Rostul suferinţei

Atunci când eşti sănătos tun şi nu ai nicio problemă reală, te deranjează faptul că nu deţii Ferrari şi vilă în Bahamas, că nu ai cucerit mai ştiu eu ce femeie, că nu ai un cont de mai ştiu eu câte milioane de euro sau că "i-ai tras-o" unui om sau altul, sau alte asemena "lucruri" care nu au până la final nicio importanţă pentru nimeni şi pentru nimic. Atunci când suferi de o boală incurabilă, brusc, întreg orizontul existenţial ţi se schimbă. Brusc vila de la plajă nu mai pare chiar atât de importantă, maşina poate să fie de orice marcă atâta timp cât te duce la spital să îţi iei porţia de "otravă salvatoare", femeia este bună oricare atâta timp cât te îngrijeşte şi îţi şterge sudoarea de pe frunte sau îţi aduce un Algocalmin atunci când simţi că durerea te scoate din minţi şi îţi spune un cuvânt dulce, poate cel mai dulce pe care simţi nevoia să îl auzi în fix momentul ăla. Banii nu te mai încântă decât în măsura în care ar putea cumpăra cumva salvarea, dar odată plecat pe drumul unei boli la finalul căreia nu se află altceva decât moartea, aceştia nu mai pot cumpăra nimic, indiferent ce ai face nu mai ai cum sa te întorci. Eşti pe singurul drum fără întoarcere de pe care nici regii şi nici cerşetorii nu se mai pot întoarce şi pe care toţi suntem trataţi la fel. Moartea, cea care ne desparte, ne aduce aminte cât de uniţi ar trebui să fim şi cât de egali suntem de fapt: un suflet avem fiecare, o inimă, un gând. Nu te mai încântă răul altuia şi ai vrea din toţi rărunchii să poţi să îi faci cuiva un bine, numai forţă să mai ai. Când timpul se comprimă şi stii foarte bine că vei muri, peste o lună, peste 10, peste cine ştie când, când moartea îşi face simţită prezenţa într-un mod cert şi palpabil, noi, oamenii, devenim brusc altfel, ne schimbăm, din schilozi devenim integri pe dinauntru în timp de din integri devenim schilozi, pe dinafară. Experienţele celor care au trăit aceste sentimente sunt tangente cu misticismul, numai că noi nu avem cum să înţelegem mistica decât în măsura în care de pe sufletele noastre se ridică vălul materialismlui. Boala incurabilă este - pentru cei care sunt pregătiţi - modalitatea lui Dumnezeu de îi apropia de El, altfel decât prin călugărie şi credinţa adevărată, prin rugul aprins, prin rugăciune şi smerenie neîncetată, alegând o altă cale, mai apoape de omul laic. Suferinţa şi trsteţea au o finalitate atâta timp cât omul din noi descoperă divinul din el, cât el găseşte calea spre mântuire şi spre revelaţie. Omul care ştie că va muri şi care este binecuvântat cu revelaţia divină, are pe faţă pe lângă o frică de inevitabila soartă, pe lângă tristeţea că - aşa ticăloasă cum este ea - va părăsi această lume, şi o lumină pe care nu mi-am explicat-o până la această dată, mai ales după ce se spovedesc şi se împărtăşesc. Şi nu am mai înţeles nici de ce vălul răului ne este ridicat de pe priviri numai în aceste condiţii (sau în cazul în care cineva alege calea călugăriei), în restul timpului pierzându-ne vremea încercând fiecare dintre noi să ne asuprim unii pe alţii şi să ne ridicăm unii în faşa altora cu "lucruri" care sunt iremediabil trecătoare. Aşadar, să învăţăm de la cei care pleacă pe acest drum fără de întoarcere.

Miros

Mă gândeam, mie îmi plac mai multe mirosuri, dintre care amintesc câteva: mai toate parfumurile Paco Rabbane și Hogo Boss masculine, mirosul de Burberry și  Estelle Lauder - Pleasures pentru femei, mirosul de benzină, de sarmale, de cozonac, de piele proaspăt spălată, de trandafiri, de casă în care tocmai s-a făcut curățenie, de mare, nisip și cremă de plajă, mirosul de after shave (sau parfum pur și simplu) din tramvai dimineața pe la 7 jumate, mirosul de mașină nouă, de portocală, de țuică sau de Jack, de vin fiert cu scorțișoară iarna, de tămâie, de cafea Tchibo, de ploaie de vară, de tutun de pipă, de lemn, de carte nouă, de preandez și aracet. 

Despre frumusețe

Eu cred că promovarea în draci a imaginii femeii sexy, în care singura sa calitate este frumusețea, este greșită. Femeia înseamnă mult mai mult ca simpla frumusețe etalată ostentativ la TV sau pe stradă de către individe cu nivel discutabil de inteligență, înseamnă mult mai mult decât adăugarea la nesfârșit a tonelor de machiaj pe care media le îndeamnă să îl arunce pe față. Bombardamentul media în care acesteia îi sunt etalate ca și calități numai aspectele fizice, îngroșat grobian de misoginismul unei categorii deloc neglijabile de masculi feroce (fiecare să pună ghilimelele unde dorește) face ca aspectele cu adevărat frumoase ale unei femei să fie ignorate cu desăvârșire și nemeritat. Femeia mamă (cea care ne crește pe fiecare dintre noi), femeia cu suflet bun, femeia caldă, luptătoare, cu carieră, cu familie, nu apare pe nicăieri decât dacă i se subliniază mai înainte calitățile ei fizice. Reducerea femeii la simplu obiect de admirație pe care îl dai deoparte din atenția publică atunci când „a ieșit din garanție”, când a îmbătrânit și nu mai face față cererii de frumusețe fizică de pe piață, mi se pare forma cea mai groaznică de singurătate la care o societate poate ajunge, mai gravă ca aceea cauzată de mutarea vieților pe rețelele de socializare. De aici a apărut și fenomenul - care deseori ia aspecte grobiene - al păstrării frumuseții femeii cu orice preț, a alergării permanente după aspectul de femeie tânără în ciuda trecerii timpului. Naturalul, simplul și frumosul care este specific fiecărei vârste, au fost ucise de mass-media secolului trecut, tocmai din dorința acesteia de a răspândi câtor mai mulți frumusețea. De la femeia mamă, femeia vector al dragostei și iubirii s-a ajuns la femeia obiect al fanteziei maselor, de la trăirile poetice ale amorului s-a ajuns la acumularea de „victorii” și lauda masculină cu femeia număr (am avut un număr de X femei). Frumusețea inimaginabilă a femeii simple, fără 2 tone de machiaj și fără 400 de operații estetice a devenit caducă.

Uneori

Uneori, dar numai uneori, îmi place să beau (prea multă) țuică și să stau așa amețit pe rețelele astea de socializare, gen Facebook și Twitter, să vorbesc cu oameni care mi se par minunați (cei mai mulți SUNT) să evadez din realitatea mea de căcat și să uit de toate anormalitățile pe care le întâlnesc în lumea asta nedreaptă și strâmbă, să evadez cumva din inpeția de zi cu zi, să fug de mine realul... Îmi place să uit și să fiu fericit astfel. Îmi pun muzica ce îmi place în căști (la maxim) și refuz pur și simplu să privesc fix în ochi realitatea  hidoasă, care uneori - dar numai uneori - îmi zdrobește sufletul, speranța și frumusețea spre care tind. Știu, e lașitate! Dar unde am spus eu ca sunt viteaz?

Mimeticii

Deosebirea dintre medicină şi ortodoxie este una fundamentală: la medicină nu este nevoie de nimic pentru a remedia ceea ce este defect, decat de medicamente şi o îngrijire medicală susţinută, la religie ai nevoie de a şi fi ceva, de a fi cineva, nu e de ajuns numai simpla aplicare a "medicamentului". Medicina funcţionează după legi foarte simple, de tipul cauză efect, dar până azi nimeni nu a reuşit să explice minunile medicale, vindecările miraculoase asupa unor oameni. Religia nu are o astfel de cauzalitate, adică nu poţi fi o jigodie de om iar când ai necazuri să plângi acolo într-un colţ o rugăciune şi totul să fie dat uitării. Unii se plâng că rugăciunile nu le sunt ascultate, dar oare "ei sunt" ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim sau sunt simplii mimetici care după ce termină o rugăciune scuipă şi asupreşte pe semenul său. Oare necazurile ce ne aduc mai aproape de Dumnezeu (căci paradoxal, am observat că de regulă oamenii - inclusiv eu!!!!! - se roagă mai degrabă la greu decât la bucurie, atunci când ar trebui să mulţumim zi de zi Domnului pentru tot ce avem) nu sunt ele trimise tocmai pentru a ne lumina pe noi, nu au ele şi o funcţie corectoare (aici termenul "corector" nu are sensul agresiv punitiv ci unul mai degrabă de luminare) atât de necesară uneori în lupta cu propia noastră infatuare? Exista aşadar un sens al suferinţei? Este suficientă mimarea credinţei sau este nevoie de mult mai mult? Putem aplica gesturile religioase şi să păcălim astfel divinitatea, sau pentru a fi pe placul acesteia avem nevoie de mult mai mult? Eu cred că - spre deosebire de medicină, unde e suficient să aplici un pansament şi ceva antibiotic pe o rană fără niciun efort din partea bolnavului - aici, la religie ai în primul rând nevoie să fi. Nu toţi ne vom mântui la fel tocmai pentru că - deşi facem aceleşi gesturi - nu toţi suntem ceea ce trebuie să fim, scara lui Iacov oferindu-ne acces mai aproape de Dumnezeu sau mai departe în funcţie de cum ne căznim să fim mai aproape Lui. Într-o societate plină de ispite - cum este cea contemporană - lupta cu păcatul nu se termină în finalul unui gest, a unei prosternaţii, la finalul unei cruci sau a unei rugăciuni, ci este permanentă relevată de faptele coitidiene ale noastre ale fiecăruia.

O datorie mai veche

Luasem o leapșa de la Lexi...

A. Să spun 11 lucruri despre mine.
1. sunt cam grăsuț;
2. am un spirit de umor dezvoltat;
3. îmi place tot ce este frumos, candid, cald, pufos, care inspiră pace și armonie;
4. am o toleranța scăzută la nedreptate;
5. îmi plac trandafirii;
6. îmi place galbenul;
7. Îl iubesc pe Dumnezeu;
8. stau cu orele pe facebook și twitter;
9. ador sporturile cu motor și mașinile în general;
10. îmi plac animalele;
11. cred că sunt un pic legionar.


B. Să răspund la întrebările tale.
1. Ce vrei de la viața ta? R: Să obțin mântuirea, acesta este scopul vieții mele.
2. Ce te face să zâmbești? R: Candoarea, frumusețea și prostia.
3. În ce colț al lumii ți-ar plăcea să trăiești? R: Undeva unde să fie cald 360 zile pe an. Caraibe, Australia, Noua Zeelanda, ceva de genul...
4. Cu ce-ți place să îți umpli timpul? R: Cu chestii pozitive.
5. Te consideri o persoană fericită? R: Da.
6. Cum captezi atenția unui om atunci când vrei să te asculte? R: Cu un banc, o glumă, ceva de genul.
7. Iubești? R: Da, cu o pasiune rar întâlnită...

Despre tristețe

Ete că ăsta e un subiect despre care oricât m-aș strădui să scriu ceva profund, nu voi reuși niciodată să aștern ceva cât de cât apropiat de această stare și care să fie în stare să transmită cititorului ceva similar cu ceea ce trăiesc, pentru că oricât de (aparent) triste sunt trăirile mele, știu sigur că undeva pe planeta asta cineva trăiește o dramă mai mare. Și astfel îmi dau seama că Dumnezeu mă iubește.

Eroi

Opune-te, fii revoluționar, luptă contra sistemului dacă:
- uneori poți duce lupta și singur;
- accepți ca numele tău să fie târât în mizerie;
- accepți ca prietenii tăi să te trădeze uneori;
- nu te deranjează dacă pentru o palmă primești 20;
- îi iubești pe semenii tăi;
- accepți că pentru asta poți lua bătaie, să fi arestat, scuipat, umilit de către oamenii din sistem;
- nu te afectează foarte tare amenințările;
- nu aștepți recunoștință de la oameni;
- accepți ca pentru o faptă bună oamenii proști să te înjure;
- accepți cu ușurință judecata proștilor;

- poți accepta nonșalant eșecul;

- iubești dreptatea și pentru ea nu renunți indiferent cât de greu îți este;

- Îl iubești pe Dumnezeu;

- poți accepta ca o faptă bună să fie răsplătită cu una rea;

- nu suporți ca nedreptatea să domnie viața ta;

- nu îți este frică de răzbunători;

- poți schimba mentalități și să lupți cu închistarea în banal și retrograd;

- ești dispus să lupți inclusiv cu cei pe care îi aperi.

Altfel, dacă nu ai măcar două - trei calități din cele enumerate mai sus, lasă capul ghiocel, stai liniștit și vezi-ți de treburile tale, fii un om din mulțime. Pe oamenii din mulțime nu se răzbună nimeni și atâta timp cât în universul lor nimic nu este dereglat, nu mai contează de universul celorlalți. Singura problemă este că unii oameni mai deștepți mai lasnează câte o zicală de genul „pentru ca răul să învingă este nevoie ca oamenii buni să nu facă nimic”. Ei și? Ce, răul triumfă pentru că fix cutare sau cutare stă cu capul plecat? 

Nu toți oamenii au stofă de eroi.

...ci numai cei pe care Dumnezeu însuși îi alege, pentru că Dumnezeu știe că numai aceia pot purta pe umerii lor cruci grele. Cruci ale lor și ale celorlalți, purtate deopotrivă. Dumnezeu știe că cei slabi nu își pot purta nici crucea lor, apăi pe ale altora, și de aceea uneori le ia de pe umeri această povară și o dă celor care sunt, cumva, cândva, eroi.

S.P.U.S.Tv

Astăzi, 19 noiembrie 2012 am aflat cu o oarecare stupoare ca S.P.U.S.Tv m-a trădat, m-a mazilit. Sunt foarte foarte trist.

De ce nu merg la vot

Dezamăgirea mea din această perioadă este cruntă. Practic sunt într-un deja vu, retrăiesc momente care credeam că sunt pur şi simplu accidente ale istoriei şi simple întâmplări nefericite, simple coincidenţe. Iată că nu este aşa, iar eu omul de rând sunt într-un permanent stupor din 2005 încoace, sau, ca să fiu corect, din 1976 încoace de când m-am născut. Orice speranţă pentru mai bine a fost de fiecare dată ucisă cu cinism de oameni care - cel puţin după Revoluţie - au jurat cu mâna pe Biblie că vor face tot ce pot pentru propăşirea neamului acesta (scuzat să îmi fie limbajul de lemn). De fiecare dată oamenii simpli sperau ca ceva bun şi drept li se va întâmpla. Politicienii au vândut speranţe care s-au dovedit a fi deşarte iar poporul român a cumpărat cu blândeţea caracteristică promisiunea de izbăvire şi normalitate. De fiecare dată când au fost alegeri eu m-am prezentat la vot sperând şi eu ca şi poporul meu că totul va fi în cele din urmă bine. Nu a fost. Am votat pro, am votat contra, am votat speranţă, am votat continuitate şi dreptate. Acum m-am decis să nu mai particip la vot, şi voi încerca mai jos să vă spun de ce am luat această decizie.

- Votul îmi este furat. Pot să votez eu stânga sau dreapta, pot să votez un patrid sau altul, un om sau altul, după 3 zile de la instalarea în parlament acel individ pe care l-am votat migrează după cum VREA EL la alt partid politic şi ceea ce VREAU EU nu contează pentru nimeni. Eu vreau dacă votez ceva, acel ceva să rămână pe durata unui exerciţiu parlamentar, nu să se schimbe în funcţie de interesele lor personale şi meschine.

- Nu mai există doctrină, onoare, conştiinţă sau idealuri. În ziua de azi, nu mai există dreapta, stânga sau mai ştiu eu ce altceva pe planşa politică a ţării: există oameni care îşi pun oamenii lor în instituţiile publice, care oamenii lor îi înlocuiesc pe oamenii lor, toţi însă îi dau la o parte pe oamenii care chiar sunt buni şi pregătiţi pentru ceea ce este de făcut dar care nu fac politică. Şi atunci eu ce să votez? Găşti? Idealul găştilor nu este niciodată similar cu idealul naţional, şi asta am constatat cu tristeţe de 23 de ani încoace.

- Politicienii ne cunosc numai în campania electorală. Cu o lună înainte de alegeri constatăm şi noi că unii politicieni ştiu unde sunt pieţele agroalimentare, cum arată centrul unui cătun din munţi, cum este să mergi cu tramvaiele şi alte asemenea. E singura perioadă când aceştia coboară din maşinile lor cu girofar şi ne întind mâna cu un rictus pe faţă dând din gură cu cavalcada de promisuni ce de fiecare dată se dovedesc a fi false. Altfel, 4 ani nu ne cunosc.

- Niciunul nu este mai bun ca altul. Ce vremuri erau odată când poporul acesta avea de ales între Nicolae Iorga, Ion Brătianu şi Nicolae Titulescu. Acum avem de ales dintr-o pleiadă de oameni pe care nu îi pot identifica cu nimic de valoare. Bine, în ziua de astăzi s-au distrus într-aşa de mare măsură reperele morale, încât nici măcar Academia Română nu mai prezintă mai ştiu eu ce garanţie de performanţă şi calitate atunci când este adusă în discuţie. Iar aceasta se datorează tot politicienilor, care au atras în murdăria asta politică oameni de calibru academic pe care apoi i-a decredibilizat fantastic. Nu au fost parte din mafie astfel că nu au reuşit să facă nimic pentru poporul lor, la final alegându-se şi cu reputaţia ştirbită. Dacă în principiu este corect ca oamenii capabili să se implice şi să încerce să facă ceva pentru binele comun, în realitate pista politică a fost una preponderent pierzătoare pentru toată lumea: deciziile corecte dar care nu vizau îmbogăţirea găştii nu s-au bucurat de sprijin, imaginea iniţială de intelectual a fost şifonată, poporul o duce mai rău, singurele care prosperă sunt găştile. Şi atunci, de ce aş vrea să merg la vot? Să fiu pus permanent în postura de a alege între 2 rele? Dar de ce, când am şi opţiunea să nu mai aleg nimic??

De ce-aș mai vrea

De ce-aș mai vrea sa fiu lider de sindicat? De ce ar mai vrea oricine sa facă așa ceva? În Romania a fi lider de sindicat devine o alegere riscantă și până la urmă un nonsens. Liderul de sindicat din România este un om care oricum ar da-o cade prost. Trebuie sa fii masochist bine de tot ca să vrei să îți asumi o astfel de misiune, misiune pe care eu o mai consider și acum una nobilă și care are la bază o idee fundamental bună: să faci bine colegilor cu care îți împarți de cele mai multe ori mai mult timp decât o faci cu familia. Încă mă mai încăpățânez să cred în ideea sindicalismului și încă mai sper că undeva se va produce totuși un act de dreptate în ceea ce îi privește pe sindicaliștii din țara asta. Nu spun că nu există și trădători ai acestei idei, așa cum spuneam și în alte medii, sindicaliștii au și ei familii, bănci, copii cărora să le poată oferi un trai mai bun ca al lor, dorințe și speranțe. Unii nu rezistă tentației la care probabil că sunt supuși și folosesc în mod neelegant postura cu care a fost investit de oamenii care au și-pus încrederea în el. Dar nu asta reprezintă sindicalismul la noi, nu aceștia reprezintă majoritatea, sau, cel puțin nu în mediile unde mă desfășor eu. La noi în sindicat totul se face benevol, nimeni nu primește bani așa cum se făcea odată. Toată implicarea are ca punct de plecare pasiunea și crezul într-un principiu, într-o idee. Numai că la noi cel puțin, liderul de sindicat este nevoit să ducă un război dublu și parțial ilogic: pe de o parte se luptă cu patronatul - și aici este partea logică, dar pe de altă parte se luptă cu propii colegi, cu propii membri de sindicat, care indiferent ce ai face sfârșesc prin a spune că nu ai făcut nimic pentru ei. Faza tragi-comică reiese din faptul că fix cei care refuză să citească fie și un articol de lege sunt cei mai guralivi și mai aspri critici. Dau cu lături, te privesc de pe poziții de superioritate (gata, te-au prins că nu faci nimic pentru ei și le iei cotizațiile degeaba), se folosesc de defăimare și alte asemenea. Cei care urlă cel mai tare sunt exact cei care habar nu au de ce prevede legea, ba chiar sunt dispuși să te ia și la trei păzește când le aduci acest argument („ce să zic, adică nu mai poți face nimic în țara asta că imediat vă ascundeți după lege”). Orice încercare de a-ți susține punctul de vedere este de regulă luat în zeflemea și mulțimea ascultă mai degrabă un bufon care urlă și dă citate din legi numai de el inventate decât un individ care are argumente și pledează calm în favoarea argumentației logice. Și în sindicate există aceeași problemă ca peste tot: resursa umană de calitate. Permanentele schimbări legislative, satisfacțiile uneori limitate pe care le oferă această activitate, demotivarea, hula permanentă din toate colțurile și alte asemenea, îndepărtează oamenii de calitate din rândurile sindicatelor, care devin astfel mai slabe. Atenție, nu fac aici referiri la persoana mea, nu ma consider încadrat în rândul persoanelor de bună calitate sindicală. Bunele intenții ale celor care sosesc din urmă nu sunt suficiente pentru a face față solicitărilor tot mai complexe ale acestui tip de activitate. Este nevoie de cel puțin 3 - 4 ani pentru a forma un om care să fie pregătit suficient pentru a face față sindicalismului contemporan românesc. Și încă după această perioadă și unii tot nu se simt pregătiți să se afunde în ițele tot mai încâlcite ale unei negocieri de contract colectiv de muncă - ca să dau numai un exemplu. Așadar, de ce ar dori cineva ca să își mai ia pe umeri o astfel de responsabilitate??? La final primești următoarele: șeful te ia la ochi și te va vâna non stop, vei fi sărit la mărirea de salariu, lingăii șefului îți vor face viața amară peste tot pe unde te vor prinde, colegii îți vor trage flegme în freză și vor crede mai degrabă ce spune x sau y într-o doară pe la colțuri decât ce le comunici tu oficial, toți te vor înjura, amenința, blestema și mai știu eu ce astfel de elegantețuri. Dacă legea te apără de unele dintre necazurile astea, mulțimile vor cere vesele să renunți la această protecție numai așa, că ei au stat confortabil și au închis ochii la ceea ce tu ai protestat, au preferat confortul tăcerii în locul tribunei sindicale, s-au făcut că nu văd ceea ce trebuiau să vadă, iar când va veni vremea răzbunării șefilor tu trebuie să renunți la protecție în numele unei inexistente egalități. Mulțimile îți cer să te lupți pentru ei - și oricât te-ai lupta tot nu sunt mulțumite - pentru ca tot mulțimile să îți ceară pe urmă să îl lași pe șef să dovedească că este un caracter deosebit. Și ăla nu este - de regulă - așa ceva, ba din contra. Și astfel, în acest mod simplu, ca lider de sindicat devii și futut și cu banii luați - cum zice o vorbă din popor. Nimic, dar absolut nimic nu îți rămâne la final. Chiar și oamenii de la care sperai la o atitudine corectă te părăsesc și îți infig candid cuțitul în spate. Așadar, revin cu nedumerirea mea, de ce ar mai dori cineva să fie lider de sindicat?

Ce lecţie importantă de viaţă am învăţat în anul 2012

Aproape în fiecare an învăţ câte ceva prin trăirile pe care bunul Dumnezeu mi le hărăzeşte. Iată de exemplu cum în anul acesta am învăţat o lecţie pe care în alte condiţii nu aş fi reuşit să mi-o însuşesc. După ce în anii trecuţi am învăţat că orice politician este un mincinos mai mult sau mai puţin talentat, după ce am aflat că speranţa pe care ţi-o oferă un politician este de fapt una deşartă, după ce am aflat ca iubirea învinge orice s-ar întâmpla, după ce mi-am dovedit mie însumi că Dumnezeu mă iubeşte şi după multe alte lecţii, anul ăsta am aflat că cei pe care îi urăşti din toată inima te pot salva şi îţi pot deveni simpatici, ba chiar poți să ajungi să îi iubeşti deabinelea. Niciodată să nu spui niciodată, să nu crezi că există ură absolută şi mai ales să nu blestemi niciodată. Acum am înţeles cum albul poate deveni negru, cum negrul este de fapt alb doar daca schimbi niţel optica și unghiul din care privești, doar dacă cineva îşi schimbă o acţiune ce se răsfrânge asupra-ți, dacă cineva te priveşte altfel de cum te privea mai deunăzi. Am învăţat că repezeala cu care ne aruncăm să blestemăm este una care ne poate aduce pedeapsa divină, căci Dumnezeu ne învaţă să nu blestemăm, ori cum se întâmplă uneori, poți vedea cum pozițiile de pe care ai blestemat se pot transforma în poziții de pe care poți binecuvânta. Anul acesta mi-am dat seama ce îneamnă de fapt acest îndemn și ce valoare au aceste cuvinte şi de ce este foarte bine să ne înconjurăm deseori de binevoinţă. Am învăţat - odată în plus - că nimic nu este definit în termeni absoluţi, atâta numai Dumnezeu singurul este. El este singura constantă pe parcursul întregii mele vieţi. SINGURA. oamenii mi-au părut uneori buni, alteori răi, dar rareori ei au putut fi definiţi în termen absoluţi: omul ăsta e 100% bun sau rău. Oamenii sunt schimbători, sau dacă nu ei, cu siguranţă situaţiile în care îi judecăm pe oameni pot căpăta variații. Un țigan care îți salvează viața poate fi factorul declanșator al unei simpatii fără margini față de o categorie pe care poate o urai cu patos, așa cum un prieten apropiat poate deveni inamicul numărul unu dacă își produce o suferință pe care nu o anticipai. Trădarea ca și bunătatea stau ascunse în fiecare dintre noi și uneori pe acestea le lăsăm activate de conjuncturi. Spuneam mai demult, comunismul e o scuză, rahatul stă pitit în noi. La fel pot spune și despre sfințenie, ea este în fiecare dintre noi, trebuie numai să o activăm prin faptele specifice. Îngâmfarea noastră de a crede că avem dreptate ne este pedepsită deseori de lecții pe care bunul Dumnezeu ni le oferă, numai că nu avem de fiecare dată ochi să le vedem. Tratăm uneori fatalitatea cu întrebarea retorică „de ce mie” și nu vedem învățătura de dincolo de suferință. Dacă ne-am așeza măcar pentru o oră să cugetăm asupra a ceea ce ni se întâmplă, am putea poate să găsim și o explicație logică, dar după logica divină. Există virtute în suferință. Nu o spun eu acum, am învățat-o de la înțelepți. Pentru a putea înțelege cu adevărat lupta pe care o ducem zilnic între bine și rău, avem nevoie de renunțare. Da, de renunțare la patos, la  infatuare, la zgârcenia cu care oferim (nu mă refer la aspectul material), la orgoliu și mai ales la egoism. Până la urmă creștinismul ortodox fix aceste valori le promovează. Avem nevoie să fim creștini. Adevărați creștini.