Rostul suferinţei

Atunci când eşti sănătos tun şi nu ai nicio problemă reală, te deranjează faptul că nu deţii Ferrari şi vilă în Bahamas, că nu ai cucerit mai ştiu eu ce femeie, că nu ai un cont de mai ştiu eu câte milioane de euro sau că "i-ai tras-o" unui om sau altul, sau alte asemena "lucruri" care nu au până la final nicio importanţă pentru nimeni şi pentru nimic. Atunci când suferi de o boală incurabilă, brusc, întreg orizontul existenţial ţi se schimbă. Brusc vila de la plajă nu mai pare chiar atât de importantă, maşina poate să fie de orice marcă atâta timp cât te duce la spital să îţi iei porţia de "otravă salvatoare", femeia este bună oricare atâta timp cât te îngrijeşte şi îţi şterge sudoarea de pe frunte sau îţi aduce un Algocalmin atunci când simţi că durerea te scoate din minţi şi îţi spune un cuvânt dulce, poate cel mai dulce pe care simţi nevoia să îl auzi în fix momentul ăla. Banii nu te mai încântă decât în măsura în care ar putea cumpăra cumva salvarea, dar odată plecat pe drumul unei boli la finalul căreia nu se află altceva decât moartea, aceştia nu mai pot cumpăra nimic, indiferent ce ai face nu mai ai cum sa te întorci. Eşti pe singurul drum fără întoarcere de pe care nici regii şi nici cerşetorii nu se mai pot întoarce şi pe care toţi suntem trataţi la fel. Moartea, cea care ne desparte, ne aduce aminte cât de uniţi ar trebui să fim şi cât de egali suntem de fapt: un suflet avem fiecare, o inimă, un gând. Nu te mai încântă răul altuia şi ai vrea din toţi rărunchii să poţi să îi faci cuiva un bine, numai forţă să mai ai. Când timpul se comprimă şi stii foarte bine că vei muri, peste o lună, peste 10, peste cine ştie când, când moartea îşi face simţită prezenţa într-un mod cert şi palpabil, noi, oamenii, devenim brusc altfel, ne schimbăm, din schilozi devenim integri pe dinauntru în timp de din integri devenim schilozi, pe dinafară. Experienţele celor care au trăit aceste sentimente sunt tangente cu misticismul, numai că noi nu avem cum să înţelegem mistica decât în măsura în care de pe sufletele noastre se ridică vălul materialismlui. Boala incurabilă este - pentru cei care sunt pregătiţi - modalitatea lui Dumnezeu de îi apropia de El, altfel decât prin călugărie şi credinţa adevărată, prin rugul aprins, prin rugăciune şi smerenie neîncetată, alegând o altă cale, mai apoape de omul laic. Suferinţa şi trsteţea au o finalitate atâta timp cât omul din noi descoperă divinul din el, cât el găseşte calea spre mântuire şi spre revelaţie. Omul care ştie că va muri şi care este binecuvântat cu revelaţia divină, are pe faţă pe lângă o frică de inevitabila soartă, pe lângă tristeţea că - aşa ticăloasă cum este ea - va părăsi această lume, şi o lumină pe care nu mi-am explicat-o până la această dată, mai ales după ce se spovedesc şi se împărtăşesc. Şi nu am mai înţeles nici de ce vălul răului ne este ridicat de pe priviri numai în aceste condiţii (sau în cazul în care cineva alege calea călugăriei), în restul timpului pierzându-ne vremea încercând fiecare dintre noi să ne asuprim unii pe alţii şi să ne ridicăm unii în faşa altora cu "lucruri" care sunt iremediabil trecătoare. Aşadar, să învăţăm de la cei care pleacă pe acest drum fără de întoarcere.