Îmi amintesc când - copil fiind - mă trimetea bunicul la tutungerie să îi cumpăr un pachet de Carpaţi fără filtru, o Informaţia şi o Gazeta Sporturilor. ..."şi din ce rămâne, ia-ţi şi tu o vafă"... Îmi amintesc cu plăcere de mirosul specific unei tutungerii comuniste, unde atunci când intrai te izbea mirosul de tutun de ţigări Amiral sau Snagov, care se amesteca cu acela de cerneală tipografică de la publicaţiile comuniste şi - atunci când "se băga" aşa ceva - mirosul de chibrituri. Chibriturile nu se aprindeau niciodată din prima, astfel că după Revoluţie, când au apărut chibritele care se aprindeau din prima, tata dădea totuşi instinctiv cu băţul de 2 - 3 ori pe scăpăriciul cutiei de chibrite chiar dacă băţul se aprindea de la prima trecere, ceea ce mă amuza teribil. Trăiască Pavlov. Îmi amintesc de vafa pe care o consumam aproape zi de zi în vereme de vară şi pe care o cumpăram de la chioşcul specific de îngheţată. La chioşcul nostru vindea un bătrân care purta un halat alb şi mâneci albastre false, până la cot, legate la capătul dinspre sus cu un elastic. Bătrânul pe care acum îl găsesc teribil de simpatic şi de care copilăria mea se leagă irefutabil, era ţinta goangelor noastre de puşti fericiţi: îl încuiam în chioşc, îl stropeam cu apă şi altele asemenea. Părea că nu se supără niciodată, iar azi îi găsesc răbdarea şi iertarea lui ca fiind emoţionantă până la lacrimi. Uneri, când rămânea fără îngheţată, mergeam la el şi îl rugam să meargă până la fabrică să mai ia, că ne e poftă şi nouă de o Vafă sau de un Sport. Culmea, omul încuia chioşcul şi mergea la fabrica de lapte şi facea ce făcea şi în 2 - 3 ore aveam îngheţatele. Desigur, nu povestesc că de multe ori ne ajuta să ne facem planul la maculatură, căci niciodată nu arunca hărtiile de ambalaje. Îmi mai aduc aminte de tanti Emilia de la pâine, pitica, cea care în loc să ne dea 2 lei restul ne mai dădea o jumate de pâine. Astfel, după o perioadă, mama mă trimetea cu 10 lei să iau 2 pâini jumate, nu mai comanda 2 pâini. Şi de tanti Geta de la mezeluri, unde erau atârnate de regulă numai "adidaşi" de porc, brânză telemea şi cam atât. Care tanti era de fapt titulara de la dulciuri, unde mergeam şă îmi cumpăr bomboane cubaneze, bomboane cu cacao sau Gumela. Ca şi la tutungerie, la "dulciuri" era un miros specific, de nechezol veşnic râşnit, de zahăr şi de tot felul de arome de la bomboane. Raioanele care ar fi trebuit sa fie pline, erau pe jumătate goale. Se găseau veşnic conserve, săpun şi Dero, care Dero necesita 2 - 3 minute de stat la raion pentru a găsi o cutie din care să nu fi curs foarte mult produs. Desigur, strănutam aproape invariabil căci reţeta era făcută de aşa natură că dacă doreai să omori pe unul îl angajai la fabrica de detergenţi. Şi casa de marcat cu bon, dar la care casieriţa nu avea niciodată rest, erai nevoit vrei nu vrei să îi laşi 2 - 3 lei. Aaaaa, mi-o amintesc şi pe tanti de la sifoane, unde găseam Laurul, suc din ăla la sticla aia striată şi care ne sătura setea de suc în lipsa Cico-ului. Uneori, când rămâneam fără bani, mama îmi punea 4 - 5 sticle în sacoşe şi de banii primiţi pe acestea luam pâine, salam sau ce mai găseam de înfulecat. Cele mai valoroase erau cele de lapte şi de ulei, restul aveau un preţ fix, 2 lei parcă. Îmi aduc aminte şi de mingea "de 35" - numită astfel după preţul de achiziţie - care era subiectul principal al partidelor interminabile de fotbal, vara, de pe la orele 4 sau 5 seara, până la căderea nopţii. Făceam mişcare mai toţi oamenii, noi pitacii, tineretul şi părinţii noştrii. Era plin terenul liceului din apropiere. Mamăăăă, dacă îţi prindea careva "o bombă" pe picior (însemnând un şut foarte puternic cu mingea) căpătai cu siguranţă o înroşire a pielii de câteva ore, căci mingea de 35 era din cauciuc şi şutată cu forţă devenea o veritabilă ventuză pe copanele noastre fragede. He he he, ce ne mai distram pe seama ălora care nu găseau minge de 35 şi îşi luau una de "18", pe care noi o consideram inferioară, de fete, de volei, oricum nepotrivită pentru fotbal. Adevărul că era o loterie să joci ceva cu acea minge, căci aproape niciodată nu avea forma sferică a unei mingii, ci ceva forme ovaloide. Doamne de vremuri erau. Ni se rupea nouă de comunism, de Ceauşescu, de orice se haulesc "dizidenţii" din ziua de azi că "sufereau", de orice. Eram pur şi simplu fericiţi. Pur şi simplu, FERICIŢI.
