De astăzi începând, nu mai sunt şef. Nu ştiu ce urmează în TVR, dar ştiu că eu simt o mare uşurare, de ca şi cum mi s-ar fi luat un pietroi de pe umeri. Dacă în mandatul domnului Sassu mai aveam un oarecare sprijin şi o oarecare direcţie, în mandatul domnului Lăzescu mi-au dispărut orice căi de comunicare cu eşalonul superior, practic simţeam că eu conduc o corabie pe o mare agitată dar fără niciun reper de orientare, altul decât soarele, fără niciun indiciu prin care să îmi încurajez echipajul că avem un anumit ţel de atins şi că vom ajunge la un liman întregi. Na, că tot la marinar am ajuns, naşpa... În fine. Eu eram în ciudata postură - despre care nu am mai auzit nicăieri pe lumea asta - că trebuia să îmi iau castane şi de la cei din afară şi de la propii mei colegi, care au înţeles greşit (mai corect nu au înţeles deloc) de ce ne adunăm noi acolo 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Nu au înţeles cum anume trebuie - căci aşa spune legislaţia în vigoare - să ne desfăşurăm activitatea, nu au înţeles de ce trebuie să facă un lucru într-un anumit mod şi nu altfel, nu au înţeles că trebuie să îşi dea şi interesul în îmbunătăţirea activităţii pe care o au de făcut şi să nu mai aştepte să vină totul de "sus". Unii chiar nu au înţeles avantajele muncii pe care o prestează şi aduc în atenţie numai micile şi insignifiantele dezavantaje. Astea ar fi în mare dezamăgirile mele la final de mandat. Desigur, au fost şi realizări de care sunt mândru, chiar dacă asta s-a făcut doar din pasiune şi cu un consum nervos imens, total gratuit şi nemeritat, căci de la mulţi dintre colegii mei aveam pretenţii serioase. Acum nu le mai am. Acum cei mai mulţi sunt - aşa cum spunea chiar una dintre colegele mele - "simplii colegi de serviciu, pe care nu sunt obligat să îi iubesc, căci nu îi iau acasă". Pe rând, într-un fel sau altul fiecare mi-a înfipt cuţitul în spate când a avut ocazia. Cu toate astea, am reuşit să pun la punct activitatea de registratură, care se desfăşoară în limitele impuse de legislaţia în domeniu, am reuşit să ordonăm niţel - doar niţel - fluxul de documente, am pus pe toată lumea la treabă, în mod egal, am reuşit să îmi apăr colegele atunci când acestea au fost acuzate pe nedrept, le-am ţinut partea şi atunci când au greşit (asta dintr-un principiu la care ţin şi de la care nu am făcut rabat, resectiv acela că cine nu munceşte nu greşeşte).
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu