Lupta cu mitocănia RATB necesită efortul comun al nostru, al tuturor

Fierb de nervi. Din motive pe care nu are rost să le comentez aici, am fost nevoit să folosesc liniile de noapte ale RATB. Știu că vin în stații la intervale mari de timp, așa că nu mi-am făcut mari speranțe că voi ajunge într-un timp record acasă. Am stat în stații mai mult pe timp de zi decât la unele dintre liniile astea de noapte, asta la oră de vârf așteptând tramvaiul 35 sau 1 (într-o duminică), așa că intervalul de maxim 30 de minute (N119) și 15 minute (N116) în care am poposit prin stații mi s-a părut chiar onorabil. Dar iată la ce situație am asistat: mitocanul șofer de RATB (eu am notat că avea indicativul 4320, dar la cât de nervos eram e posibil să nu fi reținut exact numărul de înmatriculare al mașinii) mergea cu o viteză exagerat de mare pentru o mașină de calibrul unui autobuz. Inițial m-am bucurat, mi-am spus că ajung acasă cu 2 minute mai devreme. Trecem peste faptul că mitocanul lua gropile una după alta, că nu proteja deloc mașina aia și că astfel mi-am explicat de ce la noi la români mașinile cad după 3 ani (Mercedesul a refuzat să dea garanție extinsă pentru mașinile RATB din București), la nemți țin și 20. Bun, că mergea cu viteză, asta e, e mașina lui, RATB are bani căcălău să dea pe piesele enorm de scumpe ale mașinii ăsteia, pe șefii de la RATB nu îi interesează să facă și ei câte un control să vadă cum se merge cu Mercedesurile plătite din banii voștri, nu eu răspund pentru un eventual om pe care l-ar omorî din greșeală și sunt convins că dacă ar intra într-un pom și m-ar omorî pe mine l-aș bântui până și-ar pierde mințile. Acum povestea cu nervii mei: la stația Kogălniceanu a deschis NUMAI ușa din față. La fel a făcut și când m-am urcat eu în mașină, numai că eu am fost sprinten (deși am 102 kilograme) și am fugit la prima ușă, deși eram trecut de ușa 2. În stația Kogălniceanu așadar, era un cuplu cu 2 copii MINORI, unul era în brațele lui taică-su, maxim 3 anișori avea, celălalt pe o tricicletă maxim 7 ani. Mama mai avea în față un cărucior de copii, bănuiesc că era gol. Când pramatia de pe 4320 a ajuns în stație punând o frână de era să ne arunce de se scaune, doamna cu un copil au venit la ușa 2, cu căruciorul într-o mână, cu copilul de pe tricicletă în cealaltă mână, tatăl era și el cu un pici în brațe încercând cu o mână să apuce el tricicleta pentru ca mama să poată urca repede căruciorul în autobuz. Ideea este că imbecilul de șofer nu a deschis ușa 2, a închis-o pe prima și a demarat. Ăia de afară strigau și băteau în ușa autobuzului ca să-i deschidă, un domn de la ușa 1 i-a atras atenția să oprească să îi ia și pe cei 2 soți cu cei 2 copii MINORI. Menționez că era ora 12:15 noaptea, practic în miezul nopții, pentru un moft al unui cocalar, niște copii MINORI au trebuit să mai aștepte alte 45 de minute (probabil) până la sosirea unui nou N116. Ca răzbunare pentru că i s-a făcut morală, șoferul cocalar ne-a dus ca pe niște saci de cartofi, numai în viteză, curbe luate la limită, frâne bruște, demarări ca la Formula 1. Noi ne-am ținut de bări, de scaune, de ce apucam. Eram oricum fericiți, ajungeam la un moment dat acasă, copiii ăia probabil că plângeau în stația Kogălniceanu!!!!

Am scris la RATB și am primit numărul de înregistrare 19.584. Aștept răspuns.

Vă rog din suflet, distribuiți această postare de blog pe cât mai multe medii on line, Facebook, Twitter, Pinterest, Google +, Tumblr, etc. 

Lupta cu mitocănia RATB necesită efortul comun al nostru, al tuturor!

Cercul vicios al neputinței noastre

Cred că ne aflăm într-un cerc vicios care duce la tot căcatul ăsta pe care îl trăim în fiecare zi. Aparent ne este imposbil să mai ieșin din acest cerc, fatalitatea răului perpetuat la infinit făcând aproape imposibilă găsirea unei soluții logice de ieșire spre un bine comun universal valabil, sau măcar aplicabil în România. Ceea ce mă intrigă este faptul că nu reușesc să îmi dau seama cine a dat drumul rotativei ăsteia și că orice aș face și cum aș pune problema, tot în cercul vicios ajung. Lucrurile stau cam așa în percepția mea: politicienii fură, deci populația nu îi mai iubește/stimează/respectă. Dacă ei văd că populația tot nu îi mai respectă, atunci și ei nu mai pun interesul comun pe primul loc. Cu toate astea, eu cred că se mai face câte ceva prin țara asta, dar atunci populația vine și aruncă numai vorbe de ocară, că aia nu e bine, că ailaltă e prea scumpă, că e prea mult beton, că e prea multă verdeață, că s-a furat, că nu ne trebuia sau că ne trebuia altceva și așa mai departe. Dacă politicienii văd că orice ar face oricum NIMENI nu apreciază efortul lor, nu își mai dau nici ei interesul pentru ca totul să fie cât mai ok, și atunci încep aberațiile de genul că o lucrare costă la noi de 10 ori mai scump ca la Paris de exemplu. Dacă lucrarea costă de 10 ori mai mult ca la Paris, este normal ca să existe și oameni interesați să le execute, luând și ei o parte bună din profit, astfel că intră și ei în acest joc imbecil. Astfel că, oameni de altfel decenți din rândul populației aleg calea furtului și a prieteniilor cu politicienii neapreciați de populație. La final toată lumea pierde: politicienii ajung pe la închisoare (sau oricum, se leapădă de drumul mântuirii - ceea ce este cel mai grav în opinia mea), populația va avea impozite uriașe care să susțină dorința de furt a politicienilor, lucrările publice se vor executa de către oameni total nepregătiți profesional, astfel încât o investiție va avea durata de viață de 10 ori mai mică decât în Paris. Indiferent ce vor face politicienii, populația va avea întipărită în mentalul colectiv matricea politicianului hoț și pus pe căpătuială, indiferent dacă ceea ce face un politician este bine intenționat sau nu. Și atunci de ce să se mai gândească cineva la binele comun? Adică, din moment ce oricum populația crede despre tine că ești hoț, de ce să temai chinui să faci binele comun și să nu profiți și să vinzi țara asta pe niște caltaboș sau 20 de rochii pentru soție? Cine ar trebui să facă primul pas în ideea reconcilierii și a ieșirii din acest cerc vicios? Eu cred cu tărie că există și politicieni buni, așa cum cred că există și oameni care îi „judecă” pe aceștia corect, dar opinia generală este că unii fură și ceilalți îi flegmează indiferent ce ar face. 

Așadar, ce avem de făcut?

O țară de oameni bizari

Asist oarecum mirat - ca să nu spun scârbit - la o avalanșă de postări din social media prin care oameni de toate pregătirile școlare și toate nivelurile de inteligență încearcă să găsească tot felul de explicații ale faptului că DNA face arestări pe bandă rulantă mai ales din rândul politicienilor de renume din țara asta. Mie nu îmi vine să cred ochilor când văd că ba se spune că DNA este dirijat de FMI, ba că este dirijat de serviciile secrete care doresc instaurarea dictaturii, ba că asistăm la instaurarea unui stat procuroresc, ba că DNA răspunde comenzilor americanilor, ba că se încearcă destructurarea țărișorii acesteia minunate și plină de oameni onești, muncitori, incoruptibili. Deci oamenii nu văd pădurea din cauza copacilor! Este bizar și cel puțin deplasat ca să crezi că dacă un organ al statului bagă la pârnaie HOȚI acesta o face ca parte a unui plan diabolic de subminare a sufletului nostru național curat și decent și pur ca de îngeri. Până acum aceiași oameni țipau ca din gură de șarpe că în țara asta nu se face nimic pentru stoparea hoției și a corupției, că hoții în costume scumpe fură miliarde și scapă neprinși, că politicienii sunt murdari, pătați, corupți și hoți. Acum se face ceva împotriva lor, munca de ani (poate zeci) a procurorilor dă roade (o fi o coincidență că dosarele s-au maturizat atunci când s-a schimbat șeful DNA??), nenorociții mafioți care (ne-)au furat și (ne-)au batjocorit pe la „televiziunile de știri” fac acum pârnaie, cei care se știu cu musca pe căciulă cred că nici ei nu dorm lin; se mișcă ceva, ne mai dă și nouă poporului ăsta sărac-bogat câte o satisfacție de a vedea pe opresorii noștri și pe cei care au creat statul mafiot transpartidic la pârnaie. 

Da.

E chiar atât de simplu. 

DNA își face treaba odată cu aducerea unui nou șef acolo!!!

DNA nu pescuiește oameni nevnovați de pe stradă!!!

DNA nu face dosare în care nu are nicio probă și arestează oameni numai așa, ca să spună ei chestii și apoi să folosească chestiile alea împotriva inculpaților!!!

DNA nu face show tv!!!

DNA arestează și încarcerează hoți!!!

DNA arestează și încarcerează mafioți!!!

DNA arestează și încarcerează „primari” care iau 20% din orice contract (cine are firmă de construcții ȘTIE foarte bine că se dă și mai mult dacă vrei contract cu primăria, contract plătit la timp)!!!

DNA arestează și încarcerează miniștri și mai știu eu ce demnitari mafioți care se folosesc de funcțiile deținute ca să facă bani exprimați în milioane de euro!!!

De unde mila asta retardă față de hoți?????????

Terminați odată cu imbecilitățile, anomaliile, opiniile sofiste, victimizarea, opiniile fals conspiratiste și alte asemenea pe care le postați în totala ciudă a logicii pe rețelele de social media!!! Deschideți ochii! Gândiți logic!!! Amintiți-vă de câtă șpagă ați fost nevoit să dați pe ici pe colo prin locurile esențiale pe unde aveați nevoie de câte ceva. Amintiți-vă de câtă suferință au produs mafioții vouă și familiilor voastre (imposibil să nu aveți niciun cunoscut care să fie pensionar și care să nu se plângă că cu pensia pe care o primește de la statul mafiot nu mai poate trăi, căci puterea de cumpărare a scăzut fenomenal în ultimii 10 ani), amintiți-vă de furturile pe care le-au făcut și că prin deciziile aberante prin care se punea jugul pe gâtul poporului ăsta (ete că folosesc și limbaj de lemn) se făceau cât mai mulți bani de furat! Foarte mulți! Bani erau! Au fost și încă mai sunt! Amintiți-vă de toate suferințele voastre și cu siguranță o să vedeți de ce DNA arestează mafioți. Mafioți! Pe voi care sunteți cinstiți nu vă arestează nimeni!

Ghidul nudistului începător

Dat fiind că mai mulți dintre voi m-ați întrebat discret despre avantajele și dezavantajele nudismului și mai ales cum să faceți să încercați și voi așa ceva fără a vă produce mari daune psihice, iată că public acest articol care se dorește a fi o colecție de sfaturi pe care eu le-aș da oricui dorește să încerce nudismul și nu a mai făcut-o până acum. Subliniez, acestea sunt sfaturile mele, cu care ceilalți nudiști pot fi sau nu de acord. 

1. În primul rând este foarte important ca mai înainte de toate să discutați cu partenerul/partenera de viață această idee care v-a venit. Așa cum văd eu relațiile dintre un bărbat și o femeie, nu cred că ar trebui să fie un impediment sau o problemă discutarea unei fantezii (hai să îi spunem fantezie totuși) cum este cea de mers la nudism. Cred că să vorbiți despre dorințe este eminamente pozitiv, indiferent cât de tari ar fi aceste dorințe. Discutați, vedeți ce opinie are și partenerul/partenera de viață, apoi luați o decizie. NU vă recomand să faceți nudism dacă partenerul/partenera se opune.

2. Dacă aveți acordul persoanei de lângă voi sau dacă sunteți singure/singuri, treceți la etapa 2. Pentru început, vă recomand să căutați un loc undeva unde este mai pustiu așa(de preferat ar fi să nu mai fie nimeni prin preajmă), și purcedeți la despuierea aferentă. Desigur, recomand ca aceasta să se facă în prezența persoanei din cuplu, dar dacă aveți acordul ei să mergeți să încercați singură/singur, nu irosiți această șansă. Sunt convins că primele senzații vă vor copleși și că veți considera că cineva stă pitit cu ochii ațintiți pe nudul vostru. Este posibil dar nu este probabil că se întâmplă așa ceva într-un loc retras. Pe la Vadu, Corbu, între Vama Veche și 2 Mai puteți găsi astfel de locuri. Eu am mai auzit și de 23 August, Tuzla, Delta Dunării și așa mai departe, pe primele 3 le-am încercat și le știu sigur că există. Dacă cumva cineva „din greșeală” trece pe lângă locul pustiu în care faceți plajă, nu intrați în panică. Așezați-vă pe burtă sau, dacă vă este exagerat de rușine, trageți un prosop peste voi. 

3. Dacă după primele 2 etape nu ați renunțat la idee, înseamnă că v-a plăcut. Felicitări! Sunteți nudistă/nudist. Bine ați venit în comunitatea noastră. V-am spus eu? Bun, urmează socializarea, partea care face această activitate și mai plăcută. Nudismul alături de alți oameni care practică aceeași activitate este - în opinia mea - și mai plăcut decât nudisml solitar (sau alături de partenerul/partenera de viață). Pentru început, este de preferat să căutați un loc unde nu este exagerat de aglomerat și unde oamenii nu stau chiar unul lângă altul ca sardelele. Un loc unde mai sunt și alți nudiști dar nu este foarte aglomerat vă poate oferi o idee despre cum este să fi supus tirului privirilor celorlalți. Bine, aici intervine vechea discuție, este sau nu este nudismul o activitate sexuală. Ei bine, eu nu cred că există nudist/nudistă care vine la plajă și nu trage cu ochiul - măcar din curiozitate - la nurii vecinei/vecinului de rogojină. Dacă ar sta lângă mine o femeie goală pușcă și eu nu aș vrea să mă uit la ea înseamnă că aș avea o problemă și ar trebui să merg să mă tratez la un pisholog sau doi. Sau poate la mai mulți. Te uiți, după care îți vezi de treaba ta. Asumați-vă această stare încă de la început. Așadar, dacă mergeți printre oameni, încercați să găsiți o poziție de unde să puteți să vedeți dacă cineva vă fotgrafiază pe ascuns. Există din păcate și cocalarii de nudism, acele persoane care vin la acele plaje exclusiv pentru a face poze. Dat fiind că în România nu există un cadru legal pentru această practică, nu se pot intreprinde niciun fel de acțiuni împotriva acelor oameni. Deci luați în calcul că pe o plajă plină (sau în fine, pe o plajă cu oameni) puteți deveni victima unui fotograf labagiu și că astfel puteți ajunge pe site-urile cu nuduri. Apoi, începători fiind, vă recomand să vă despuiați mai discret, adică din poziția șezut. Îmi vine greu să cred că după o experiență sau două de nudism solitar veți fi în postura de a vă dezbrăca din picioare. Nu mai vorbesc despre dezbrăcatul din prima, adică fără a mai merge la plaja pustie... Dacă o faceți, aveți un 10 de la mine. Dar, pentru a evita orice disconfort, dezbrăcați-vă discret. În primele 30 minute veți simți că TOATĂ plaja de oameni prezenți, trecuți și viitori se vor uita fix în zona dumneavoastră genitală. Acum, depinde și de norocul pe care îl aveți, dacă veți nimeri printre nudiști adevărați, fix așa se va și întâmpla, se vor uita și asta e tot, după aceea își vor vedea de viața lor, de plajă, de socializare, de baie în mare și așa mai departe. Dacă nimeriți labagii (99,99% dintre cocalarii de nudism sunt bărbați), probabil că se vor fixa ore bune fix în scoica dumneavoastră. Ghinion pentru începători. Aveți mai multe soluții: stați cu picioarele cât mai apropiate, schimbați poziția perpendiculară pe privirea sa, puneți un prosop peste șold, puneți-vă slipul la loc. Dacă la primele experiențe la nudismul social starea de jenă va fi persistentă uneori chiar și până la plecarea de pe nisip, aceasta se va estompa odată cu exercițiul, astfel că puteți ajunge la performanțe de stat nud pe plajă cărora poate că acum le găsiți cu greu logica. Maximum de evoluție este acela în care nu vă mai pasă de priviri și comentariile cretinilor (ignorați-le și pe acestea) și în care faceți nudism așa cum ați face plajă cu slip, cămașă, geacă și blugi puse toate odată pe dumneavoastră. 

4. Vă dați seama că ați ajuns un nudist 100% (maximum de evoluție) atunci când nu aveți absolut nicio problemă să plecați cu partenerul la o plimbare în pielea goală pe malul mării. Pentru început puteți să vă plimbați 4 - 5 metri așa, ca să testați „terenul”, apoi, libertatea maximă este a voastră.

Vă urez succes!

Despre sărăcie şi consecinţele ei

Cred că una dintre principalele probleme ale omenirii în acest moment este sărăcia. S-a vorbit despre atacurile ce au avut loc la infama revistă în luna ianuarie, despre terorişti şi despre fundamentalişti, dar nu se spune nicăieri că acei terorişti erau francezi, se marşează foarte mult pe tema religiei lor, dar mai puţin pe naţionalitate. Oare de ce? Simplu, pentru că dacă s-ar discuta despre aşa ceva, atunci Franţa ar trebui să explice cumva cum naibii de s-a ajuns ca cetăţeni de-ai ei să comită o aşa atrocitate, inimaginabilă pe continentul ăsta în anul 2015. Cred că principala problemă este aceea a sărăciei în care se zbat mulţi oameni, fie că sunt născuţi acolo fie că sunt imigraţi (nici fraţii ăia criminali nu îmi păreau nişte oameni cu venituri fantastice), sărăcie care îi împinge pe mulţi să ia decizii radicale cu privire la viaţa lor. Un om care nu mai are nimic de pierdut este un om periculos nu atât pentru el, cât pentru cei care au ceva de pierdut şi în definitiv pentru o societate sănătoasă. Mă uit peste harta unde au loc tot felul de întâmplări din acestea oribile şi observ că în ţările în care islamul este religia dominantă şi oamenii sunt relativ bogaţi nu se întâmplă nimic de breaking news, oamenii au un echilibru care le asigură accesul la alte preocupări decât să omoare în numele lui Dumnezeu. Sărăcia te face manipulabil, te face vulnerabil în faţa celor care au bani să îşi îndeplinească visele. Şi ce vise cumplite au unii... Capitalismul disruge fiinţa umană tocmai pentru că pe cei care nu se nasc genii  îi condamnă la sărăcie, pentru ca mai apoi să poată fi folosiţi/cumpăraţi de către cei care se nasc cu capacităţi intelectuale suficient de dezvoltate pentru a putea răzbate în jungla de dreapta. Omul ca fiinţă purtătoare de Duh Sfânt este redus la stadiul de produs, manipulabil, cumpărabil, din care se scoate pe cât se poate de mult Dumnezeu. Ceea ce este strigător la cer este faptul că din omul sărac se scoate Dumnezeu tocmai invocând-ul pe Dumnezeu. Omul sărac, cel care câştigă bani fix numai pentru a plăti facturi (din ce în ce mai mari) şi pentru a lucra ca mână de lucru ieftină, se va răscula, eu de acest lucru sunt aproape sigur, numai că nu am ideea în acest moment cum o va face. Cred că prima etapă ar fi să îşi dea seama că este manipulat de către oamenii care au tot interesul ca aceştia, săracii, să se urască între ei. Cu cât săracii vor refuza mai mult să se urască între ei cu atât planurile "capitaliştilor" vor avea sorţi de izbândă mai mici. Refuzăm să urâm - ar trebui să fie sloganul cu care să combatem ceea ce pare a fi evident, adică nevoia de ură, cultivată prin decese spectaculoase de către persoane pentru care mia de morţi reprezintă pagubă colaterală. Refuzăm să urâm trebuie însă însoţit de alte calităţi, iar dintre astea la loc de cinste (este baza) se află credinţa în Dumnezeu. Cred de asemenea că o mare importanţă o are şi internetul, încercările de a impune AKTA şi alte elemente de limitare a libertăţii în acest mediu sunt o dovadă că acest mediu este locul unde libertatea săracilor (repet, alături de libertatea pe care ţi-o oferă credinţa în Dumnezeu) se manifestă în toată plenitudinea sa. Sărăcia se poate combate cu inteligenţă, iar de oameni inteligenţi dar din păcate săraci, planeta asta nu duce lipsă. 

Există speranţă!

Câteva idei

Sunt convins că despre tragicul eveniment în care mai mulți jurnașiști caricaturiști au fost uciși, va mai curge de azi înainte multă cerneală. Ceea ce am observat eu este însă altceva, că o viață de om se poate contabiliza, că ea valorează mai mult sau mai puțin în funcție de locul unde te naști și în funcție de talentul pe care Dumnezeu ți l-a dat. Viața de om poate să nu valoreze nimic de exemplu dacă te naști în Gaza sau prin Siria sau mai știu eu pe unde prin Pakistan sau pe unde se omoară femei doar pentru că nu poartă corect vălul islamic sau pentru că vor la școală sau pentru că nu se lasă violate, pipăite, scuipate și batjocorite în public. Viața de om poate valora însă suficient de mult încât dacă te omoară unul gestul acesta și pierderea ta să scoată în stradă o țară cu 66.600.000 locuitori și să stârnească o emoție sinceră și profundă la nivel planetar. Am plâns și atunci când au fost omorâți oameni în Gaza, la fel cum am plâns și când au murit oameni în SUA pentru că nu aveau acces la sistemul lor de sănătate pentru că erau prea săraci; am plâns când oamenii au fost uciși deavalma, deopotrivă islamici și creștini, de către niște descreierați în Irak și Siria, așa cum îi plâng și pe jurnaliștii uciși de vom vedea noi cine în Franța. Un lucru este clar, violența nu este o soluție pentru nimic, așa cum pretind unii. Violența - indiferent în ce forme - este retrogradă și antiumană, nimeni nu ar trebui să facă apologia ei. Recunosc, și e am fost violent azi, luat de valul emoției unei crime abominabile am spus că islamul ar trebui interzis în Europa și minaretele demolate. Până la urmă, răspunsul cu violență la violență nu este o soluție, dar este clar că nici paradigmele pe care se bazează societățile din Europa modernă nu mai sunt de actualitate. Se vorbea azi despre Europa decreștinizată ca fiind una dintre cele mai mari erori. Eu sunt perfect de acord, omul fără Dumnezeu este capabil să facă ceea ce au făcut acei nenorociți azi, omul fără Dumnezeu se raportează la om, care om poate fi și o jigodie, nu? Îndepărtarea instituționalizată față de Dumnezeu pe care o fac unele state creștine capitaliste duce la drame pe care cu greu mintea noastră le poate cuprinde acum. Comuniștii cred că mor de ciudă, ei s-au chinuit 45 de ani să-l ucidă pe Dumnezeu, se pare că nu au reușit. Capitaliștii - care au descoperit conceptul imbecil „corect politic” - o fac cu mare succes. 

Eu nu pot să car cruci

Mă uit în jurul meu şi văd zi de zi tot felul de oameni în diverse nevoi, oameni care duc pe umeri cruci mai grele sau mai uşoare. Tot în jurul meu văd deseori alţi oameni care aleg să se implice în sprijinirea acestor nevoiaşi care au fost într-un fel sau altul bătuţi de soartă. Şi apoi mă uit la mine. Ce diferenţă enormă, ce sus sunt unii pe scara evoluţiei şi ce aproape sunt ei de mântuire şi ce jos sunt eu şi ce departe de mântuire. Aşa în sinea mea îmi spuneam că e de ajuns să nu fac rău în jurul meu şi să încerc pe cât posibil să îi îndemn şi pe alţii să facă bine, dar cred că mă înşelam amarnic.Nu, nu este de ajuns să îţi duci propia viaţă într-un soi de singurătate de tip nou, trăită în mijlocul oamenilor. Uneori trebuie să te ridici şi să îi ajuţi şi pe alţii să îşi ducă crucea (deseori mai grea decât a mea), trebuie să te mobilizezi, să acţionezi, să întinzi o mână acolo unde nepăsarea îşi face loc. Eu însumi trebuie să fac ceva; dar asta zic de ani buni fără a putea ieşi din stuporul în care am îngheţat de frică acum mai mulţi ani, trebuie să mă înving pe mine însumi, vreau să ajut, pot, dar nu o fac. Habar nu am dacă solilocviul de scuze pe care mi-l invoc mă ajută cumva să fiu mai aproape de un adevărat om, habar nu am dacă scuzele sunt pe bune sau numai inventate de un mecanism de apărare de-al meu (care este inventat probabil de lene), habar nu am dacă cei din jur mă înţeleg sau numai mă judecă, ceea ce ştiu cu mare precizie este că neputinţa mea de a căra cruci nu mi-a adus nimic bun până acum. Oare o exista speranţă pentru mine?

Despre comuniști și despre noi, partea a 19 - a

Copiii. Copiii reprezintă o mare fericire pentru mai toate familiile din România și de ce nu, de oriunde de pe planeta asta. Recunosc franc că nu e și cazul meu, eu nu îmi doresc copii, nu vreau să aduc pe lumea asta de rahat un suflet care să se chinuie așa cum mă chinui eu, care să fie nefericit și să tragă ca un cal pentru nimic toată viața. Cred că o parte din deczia mea am luat-o și din cauza faptului că în anii de după Revoluție viața a căpătat un aspect ciudat din punctul de vedere al încurajării pe care statul nostru o adresează cetățenilor ei să aducă pe lume copii. Știu că înainte de '89 românii erau încurajați pe toate căile să facă mulți copii, cei care nu făceau plăteau niște bani pe care îi primeau cei care aveau mai mulți copii - ca să dau numai un exemplu. Știu că se construiau în draci blocuri pentru clasa muncitoare și că te puteai alege cu un apartament numai trecându-te pe o listă. Dacă îi dădeai la buci secretarei de partid, cea care ținea listele cu repartițiile pe întreprindere, te puteai alege lejer cu un apartaent cu 3 sau 4 camere... Când era gata un bloc care era repartizat la fabrica unde muncești, primeai un apartament cu o chirie modică, asupra căruia aveai drept de preemțiune la cumpărare. Cu mâncarea pe care să o poți oferi copiilor era un pic mai greu, dar îmi amintesc că piețele erau destul de pline, iar dacă nu găseai nimic luai o fasole și rezolvai problema. Azi, cu spațiul locativ este o adevărată problemă pentru tineri care nu au nimic de la nimeni (majoritatea, cred eu), care se căsătoresc și încep totul de la zero: creditul la bancă este singura soluție, bancă ce pune în contractele pe care ești nevoit să le semnezi tot felul de clauze în care ți se garantează că vei fi jupuit de viu până vei achita tot creditul. Înainte era mai fain, puteai opta fie pentru un credit de la CEC (care era într-un cuantum onorabil față de un salariu, nu ca azi, o rată este deseori mai mare ca salariul unui profesor începător - deci un profesor la zorii vieții și care era cu clauze corecte) și achiziția în propietate a unui apartament fie pentru chiria la ICRAL (sau cum naiba se numea, nu mai știu). Aveai deci bani și pentru scutece (din alea de spălai la ele până ți se înroșea mâna, dar aveai bani pentru ele) și pentru pui sau ceafă de porc (după ce stăteai la coadă de minim 2 ore) și pentru un posibil concediu la Eforie Sud (că acolo e mai ieftin). Azi, dacă rata e 250 de euro și salariul 220... Ce îi mai oferi copilului. Apoi, după ce au dat decretul curului, comuniștii au demarat (așa cum am arătat mai sus) construcția de locuințe și - aici e partea nouă - de grădinițe, școli, licee și instituții de învățământ. Era câte o școală aproape de fiecare cvartal de locuințe. Aceleași școli sunt și acum folosite de cei care locuiesc prin zonele respective, căci eu nu am auzit decât de o singură școală construită de la zero după Revoluție, și aia prin sectorul 5 al lui Vanghelie. Alte școli noi nu am auzit să se fi construit. Și nu zic că nu ar fi fost nevoie de ele... Apoi, pe vremea comuniștilor puteai să riști să te apuci să faci o investiție în ceva care să aducă un plus de confort familiei și implicit copilului, căci te puteai baza pe serviciul pe care-l aveai, ba mai mult, exista acel concept de șomaj zero, adică, umbla o legendă conform căreia, dacă te prindea poliția pe stradă la orele la care ar fi trebuit să fi undeva la serviciu, te cam lua la întrebări. Eu nu cred în ea, nu am auzit pe nimeni să fi pățit așa ceva, dar na... Azi, te căsătorești, faci credit la bancă, apoi află șeful tău despre chestia asta, moment în care ești cu adevărat futut, că ăsta o să te frece cum vrea pana lui. Dacă nu îi sugi penisul - cum se zice - riști să ți se zică celebra replică din legenda anilor noștri: auzi, dacă nu îți convine, am 500 de oameni care așteaptă la poartă să îți ia locul. Ori taci și înghiți, ori pleci. Cât pleci, cine plătește rata la hoți (bancă)? Deci când era mai bine? Atunci când aveai de oferit copilului mere și fasole, casă ieftină și vacanță la Eforie, sau azi când are sute de shaormerii, Mc Donalds și KFC, casă scumpă și cu sudoare plătită și vacanțe numai la bunici? Bine, la fel de adevărat este că în aceste vremuri poți să faci 1.000.000 de euro, să îți iei vile și Ferrari, să mergi când vrei la școală (!!!) și așa mai departe. Dar ce ne facem cu tinerii care se nasc oameni normali ci nu intreprinzători așa cum îi vrea societatea capitalistă de dreapta, ce ne facem dacă oamenii nu se nasc cu spirit de afacerist de succes, nu se nasc învingători, dacă nu se nasc genii? Dreapta ne vrea genii, inovatori, capitaliști și așa mai departe. Ce ne facem dacă nu ieșim astfel? Și în comunism puteai să fii deștept, și ei aveau nevoie de astfel de indivizi (și-au dat seama mai greu, după măcelul pe care l-au purtat în anii '50 asupra intelectualilor) deveneai medic, inginer, economist, profesor și așa mai departe. Și ce ingineri aveam pe vremea aia, și ce economiști sau profesori... Ce medici! Azi, dacă răzbești prin toate capcanele pe care ți le pune statul, ajungi să îți trimiți copilul la școală unde dă uneori de profesori din ăia despre care vă povesteam mai sus, cu 220 de euro salariu. Medicii au plecat afară (aici un medic de pe ambulanță are 1800 lei salariu, deci 400 euro), inginerii la fel, profesorii buni îi numeri pe degete. Cine să ne mai învețe copiii meserie dacă toți cei buni au fost izgoniți din țară? Ce învață piticii noștri dacă TVR-ul este distrus (care face cât de cât și cultură, atâta câtă i se dă voie) în timp ce televiziunile la care sunt invitați membri ai societății cu grave carențe educaționale sunt susținute legislativ și moral de clasa politică de la noi? Oare când era mai bine, atunci sau acum? 

Vacanța la mare 2014

Ca în fiecare an, atunci când bunul Dumnezeu decide să mă țină sănătos, dau o fugă studențească până pe litoralul nostru, câteva zile (de fiecare dată insuficiente) de stat la plajă, de rupt de stressul de peste an (parcă din ce în ce mai prezent și mai agresiv), relaxare și dolce far niente. Pentru mine, marea și plaja reprezintă maximum de bine pe care viața mi-l poate oferi, nimic altceva nu mi se pare ca fiind cel puțin la fel de fain ca mersul la mare și stat în pielea goală pe plajă. În tot timpul cât am fost acolo nu am purtat DELOC pantofi, ciorapi sau alte asemenea obiecte vestimentare indeispensabile orașului, crocșii mi-au fost prieteni pe tot parcurul deplasării, piciorul gol direct pe iarbă sau nisip fiind în această perioadă regula de aur a vestimentației de vară. Ca în fiecare an, înainte de a pleca am făcut 999 de planuri, ca de fiecare dată nu am avut timp suficient pentru a le duce la îndeplinire pe toate; cred că ar trebui să stau cam 30 de zile pentru a-mi putea satisface pe deplin setea de soare, plajă și pentru a merge peste tot pe unde îmi propun. Anul acesta a fost unul în care mi-am confirmat pentru a nu știu câta oară că chubby (sau oricum, nu skinny) reprezintă idealul de corp de femeie, în opinia mea, cele mai frumoase femei pe care le-am văzut anul acesta pe plajă au fost cele cu forme rotunde, planturoase, bucălate (ca și corp zic), oricum trecute de 30 de ani. Cred că adevărata viață a unei femei începe după această vârstă, am avut această opinie și mai demult, acum sunt din ce în ce mai convins că așa este. Așa că, fetelor, nu vă întristați dacă ați trecut de 21 de ani și corpul capătă forme rubensiene, în opinia mea (și sunt convins că și a majorității domnilor) deveniți și mai sexy astfel. Nu m-a atras niciodată corpul de femeie care te trimitea mai degrabă cu mintea la o copilă decât la o femeie. Femeia așadar trebuie să posede forme. Apoi, am descoperit și eu (abia acum) niște plaje de nudism, ideale din mai multe puncte de vedere (ele sunt celebre, numai că eu nu le-am încercat până anul acesta) și pe care îmi propun să mai merg. Deși concediul a început prost (99% din vina mea) la cazare dând cu vreo 4 milioane mai mult de cum credeam eu, a fost totuși unul dintre cele mai bune din ultimii ani, fie și numai pentru faptul că am reușit performanța (pentru care mă felicit sincer) de a mă rupe mental de stressul de la serviciu și de orice se întâmplă acolo. Mai rar am reușit să mă deconectez total de acesta, anul ăsta am reușit o performanță pe care sper să o mai repet și altă dată. Singurii factori de stress au fost cocalarii din trafic, care, să mă ierte Dumnezeu, dar cred că sunt în mare proporție criminalii de mâine de pe șoselele patriei. Azi cocalar de trafic, mâine criminal cu ochii în lacrimi în accidentul rutier. Cred cu tărie că legislația de la noi ar trebui înăsprită drastic, crescute sancțiunile de câte 4 - 5 ori, altfel nu se poate. Cineva care a vizitat această țară, îmi spunea că în Japonia costă atât de mult dacă faci un accident, că mai degrabă rentează să ajungi cu 3 ore mai târziu dar în siguranță decât să faci un accident. Spunea că, deși japonezii sunt oameni care o duc destul de bine cu banii, totuși nu le convine să fie cei care provoacă un accident, sancțiunea - cel puțin cea financiară - fiind una demnă de luat în calcul. La noi... În fine. Cred că mai este vorba și de neam, al nostru fiind unul cu multe multe probleme, dar nu o să insist în postarea asta. Ceea ce am observat este faptul că pe plajele noastre de nudism sunt două probleme destul de mari - zic eu: 1. majoritatea nudiștilor sunt oameni trecuți de 35 - 40 de ani iar din urmă nu vine o generație care să conserve acest obicei extraordinar de fain. Majoritatea sunt „formați” ca nudiști acum 10 - 20 de ani, astfel că din generația tânără tot mai puțini oameni vin la plajă la nudism, iar motivele sunt multiple: rușinea (de înțeles până la un anumit moment, mai ales dacă nu au rude, prieteni sau cunoștințe care să le povestească despre acest stil de viață), frica de fotografiere (prezentă pe bună dreptate mai ales în rândul doamnelor), lehamitea de textiliștii maneliști care trag cu ochiul (de fapt nu trag cu ochiul, se benoclează retard în modul cel mai grobian) și alte asemenea motive. O altă observație de-a mea este aceea că de la an la an plajele sunt tot mai goale. Puținii oameni care mai practică nudismul fie pleacă în afară (Croația, Grecia, etc) unde condițiile și prețurile sunt cu mult mai bune decât la noi, fie se dispersează pe tot mai multe locuri de încercat libertatea maximă. Din câte am înțeles, încercările de a ne uni în vreo asociație sau un ONG ceva care să susțină în fața legislativului problematica nudismului au eșuat până acum. Sunt sigur că apariția unui cadru legal în care să se poată prctica nudismul ar aduce mai mulți curioși să încerce plaja nud. Dintre chestiile amuzante pe care le-am trăit, menționez pe duduia obeză din a cărui slip pe la spate ieșeau mițoși niște cârlionți plictisiți, pe doamna care stătea veselă crăcănată (la textiliști) și care purta niște bikinii tanga care nu acopereau atât de mult din sexul domniei sale precum își dorea (dar oare asta își dorea??) lăsând mai bine de jumătate pe afară. Sau, amuzant și totodată relaxant, este să vezi cum cățeii alearg veseli pe plajă iar stăpânul - cu limba de un cot - strigând intrigat la pufuleană să stea liniștit și cerând scuze necontenit în stâna și în dreapta pentru că, nu e așa, cățelul nu știe că dacă trece de tine să nu o ia peste cearșaful tău. Cu cât strigă mai tare cu atât ghemotocul alerga mai abitir. Sau, tot amuzant mi s-au părut și discuțiile purtate pe cu voce tare  de o familie de moldoveni care povesteau în dulcele grai specific tot felul de pățanii care poate în sine nu reprezentau ceva amuzant, dar povestite în gura mare pe plajă deveneau un show de stand-up la care asistam gratis. De bronzat nu m-am bronzat cum îmi doream, căci am prins cam 4 - 5 zile în care am făcut plajă numai parțial, ploaia fiind uneori prezentă, sau dacă nu ploua și mergeam la plajă totuși, nu era soare mai deloc. Nu vă mai povestesc de faptul că mi-am găsit niște pantofi bestiali la un preț ridicol de mic, că mi-am cumpărat 1 tricou și 1 pereche de pantaloni pentru ca la final să găsesc prin geamantan fix 1 pereche de pantaloni și 1 tricou, că uitasem că mi-am luat crema (am eu o cremă) și am găsit-o întâmplător prin bagaj cu 3 zile înainte să plec. Nu am făcut poze deloc, toate fotografiile trase cu telefonul mobil le-am postat pe Instagram, Twitter și Facebook. Cred că este primul concediu în care nu am făcut poze mai deloc. Nu prea am mai găsit scoici (de regulă vin cu o pungă, culese de mine, pe care le împart celor care doresc). Am fost și la plaja din Vadu, asta după ce am m-au trecut cam 2 tone de traspirație, căci la un moment dat nimerisem pe niște coclauri, oarecum diferite de ceea ce mă așteptam eu. Una peste alta, a fost o vacanță faină, dar care s-a terminat excesiv de rapid. Se confirmă faptul că atunci când faci ceva farte plăcut timpul pur și simplu se comprimă, senzația este că trece foarte foarte repede, că nu ai timp de nimic.. Adevărul este că, cel puțin 2 - 3 zile, când am schimbat aerul poluat de București cu cel fain de mare, am dormit ca un sac într-o gară, mult și bine. Eu unul vă recomand vacanțele aici, pe litoralul nostru, vă recomand să încercați și nudismul (dacă doriți, vă stau la dispoziție cu sfaturi sau tot ce mai aveți nevoie). Mulți dintre cei care au încercat măcar odată au rămas fani, fie că fac nudism alături de ceilalți fie că merg în locuri mai ferite. Serviciile au fost în mare parte ok (nu am mai făcut experimente, am mers unde știam că totul este ok). Un mare minus pentru schimbarea de tarif de la Cassa Ellamy (unde merg de 9 ani) care mi-a stricat un pic din începutul de vacanță, și pentru faptul că în 10 nopți de cazare nu s-a schimbat niciodată așternutul. Minus și la toaletele total retarde care nu se aduc la normalitate (cu costuri foarte mici cred). Un plus la cazarea cu demipensiune inclusă (dacă nu ai foarte mulți bani, este o soluție să iei cazarea cu mic dejun și cină incluse, se gătește excelent), deși la 130 pe noapte la cameră fără baie, frigider și tv (că nu e tv e ok) deja nu mai este tentant. La 100 lei pe noapte așa cum văzusem înainte să schimbe tariful, era o alegere excelentă. O notă mică și pentru primăriile din Vadu, Corbu, Limanu (2 Mai și Vamă) care nu investesc absolut deloc în infrastructură: de aici cred eu și numărul tot mai mic de la an la an care vin pe litoralul nostru. Sau în fine, dacă nu e treaba primăriilor, o notă mică pentru cine trebuie să le facă. 99,99999% la anul tot la noi voi merge la leneveală - asta dacă voi fi sănătos.

Avem sau nu avem dreptate?

Ceea ce mă frapează uneori în discursul public al majorităţii oamenilor (şi uneori chiar şi în discursul meu) este faptul că aceştia (sau eu) nu iau sub nicio formă în considerare posibilitatea ca ceea ce spun ar putea fi cumva, pe undeva, măcar şi parţial, greşit. Vorbim de ca şi cum am fi deţinătorii adevărului absolut, iar în numele acestui fapt considerăm că suntem îndreptăţiţi să jignim, să înjurăm şi să ocărâm pe cel care nu este de aceeaşi parte cu opinia - a se citi adevărul - noastră/nostru. Desfidem pe oricine nu ne cântă în strună şi c greu sau chiar deloc nu acceptăm că am putea greşi. Fantastic, ne trezim demiurgi, ne culcăm zei ai adevărului, totul într-o orbire fantastică. Deşi consider că îmi stăpânesc destul de bine opinia pe care mi-o formez, mă trezesc deseori că aspecte pe care nu le ştiam - şi care schimbă percepţia asupra adevărului meu - apar la suprafaţă; ceea ce până mai ieri mi se părea de neclintit, azi e transformat în praf şi pulbere. Oare de ce mecanism, de ce sistem este nevoie pentru a ne putea face din prima o opinie corectă? Cum putem să facem faţă manipulării într-o epocă în care bombardamentul informatic (cred că acesta este încă un cuvânt mic) este pe zi ce trece mai agresiv, mai subtil, mai subliminal? Descoperind aspecte care pot ajuta şi pe alţii să îşi facă o opinie corectă, cum, prin ce mecanism le putem oferi informaţia într-un mod care să fie convingător? Simpla oferire a argumentelor nu este ok, nu funcţionează, indivizii şi masele cred mai degrabă un zvon acuzator, în care se dă o sentinţă (manipulatorie evident) decât o explicaţie logică. Aici este miza. Până la urmă, datorăm societăţii sau ne datorăm unii altora adevărul? Adevărul mântuieşte? Dacă şti că ceva este într-un anume fel şi vezi oameni care înjură din ignoranţă sau din răutate, este ok să ieşi să explici ceea ce ştii sau nu? Contează să avem opinii corecte? Un solilocviu de zeci de întrebări cu privire la adevăr îmi stau încă pitite în cap...

Studenții

Era o vreme când studențimea din România reprezenta o sursă inepuizabilă de speranță pentru poporul acesta. Începând de la rezultatele remarcabile obținute pe băncile facultăților, care mai apoi se confirmau prin profesioniștii de prim rang pe care instituțiile de învățământ le produceau, continuând cu manifestările din stradă împotriva diferitelor abuzuri ale conducerilor țării, studenții au reprezentat un punct de reper bine definit în cultura socială a României. Studenții erau suficient de maturi ca să poată ieși în stradă și insuficient de bătrâni ca să le fie frică de sistem, indiferent de cum s-a numit acesta. Imediat după Revoluție (eu voi continua să îi spun Revoluție, măcar și din respect pentru cei care au ieșit cu sufletul curat în stradă în acea perioadă) studenții au reprezentat catalizatorul necesar protestelor generate de acapararea puterii de către neocomuniști, în ciuda faptului că la baricade au fost cu totul și cu totul alte persoane decât cele care au primit funcții și demnități în statul acesta. Apoi ceva s-a întâmplat. Ultimul lider al studenților de care eu am auzit (deși am fost și eu vreo 4 ani student) a fost Marian Munteanu, despre care azi nu mai scrie nimeni nimic. Habar nu am ce mai face, probabil că „băieții” au avut grijă să îi șteargă numele din cartea de istorie, căci îmi e greu să cred că un luptător ca el s-a decis pur și simplu să se retragă din viața publică. Studenții din ziua de azi au fost dezbrăcați de orice imagine rebelă, de performanțe, de unitate, de trăire. Studenții de astăzi sunt doar mase de tineri care aspiră la ceva, la o funcție, la o pregătire din care se poate produce bani, eventual mulți. Studenții nu mai sunt o prezență în mentalul colectiv al anului 2014, au fost pedepsiți (înlocuiți) cu drăgușene și viorici de la Clejani. Omul anului acesta numai are nicio așteptare de la studențime, iar această stare de fapt are o dublă cauză: 1. studențimea, moartă de foame (ca deapururea aș îndrăzni să spun), moartă de sete, fără viitor și fără speranță, tace. Când ați mai văzut studenți în stradă și mai ales pentru ce? Nu mai este unitate, nu mai este acțiune, studențimea a ațipit. 2. îmi place să cred că această ștergere a studențimii din sufletele noastre s-a făcut în mod sistematic, voit, profesinist, dirijat meșterit de către oamenii care se tem de studențime. O să ziceți că sufăr de teoria conspirației, iar eu nu o să vă contrazic. Parcă niciodată studențimea nu a fost atât de tăcută și mai ales absentă dintre noi. Păcat. Un suflet nu moare niciodată, poate la un moment dat acest suflet se va trezi și ne va arăta că mai are (încă) forță. 

Cum să transformi o zi banală într-una memorabilă

Simplu, având pur și simplu ghinion. M-am trezit ca de obicei la ora prestabilită pentru a merge la seviciu. „Încă o zi banală” mi-am zis în barbă și apoi am plecat galeș către baie. Am luat Matizelul si am pornit relativ vesel spre serviciu. După 3 - 4 minute de mers, acesta a dat un scurt dar evident rateu, motorul fiind pe punctul de a muri. Mi-am adus aminte cum am rămas eu cu Dacia B 23 JXL pe panta de la Mircea Vulcanescu - de mă înjurau toti troleibusiștii ca se chinuiau să mă ocolească, sau cum am rămas cu Matizelul meu viteaz pe panta de la Piața de flori de la Coșbuc. Ce sa zic, e o aventură să vii la serviciu fără să iei piciorul de pe accelerație și să condci precum tataia lui tataia. Apoi am luat tone de înjurături (se pare că este limbajul multora dintre cei care doresc să facă o reclamație) pentru că din cauza ceții nu s-a mai transmis nu știu ce căcat de biatlon sau așa ceva. Apoi m-a sunat un nene care dorea să îi vândă lui Ion Țiriac un Trabant, să îi fac și lui legătura cu „omu' ăla” (e pe bune!!!!). După ce mi-am curățat un pic bujiile, am constatat vesel că Matizelul nu ține și l-am împachetat și l-am încuiat și l-am lăsat frumușel în parcare. De aici începe distracția. Caut în portofel și văd că din motive care îmi scapă mi-am lăsat cardul RATB acasă. Merg și iau o panaramă din aia de cartelă, apoi mă pun pe așteptat. Îmi fac traseul în cap: orice până la Muzeul Satului, apoi traversare și iau 41, apoi pe jos o stație. După 20 de minute mă mir că încă mai sunt în stație, deși trecuseră mai bine de 15 autobuze. Mă întreb: „dar ce pana mea fac???”. Răspunsul - oarecum surprinzator - a sosit instant: așteptam un 282. Reconfigurare traseu. Zic, lasă că dacă tot am stat un an, iau 282 până la Basarab și apoi iau 35. Ajung la Basarab și - LOOOGIC - îmi iau 4 (patru) gogoși. Îmi era foarte foame. Când am coborât din 282, tramvaiul era în stația de sosire. Zic: „aaa, am timp, că ăștia până de dau jos, până una alta, până se cacă (oare ce face dacă îl trece căcarea pe traseu????)”. Nu am avut. Pfffff, și astea vin la 15 minute.. Numai că, surpiză, după 3 minute apare un tramvai. Zâmbesc satisfăcut că am și gogoșile și a venit repede și tramvaiul, după care cu o oarecare stupoate constat ca 35-ul meu era de fapt un 44, adică a făcut galeș la dreapta, lăsându-mă să halesc pofticios toate cele 4 gogoși. Între timp am admirat triștii-taximetriștii fără comenzi, murind de foame, ceea ce mi-a mai îmbunat situația. După ce am halit cateva gogoși (4), am constatat că am ceva pe obraz. Am căutat unicul șervețel pe care îl primisem de la gogșerie și pe care îl pierdusem (nici acum nu știu unde), așa ca m-am șters cu ambalajul de la o gogoașe. M-am suit tacticos în tramvai unde am început să butonez la mobil. Apoi la un moment dat i-am oferit locul unei doamne, care se uita chiorâș la mine și care a ezitat în primă instanță să preia locul oferit cu atâta candoare de mine. Când am ajuns acasă am înțeles și de ce: crema de vanilie care poposise în colțul gurii mele, era acum întinsă foarte elegant pe toată bărbia.

P.S.

Mă duc să îmi pilesc seasul.