Tehnică

Observ cu plăcere că este cineva care îmi distribuie banalitățile pe Google +, numai că nu știu cine este. Dacă persoana dorește, rog a se pârâ pentru a putea să îi adresez mulțumirile mele. ...și a o adăuga în lista de prieteni Google +.

Eroi și torționari

Uitându-mă la Memorialul Durerii îmi dau seama că de fat eroii adevărați ai neamului ăsta sunt oameni simpli, pe care nu îi identifici ca atare pe stradă. Nu poartă nimic care să îi identifice printre noi, muritorii de rând, nu au aure strălucitoare, nu poartă pecete pe frunte sau la reverul hainei, nu se laudă cu asta, nu epatează, nu plâng, nu cer milă sau recunoaștere. Doar trăiesc printre noi. Eroi pot fi oricare dintre cei pe care îi întâlnești pe stradă, poate fii bătrânul care cerșește la colț de stradă, poate fii bunica lu' ăla sau lu' ăla, unchiul mai știu eu cărui coleg de serviciu, un vecin sau un bătrân pe care nici nu îl vedem pe stradă. Însă printre eroi se ascund la fel de bine și cei care i-au făcut eroi: torționarii, sataniștii, răufăcătorii, securiștii. Nici ei nu au pecete (poate doar pe conștiință, daca între timp au căpătat una) și nici alte semne care să ne indice nouă nepăsătorilor despre cât de mult rău au făcut la viața lor. Eroii și torționarii se pot întâlni azi la o tablă în Cișmigiu, pot să se lupte pentru înca 5 lei în plus la pensie la coada pe care din sărăcie au făcut-o în fața mai știu eu cărei case de pensii, pot împărți o țigare, o pâine, o amintire. Dar noi, noi, cei care credem că suntem fantastici, noi nu vom reuși niciodată să ne recunoaștem eroii și nici să ne pedepsim torționarii. De ceea ce sunt însă sigur este că Dumnezeu le va pregăti fiecaruia plata după fapta sa: eroul va primi binemeritata răsplată, la fel și torționarul. NIMENI nu va scăpa de dreapta judecată, nici chiar cei pe care noi azi îi tratăm cu indiferență, cu nepăsare, și cel mai trist, cu uitare.

Cu bicicleta prin oraș, o cură de sănătate sau o mare păcăleală?

Foarte mulți dintre cunoscuții mei sunt aproape fanatici în încercarea lor de a mă convinge să merg cu bicicleta prin oraș, să fac mișcare și astfel să îmi păstrez sănătatea. Acum, e adevarat că nu sunt un mare atlet și recunosc asta înainte de orice altă precizare. Este clar că nu merg să mă dau cu bicla prin oraș din anumite motive, cum ar fi de exemplu lenea și alte asemenea meteahne. Dar, la o mai atentă studiere a fenomenului lucrurile în percepția mea stau un pic diferit față de percepția publică. În primul rând nu sunt de acord cu a ma plimba cu bicla ÎN ORAȘ, în spatele mașinilor și a altor utilaje care, culmea, emană gaze de eșapament. Făcând efort (iau în calcul fix motivul pentru care aș dori să mă dau cu bicla, să fac efort și să îmi mențin sănătatea, deci nu o plimbare de 300 m în care nu transpir deloc) se înțelege că ritmul meu cadiac crește, respir mai greu, trag așadar aer în plămâni mai adânc. Ori, la smogul care este în București cel puțin, e clar că eu prin efort susținut pe biclă îmi introduc toate noxele fix în adâncul plămânilor. Și atunci, unde este beneficiul pentru sănătatea mea? Nici în parcuri nu e mare brânză, căci până la urmă și alea tot în mijlocul orașului se află. O soluție ar fi ieșirea din oraș și alergarea pe coclauri, dar deja lucrurile devin mai complicate. Apoi, a fost o adevăraă campanie pentru a se face piste pentru bicicliști. Zis și făcut, numai că pistele eu le văd că sunt cvasinepopulate, rareori văd câte un ciclist trecând peste ele. + că pietonii nu țin cont și merg fix pe pistă chiar dacă au loc pe trotuar suficient. În unele locuri pistele sunt precum pișatul boului, sunt desenate în funcție de ce obstacol era la momentul facerii lor, obstacol ce acum se mai află sau nu acolo. De multe ori, pistele pentru biciclete ocupă cea mai mare parte din trotuar, astfel că nu mai rămâne loc și pentru pietoni. Apoi, mai este un aspect: am impresia că aceste piste de biciclete sunt făcute din bani publici. Aș fi curios să văd cât au costat și mai ales câteva costuri comparative cu alte orașe din Europa, tare îmi e că au cerut 100.000 euro pe un kilometru de pistă la noi și 5.000 pe afară. Ori, cu banii ăștia se luau medicamente pentru 50 de bolnavi de cancer condamnați la moarte de sistemul de sănătate (la care și primăriile au contribuția lor) pentru că nu sunt citostatice. Sau se făcea ceva util, nu niște piste pe care nu se dă nimeni sau pe care se plimbă 10 oameni pe lună și care piste au ajuns deja într-un stadiu de degradare deloc de neglijat, care, ia ghiciți, necesită alte sume pentru refacere. Așadar, nu am cum să fiu de acord cu plimbarea cu bicla prin oraș. Eu cred că este o minciună faptul că aduce beneficii sănătății, minciună de pe urma căreia au de câștigat niște persoane ale căror nume nu este imporant a le pomeni aici. Nu bicicletei în oraș!

Sper

Eu sper numai atât: să trăiesc suficient de mulți ani încât să văd toți criminalii și hoții ăștia de își spun politicieni, judecați și condamnați pentru crimele și sărăcia la care au dus poporul ăsta. 

Târgul de suflete. Porunca doi.

Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

Despre închinarea la idoli falși cred că se poate scrie un doctorat. Diavolul lucrează prin metode pe care nici nu le observăm decât atunci când totul este pierdut, când deja poate sufletul nostru este amanetat, vândut lui și când numai prin căință ni-l mai putem recupera înapoi și să lucrăm spre mântuire. Idolii din lemn sau piatră ai antichității capătă azi noi forme, specifice omului modern, adaptate la nivelul de dezvoltare tehnică pe care acum l-am atins. Azi închinarea nu se mai face primitiv, prosternându-ne în fața unei păpuși, metodele folosite în contemporanitate de diavol sunt diferite: închinarea la vedete, la diferite religii înființate de mintea omului, la filosofi, dragostea nemărginită față de diferite obiecte (iPad, calculator, etc) pe care le slăvim și le iubim mai mult decât ar trebui. Am întâlnit oameni care s-au declarat atei din orgoliu. Ei aleg să nu se închine nimănui, dar în fapt pleacă privirea în fața deșartelor vorbe ale filosofilor, fac tot felul de scheme logice pentru a-și dovedi că au dreptate și că ceilalți se înșeală, se citează unii pe alții, se iubesc sincer între ei, ca oameni. Intelectualul nu poate vedea miracolul, este incapabil să îl simtă, căci el va încerca neâncetat să explice ceea ce nu poate fi explicat - căci de aceea i se spune miracol. Intelectualul este în opoziție cu Dumnezeu pentru că el se află în conflict de idei cu acesta, rareori știința având cuprinsă într-însa învățătura creștină. Iubirea între oameni este porunca fundamentală a creștinismului dar dacă se face în afara acestuia, este degeaba, fără finalitate. Oamenii moderni au perimat până și acest concept, de iubire, tocmai pentru că l-au scos din sfera de influență a creștinismului, a iubirii divine și l-au dus în perimetrul iubirii născocite de mintea (îngustă) a umanității. Atașamentul față de material a schimbat radical iubirea primordială, iubirea poruncită de Dumnezeu, trimițând-o de la o simțire pur sufletească la o simțire transformată într-o simplă afacere. Cu cât ai mai mult (mateial vorbind) cu atât poți iubi mai puțin omul sărac, omul neajutorat, cu atât ești mai prins în capcana confortului și a beatitudinii materiale, cele fără de care viața începe a ți se părea tristă, fără împlinire. Ori, bogăția vine și se poate duce, Dumnezeu nu pleacă nicăieri, este singura constanță de câteva mii de ani încoace. SINGURA! Așadar, închinarea la idolii de bronz capătă în vremurile noastre aspecte față ce care cei mai mulți dintre noi nu știm să ne apărăm, mulți ne percepem pe noi înșine pe calea cea dreaptă în demersul mântuirii dar de fapt este foarte probabil să constatăm într-un moment de meditație că de fapt ne-am vândut demult sufletul unui idol pe care - fiind atât de prezent și de comun în existența noastră - nici măcar nu l-am putut dezvălui ca atare. Marea păcăleală constă excat în această disimulare a idolului ce odată se înfățișa materializat într-o statuie, azi el fiind concretizat în lucruri ascunse, banale. Credem că ne închinăm Domnului dar de fapt idolii noștri, cei despre care vorbim toată ziua, zi de zi, ceas de ceas, sunt alții. Să nu îți faci chip cioplit nu este așadar un îndemn pe care trebuie să îl luăm ad-literam, ci totul trebuie cercetat mult mai profund, privind cu scepticism către căile mult prea bătătorite ce ni se oferă spre parcurgere în viață. Cercetați, apoi pășiți.

Despre un pic de respect

Constat cu o oarecare tristețe că noi consumatorii români nu avem (încă) educația de a ne cere drepturile pe care le avem în această calitate. Rar am auzit ca un client al unui magazin să pretindă respect sau să pretindă ca pentru banii pe care îi plătește pentru mai știu eu ce servici să primească ceea ce a plătit. La o spălătorie mașina ți se spală bine numai dacă dai șpagă celui care îți spală mașina, altfel vei regăsi găinațul de pe aripă și după ce mașina s-a declarat ca fiind gata, la recepție la un hotel ți se va da o cameră cu igrasie, iar dacă vrei o camera mai bună trebuie să dai o mică atenție, și așa mai departe. Zilele astea am ajuns la limita răbdării cu privire la respectul pe care îl pretind de la cineva căruia îi dau bani pentru un serviciu pe care nu și-l executa. De 2 ani merg la tenis cu niște foarte buni prieteni. Plăteam până anul trecut 20 lei pe oră, ceea ce era o sumă onorabilă. Terenul era destul de bine pregătit, dar nu de fiecare dată. Uneori trebuia să mai dau eu cu peria pe linii, alteori jucam pe praf în loc de zgură, nu exista la teren o bancă pe care să îți lași rucsacul, gardul era rupt, etc. Acum abonamentul s-a scumpit cu 50%. E o ridicare mare de preț. Mă așteptam ca aceasta să se regăsească cumva în clitatea serviciilor oferite. Surpriză: pe terenul nostru tot eu dau cu peria pe linii și tot în praf joc. La ultima vizită am avut noroc că cu 3 ore înainte plouase nițel, altfel nu s-a văzut nimic pregătit. Mi-am spus inițial că poate că asta trebuie să primesc pentru banii cheltuiți. Dar surpiză, terenurile de lângă noi erau pregătite, stropite, curățate, etc, îngrijitorii munceau cu elan atunci când se elibera unul dintre terenuri. Deci numai la al nostru beneficiem de self service. În mod normal, consumatorul român de servicii m-ar învăța să dau și eu o șpagă mică și am rezolvat problema, să îi iau celui care trebuie să pregătească terenul o bere sau altceva. Eu îi răspund că reacția mea la faptul că sunt tratat cu silă este să nu mai calc pe acolo. Dacă azi eu, mâine altcineva, poimâine încă 20 ar proceda ca mine am primi în sfârșit și noi înapoi ceea ce plătim. Așa, numai cu o reacție, nu cred că se va schimba mare lucru. 

Un lucru important

În fond și la urma urmelor, cel mai important lucru rămâne tot sufletul. Cel mai important pe lumea asta este sa obținem mântuirea, iar asta are ca finalitate tot sufletul, chiar daca aceasta o obținem prin lucratura trupului, dar spre buna folosință a sufletului.