Fiul ploii

Singurătatea îmi dă târcoale. A venit din nou şi vrea să mă cuprindă din toate părţile, să mă ţină în braţe, să mă sărute, să îmi spună că i-a fost dor de mine, că i-am lipsit. Vrea să îmi ofere braţul să mergem împreună pe drumul vieţii. Atunci eu îi spun: "ştii, eşti frumoasă, voluptoasă, dar eu iubesc pe altcineva, nu e vina ta, pur şi simplu nu te vreau în viaţa mea acum. Dar ea insistă şi-mi zâmbeşte provocator, îşi dezgoleşte sânii şi apoi renunţă la veşmantul ce-i acoperă trupul superb. Mă ademeneşte, mă sărută, mă invită neruşinată la contopirea magică, mă ispiteşte. Îmi spune că ea-mi este sortită şi oricât aş fugi tot la ea mă voi întoarce. Este pregătită să îmi ofere ceea ce ELE nu îmi oferă: IUBIRE. Este devotatăşi nu m-a parasit decât pentru puţin timp, când m-a lăsat să văd cum e şi cu EA, să poată să îmi spună "ţi-am zis eu". Acum se întoarce la mine şi eu, nerecunoscător, nici nu vreau să aud de ea. Ea mă iubeşte, eu nu. Eu o vreau pe EA, iar Ea nu mă vrea. este un fel de lanţ al slăbiciunilor. Poate ea şi... EA sunt prietene. Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că între noi toţi este o iubire imposibilă. Păcat... Nu ştiu pentru cine, dar ştiu că e păcat. Îmi dau seama de asta şi încet, o lacrimă mi se scurge pe obraz. Şi încă una. Şi înca una... Şi tot aşa până se porneşte o ploaie. O ploaie a regăsirii. Şi atunci m-au numit FIUL PLOII.