Stop!

Stop! Opriți căutările. Este inutil să mai căutați, cea mai frumoasă și mai cuminte pisică din România se află la mine.

Cancerul

Astăzi am avut o supriză neplăcută: mi-am văzut încă un coleg de muncă atacat de cancer. Acum câteva luni când l-am văzut ultima oară avea 120 de kilograme, era roșu la față și plin de viață, vesel, în putere. Astăzi când l-am văzut mai avea doar vre-o 80 de kilograme cred, era alb ca varul la față, orice sclipire de viață părea că l-a părăsit, era transpirat și palid. Din fericire am înțeles că acum este ok și că a trecut peste ceea ce era mai greu, am înțeles de la el că a scăpat. Cancerul nu îți ia numai sănătatea, îți ia tot: pofta de viață, dorința de supraviețuire, zâmbetul, speranța, tot ceea ce Dumenzeu ne-a dat iar noi nu apreciem deloc. Uitându-mă dealungul vieții mele la oamenii ce au fost loviți de cancer, îmi dau seama că am cel puțin un motiv să zâmbesc astăzi, să fiu bucuros și să mă declar fericit. Uitându-mă la oamenii ce sfidează mortea (si nu de fiecare dată reușesc să o și învingă) mă gândesc că e posibil ca așa să fi arătat noi oamenii dacă Dumnezeu nu ne insufla Duhul Sfânt, cel fără de care nu am fi putut fi oameni și cel de care ne batem joc zilnic prin jigniri și uri incomensurabile aduse semenilor noștri. Uitându-mă la colegul meu astăzi, am realizat că boala - și mai ales cancerul - ne poate da nouă tuturor lecții pe care daca vrem ni le putem însuși, dar deseori rămânem doar impresionați de dramele semenilor noștri numai fix câte secunde sau minute îi privim în ochi. Apoi, nimănui nu îi mai pasă... Mor zilnic zeci de oameni pe lumea asta din diverse motive - nu mă refer la cele naturale - și nimănui nu îi pasă. Culmea, deși cei mai mulți dintre oameni tânjesc după bani, averi nemăsurate și celebritate, se pare că eu tot în durere, tristețe și anonimat găsesc adevăratele valori ale umanității, ale creștinusmului și ale vieții ideale. Dumnezeu ne sădește semne peste tot, trebuie numai să ne ascultăm uneori și sufletele. Cei cu suflete bune vor auzi corurile de îngeri.

Dumnezeu pentru o zi

Mulţi oameni se gândesc probabil cum ar fi să fie Dumnezeu pentru o zi. Pe la Hollywood mai mulţi oameni au încercat să imagineze o astfel de experienţă într-un regim mai mult sau mai puţin serios. Eu stăteam şi mă gândeam în dimineaţa asta în drum spre serviciu că mie mi-ar fi tare greu să le zic unora să facă ceva, ei să facă altceva iar eu într-un final să îi iert şi să îi iubesc totuşi la fel de profund ca mai înainte. Eu cred că mă enervam la culme şi dădeam cu barda în stânga şi în dreapta şi nu iertam pe nimeni.

Victorieeee!

Nu demult o bună parte din opinia publică din România era impresionată - sper eu - până la lacrimi de soarta unor căluți nevinovați din pădurea Letea, ce erau tratați absolut scandalos de niște animale care dintr-o eroare își spun oameni, ei în fața lui Dumnezeu fiind mult mai jos decât caii pe care-i schingiuiau. În fine, Dumnezeu și-a arătat măreția și a făcut ca un gest dintr-o pădure de la o margine de țară să aibă notorietate mondială. Caii au fost salvați de oameni inimoși și acum se pot întoarce înapoi în casa lor. Sperăm doar ca imbecilii ce au chinuit bietele suflețele să fi fost loviți de blestemul cailor și le putrezească carnea pe ei.

Simplu

Cere și ți se va da. Da! E chiar atât de simplu.

Avioane

Acilea vezi avioanele ce zboară la ora asta în lume.

Big boss. Little boss. Scârboss...

...era un banc odată pe tema şefilor, că cică de câte feluri sunt. Nu reuşesc să înţeleg niciodată de ce este uneori nevoie de un catralion de şefi în societatea românească, preponderent în instituţiile de stat dar şi aşa, prin firme şi firmuliţe. Odată am citit o organigramă a unei firme de turism private şi în afară de contabilă şi două funcţionare (să le spunem aşa), toţi ceilalţi 15 angajaţi ai firmei aveau titulaturi de "director". "Director de vânzări", "Director zonal", "Director de account" şi aşa mai departe. Desigur, ăştia erau plătiţi pe cartea de muncă cu minimum ce se poate plăti un director, dar ce mai contează atâta timp cât pe cartea de vizită apare frumos titulatura pompoasă. Un alt exemplu: la o firmă trebuia zugrăvită o cameră. Oamenii ce munceau într-însa au făcut o cerere. Asta a fost aprobată de vre-o 4 duzini de şefi apoi au urmat vizitele la locul faptei. A venit şeful ăla cel mai mic, apoi şefuţu şefului, şeful de compartiment, şeful de direcţie, şeful cel mare. Probabil că dacă venea şi Prim Ministrul şi Preşedintle statului comisia era împlinită. Apoi aşteptarea. Da, dar nu sunt fonduri, nu sunt oameni, nu este aia, nu e ailaltă. Facem, dregem, întoarcem camera pe dos. Asta cu vorba, că nu doare pe nimeni să spună. În fapt nici măcar nu se mătură în curte, nu se mătură zic, nu pomenesc de mari lucrări de... zugrăveală. Şi aşa se pot da mii de exemple. Unii sunt şefi buni, ştiu ce au de făcut, ştiu să se comporte cu oamenii, ştiu să vorbească, să înţeleagă o problemă personală a unui subaltern, ştiu meserie, ştiu, ăsta e verbul care pe scurt îi caracterizează. dar sunt şi alţii neicuţăăăăăăă.... ptiuuuuu! Te iei cu mâna de cap şi dai cu el de pământ. La noi la români pare că toţi oamenii vor să fie şefi. Toţi au ei soluţia cea mai bună şi absolut toţi cred că ceea ce au făcut cei de dinainte a fost fundamntal greşit. Asta se vede şi în distrugerea prezentă la orice pas cauzată de şefi puşi pe criterii dubioase, şefi ce de fapt sunt nişte fiinţe meschine şi mici care nu înţeleg mai nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Îmi este milă de aceia. Ştiu ce înseamnă să fii şef, ştiu ce înseamnă să porţi responsabilitatea funcţionării în bune condiţii a unei părţi dintr-o firmă. Tocmai de aceea îi apreciez nespus pe oamenii care reuşesc să fie oameni purtând totuşi pe umeri o povară mai mult sau mai puţin grea. În ceea ce mă priveşte pot spune că am fost un om foarte norocos. Am lucrat în mai multe locuri şi mai pe nicăieri nu am dat de şefi cu decizii sau comportamente absurde. Ba din contra, fiecare dintre ei m-au ajutat să mă maturizez într-un fel sau altul şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat, atât pe partea profesională cât şi pe partea umană şi tuturor le sunt recunoscător pentru aceste aspecte.

Partidul. Poporul. Româniiiiiiiiiiiiiiiiiiia!

Ce rahat de popor e ăsta care după experienţa deloc plăcută a anilor de comunism în care oamenii erau luaţi cu japca din intreprinderi şi duşi pe te miri unde, după lecţiile de la istorie în care se prezentau atrocităţile naziştilor cu oameni în vagoane şi alte asemenea experienţe, se mai lasă urcat ca nişte vaci (scuzaţi dragi văcuţe, comparaţia vă jigneşte) în autobuze pentru a face voia unuia sau altuia (a se citi "pentru a vota") dintre indivizii care le oferă în schimb o mare pungă cu căcat putrezit scos din haznaua partidelor - vezi Doamne - imaculate? Bine, nici să spun că tot poporul este astfel nu este corect din partea mea, dar văd astfel de comportamente de şeptel mai peste tot, prin mai toate regiunile şi pe bune că îmi vine să spun că este vorba despre popor în general...

Alegeri

Uneori este esențial ca în viață să alegi bine. Unele lucruri, fapte, întâmplări nu le poți alege cum să fie ci doar asiști ca un spectator neputincios cum trec peste tine. Mă gândesc că poate bunică-miu ar fi dorit să facă altceva decât să petreacă câțiva ani buni în război, mai știu eu ce familie nu și-a imaginat că vor cunoște fiecare colțișor al spitalului unde se tratează copiii de cancer și așa mai departe. Aici cei în cauză nu au opțiuni. Dar există și fapte ce implică cel puțin o bifurcație, unde se poate alege între A și B una din variante. Poți alege între Dumnezeu si bani de exemplu. Sau între leneveală și voluntariat la Crucea Roșie. Între a pierde timpul și a folosi fiecare secundă din viață pentru a face bine. Sau te poți pune în slujba răului, e și asta o opțiune. Ideea este că la fiecare acțiune există și reacțiune. Dacă alegi calea binelui vei fi răsplătit cu bine la fel cum dacă alegi cealaltă cale vei suferi consecințele. Plec de la raționamentul că cei puși în fața deciziilor importante sunt oameni maturi, cu capul pe umeri, raționali, ci nu adolescenți întârziați sau copii de 72 de ani... În sprijinul alegerilor stă - dacă putem face o analogie cu desenele animate - un îngeraș bun pe un umăr și un îngeraș rău pe celălalt umăr care odată ajuns la răscruce te îndeamnă să o iei pe calea lui. Tu decizi ceea ce faci, ei doar vor să te convingă de - hai să le spunem așa - avantajele uneia sau alteia dintre decizii. Banul te va face probabil fericit o perioadă, la fel și faima, dar în curând vei ajunge să cumperi inclusiv prieteni, atenție, iubire și multe altele. Vei ajunge astfel în postura de a te căi că ai ales această cale și te vei trezi exact unde ai fost odată, la o răscruce în care vei fi iar pus în postura de a alege între Dumnezeu și bani, între bine și rău, între viața fizică plină de plăceri și asceză. Deși nu toți oamenii săraci sunt niște oameni extraordinari (și aici mă refer exclusiv la sărăcia financiară), eu cele mai multe diamante sufletești printre ei le-am descoperit, cele mai multe căni cu apă de la ei le-am băut, cele mai multe bucăți de pâine de la ei le-am mâncat. Am găsit și oameni bogați cu suflet mare, dar foarte puțini prin comparație cu cei săraci.

În grabă

Niciodată, dar niciodată nu vă aşezaţi pe WC dacă nu v-aţi asigurat temeinic că undeva în zona de relaxare există şi hârtie igienică.

Te iubesc. Sau nu?

O întâmplare simplă petrecută la o coadă mică la o casă de marcat în Billa mi-a dat oarecum de gândit. 2 dudui veniseră precum subsemnatul să cumpere ceva nimicuri undeva la 9 jumate seara „că uitaseră să ia mai devreme”. Odată ajunse la casă și-au separat cele 3 - 4 produse pe care le luaseră fiecare și și-au așteptat într-o aparentă cordialitate rândul. Odată ajunsă prima a plătit produsele cumpărate cu un bon de masă sau nu știu câte, numai că produsele nu făceau suma exactă de pe bon, astfel că duduia 1 - să îi zicem - a plecat în magazin să mai ia ceva. Duduia 2 și-a trecut și ea produsele peste casă și tot așa, a scos câteva bonuri de masă. Casiera, ca să nu stea toată lumea să le aștepte pe prințese (hmmm, acum observ că pentru 10 fără ceva eram destui oameni în Billa....) îi propune o soluție de compromis, ca să plătească împreună și se socotesc ele după aia, moment în care duduia 2 ce aștepta cuminte la casă să sosească concasiera, și-a schimbat facesul aparent fericit de până atunci și a aruncat mai în șoaptă așa replica următoare: „nu, nu e bine să te bagi cu doamna în afaceri”. Ce m-a intrigat a fost reluarea feței vesele atunci când dudia 1 s-a întors înapoi la casă. Hmmm, așa suntem și noi, sau mai corect așa cred că suntem și noi, sau cei mai mulți dintre noi. Mințim dacă cineva ne întreabă ceva iar răspunsul pe care îl avem de oferit știm sigur că nu place. Uneori mi-ar plăcea să le pot spune unora ce cred despre ei, alte ori mi-ar plăcea să aflu ce cred cu adevărat unii oameni despre mine. Trăim într-un soi de minciună pentru că minciuna în acest caz este pe același palier cu adevărul, astfel că dacă nu îți place cineva și îi spui asta, este posibil ca acel cineva să aprecieze totuși sinceritatea, la fel cum dacă îi spui că e o persoană deosebită te poate aprecia și mai tare. Problema este deci la primitor, la destinatarul iubirii sau noniubirii, dacă acesta este destul de matur încât să conștientizeze că nu este totuși Dumnezeu pe Pământ și că are și el/ea hibe ca mine, ca tine sau ca oricine altcineva. Eu am întâlnit și oameni care îmi spuneau verde în față ce gândeau despre mine, oameni pe care deși la prima strigare nu îi simpatizam în mod deosebit și evident că nu îmi plăcea atunci când îmi reproșau ceva, într-un mod ciudat am ajuns să îi apreciez și să îi stimez până la final mai ales că eu nu am reușit să le mărturisesc ceea ce gândeam cu adevărat despre domniile lor. Oare cum ar fi să existe o zi a sincerității, a dezvăluirilor, în care duduia 2 să îi poată spune în față, direct și elegant duduii 1 că este o zgârcită, o zgârie brânză care nu mai dă banii înapoi sau care - mai rău - se bucură și la 10 bani dacă îi găsește pe jos. Ca eu să le pot spune unora sau altora niște chestii, ca unii sau alții să îmi poată spune dacă-mi zâmbesc pe bune sau numai pentru că așa se face.

Haoleu!

Haoleala este o a 2-a natură a românilor. Asta e clar. Eu însumi încerc să aduc tot felul de scuze mai mult sau mai puţin reale pentru a-mi justifica lenea, neputinţa, prostia şi mai ştiu eu ce eşec. În toată haoleala asta naţională există însă şi frânturi de adevăruri, există şi motive pentru care am ajuns să aruncăm pe "nu" la orice idee de progres sau schimbare. Autorităţile corupte, şmecheria imbecilă a altora, lenea şi delăsarea şi mai ştiu eu ce alte metehne, ne fac pe noi, oamenii din mulţime, să lansăm o pleiadă de "nu se poate" sau "la noi e buricul universului" sau alte expreşii din astea. Oare aşa să fie, oare aici să fie imposibil un trai decent în care oamenii să fie plătiţi cum trebuie, patronii să aibă mediul economic în care să îşi crească capitalul, autorităţile să nu mai fie atât de greu de convins să îşi facă treaba şi aşa mai departe? Oare sunt unele categorii mai deocheate ca altele aşa cum în mod finuţ ne îndeamnă marinaru' să gândim? Citeam la un moment dat o haoleală din asta pe un site, unde un pensionar (sau cel puţin aşa dorea autorul să lase impresia, cum că un pensionar a scris acel răspuns) se dădea victimă că este greu să trăieşti cu 500 - 700 lei pe lună. În mintea mea au şi sosit contraargumentele la haoleala ăstuia, deunde şi inspiraţia pentru acest subiect. Adică cum? Păi mă gândeam că pensionarul stă acasă şi ia 700 (se ia şi mai mult...) în timp ce foarte mulţi cunoscuţi de-ai mei muncesc şi 10 ore pentru banii ăştia. Plus că, să încerce pensionarul respectiv să trăiască cu un salariu de 1.000 lei cu 2 copii şi rată la bancă pentru a nu sta sub cerul liber. Că el are casă, pentru că "nenorocitul" ăla de Ceauşescu le dădea case, pentru că în anii 70 şi 80 se construia în draci blocuri şi mai tot românul avea unul mai mic sau mai mare, pe când azi te bagi sclav pe viaţă la o bancă care te jumuleşte cum vrea pentru apartamentul ăla. Să îl văd eu pe pensionar cum se descurcă pe piaţa de muncă unde stai la mâna angajatorului şi eşti pertmanent în postura să îţi pierzi locul de muncă, nu ca pe vremea lui unde odată angajat la IMEB ieşeai garantat la pensie din acel loc fără să conteze foarte mult dacă eşti competent sau nu. Sunt mii de tineri care după ce îşi plătesc datoriile la stat în fiecare lună nu mai rămân cu nici 200 la dispoziţie, d'apăi 500 sau cât o rămâne unui pensionar sănătos. Bine, 98% dintre pensionari nu sunt sănătoşi şi dau 2 - 300 pe medicamente, 2-300 pe ale casei (întreţinere, lumină, telefon, etc) şi astfel tot cu 100 mai rămâne şi el. Apoi mi-am dat seama că marinaru a reuşit să ne inducă în mental obiceiul de a ne urâ unii pe alţii, de a ne judeca precum ne judecăm duşmanii şi de a ne victimiza prin comparaţie. Păcat că am gândit aşa, păcat că s-a haulit aşa. Haoleala însă ne este caracteristică tuturor românilor, la fiecare în procente mai mari sau mai mici.