atunci când l-am întrebat dacă este legal ca oamenii să stea acasă şi să vină numai să predea inventarul, acesta mi-a răspuns, citez: "lasă-i mă să plece, ce, vrei să ne lovim de ei pe aici pe culoare?"... Acum este în comisia de negociere a CCM, votat de foştii mei colegi din Consiliul Director. Trist. Probabil că am eu o problemă. Sau mai multe. Totul este minunat! Apa trece, pietrele rămân.

Despre femei, bărbați și-un set de violențe

Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații violenți și pe cei care doresc să își impună punctul de vedere în fața femeilor folosindu-se de forță, de intimidare sau alte asemenea mijloace. De regulă se spune că femeile aleg în dragoste și că oricât de macho am fi, dacă o tanti nu te vrea poți tu să faci câte tumbe vrei; deci la început liberul arbitru funcționează în cazul unei relații de cuplu. Apoi începe ridicolul război al orgoliilor și cumva fiecare dintre cei doi dorește să își impună punctul de vedere, folosindu-se de diverse tertipuri care vin în contradicție flagrantă cu decizia personală și cu sufletul fiecăruia, acceptarea „înfrângerii” purtând deseori denumirea de compromis. Cu cât cei doi sunt mai „citiți” și au acces la o educație sănătoasă, cu atât mai puțin prezentă este violența fizică și verbală, cu cât sărăcia și lipsurile de tot felul sunt realități ale zilei, cu atât aceasta este mai prezentă, iar uneori își face simțită prezența chiar și în public. Ideea de bază pentru un bărbat este aceea de a convinge o femeie de diverse chestii cum ar fi: că ești un om ok, că poți să ai grijă de ea, că o poți proteja, că poți fi un tată bun, etc, dar aceasta să se realizeze prin forța exemplului, ca un produs de consum pe care îl vezi și dorești să îl ai. Similar și la femei, ele au „sarcina” de a convinge un bărbat că posedă diverse calități, dar fără a se folosi de elemente care sfidează liberul arbitru. În cazul meu, dacă persoana de lângă mine nu este convinsă de ceea ce sunt, nu voi încerca sub nicio formă să impun cumva așa ceva prin violență, prin diverse mecanisme psihologice sau alte asemenea, căci atunci nu mai am nicio bucurie, sunt eu cu mine însumi proiectat în persoana unei femei căreia EU i-am inoculat o anumită dorință, aceasta nu a venit natural din partea ei, pur și simplu nu mai funcționează liberul arbitru, cel care face la început ca o relație să fie atât de frumoasă. Eu nu vreau ca ea să ia decizii și să îmi spună „da da da” numai pentru că îi este frică de ceva anume, eu vreau ca tot ceea ce ni se întâmplă să fie o oglindă a ceea ce ne dorim fiecare, miza fiind fericirea și găsirea sufletului pereche. Dacă mie îmi place să merg la mare și ei nu, nu vreau ca să îmi spună că îi place numai ca să îmi facă mie o plăcere, vreau ca să exprime sincer ceea ce îi place. Mă pot trezi că la un moment dat nu mai are chef să îmi facă hatârul pentru că cu timpul relațiile se erodează și pot avea surpriza neplăcută să mă trezesc că violența și impunerea cu forța să nu mai funcționeze. Și atunci, ăla de e violent cu ce se alege? Cu nimic, s-a simțit bărbat o lună sau zece, a simțit că este puternic și adulat, dar în sufletul femeii pe care a violentat-o cumva nu s-a găsit nimic cu adevărat, doar o frică. Frica nu este iubire!!!!! Ori, bărbații își doresc iubire. Violența mie mi se pare cel mai crunt model de singurătate umană, căci deși în persoană ești alături de cineva, în ființă (în suflet) există doar persoana mai puternică și oglindirea acesteia impusă cu forța. Violența și minciuna există în ambele sensuri, a nu se înțelege că o blamez pe cea aplicată numai de către masculi...

Doar uneori

Uneori, dar numai uneori, cred cu tărie că cheia fericirii paradisiace se află cumva în posesia femeilor. Avem nevoie numai de ceva răbdare și de un pic de sensibilitate ca să putem fi aproape de revelația divină. Femeile sunt cu siguranță mai aproape de mântuire ca bărbații, asta pentru că ele simt cu mult mai profund decât simt aceștia... Așa cred eu. 

:(

Sunt momente în viaţă în care valoarea cuvintelor "să mă mulţumesc cu ce am şi să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru tot" este foarte strident pusă în evidenţă de tristeţile şi supărările şi bolile şi frigul şi foamea şi singurătatea şi toate necazurile celorlalţi...