O întamplare aparent neobișnuită

O intamplare aparent neobisnuita am patit azi.

Stati sa vedeti.

Faceam si eu dus ca tot omu', cu apa calda ca asa imi place mie. Am luat buretele si l-am amestecat bine cu sapun si am inceput sa ma frec pe tot corpu'. Cand am dat pe la puță, ce sa vezi, cloc, a cazut in apa. Mirat m-am uitat cum aceasta se ducea spre scurgere cu un ghemotoc de spuma si apa care curgea acum fixa caci ramasesem intr-un stupor de neimaginat, caci in mintea mea se repeta insistent intrebarea: ce naiba, chestiile astea se desprind??? Cand mi-am mai revenit am constatat ca se facuse abur ca la sauna, iar puța mea se dusese pe scurgere in jos. Na, ce era sa fac, am mers la un vecin cu care mai joc eu tabinet pe acilea si am cerut o penseta, ca asta e ceasornicar. Initial am cerut o penseta mare, dar pe drum optimismul meu mi s-a parut exagerat asa ca m-am intors si am cerut una mica dar lunga, ca sa intre adanc in scurgere. Am mai stat 22 de minute ca sa ii explic de ce am iesit in pielea goala pe casa scarii, dar l-am lamurit repede zic eu. Dupa un efort deloc de neglijat pentru un tanar de varsta mea, am extras gogomania si - din lipsa de alte idei - am lipit-o la loc cu scoci mat, din ala lat pentru baloti, ca din ala aveam prin casa. No, acum ma framanta o dilema: maine sa mai fac baie sau nu?

Publicata în original pe facebook. 

Gata.

Gata. Am obosit. Sunt foarte obosit. Am luat o decizie de a ma liniști un pic, de a-mi face un pic de ordine în viață, de a mă concentra de acum pe lucrurile personale și de aceea am demisionat din conducerea SPUSTv. Plecând la un drum cu un crez pe care încă îl mai am, acela că a te bate pentru drepturile comune ale noastre ale oamenilor simpli este ceva bun, am ajuns acum, la mai bine de 6 ani de activitate în conducerea sindicatului, să consider cumva că mi-am făcut datoria față de oamenii care și-au pus - mai mult sau mai puțin - încrederea în mine. Războiul în care eram combatant s-a terminat însă pentru mine. Atunci când ajungi să te simți inamicul propiilor camarazi cu care ar trebui să mergi unit asupra „inamicului”, cred că este mai onorabil să spui stop, când stricăciunile nu sunt încă foarte mari, sau nu sunt deloc perceptibile. Am încercat - și nu am reușit - să fiu un factor de echilibru, nu am lăsat cavalcada de afronturi la adresa unor persoane să mă demotiveze, nu am tăcut atunci când am avut o opinie contrară curentului general, am stat drept și nu i-am dat Domnului Dumnezeului meu care mă va jueca la Dreapta Judecată motive să mă pedepsească. Acum, așa cred eu, numai atunci voi vedea dacă ceea ce am făcut a reprezentat ceea ce trebuia făcut. Am învățat multe și acum sunt un om mai bun (uneori așa mă percep, mai matur și mai „copt”) tocmai datorită implicării în lupta sindicală de la vârf. Stimez niște oameni faini pentru calitățile lor, de la fiecare dintre ei am cules câte puțin. Jigodiile le-am identificat înainte de a se demasca singure prin acțiuni compromițătoare și asta mi-a oferit uneori o falsă aură de intelgență pe care o pretindeam în relația mea cu mine. Era doar fler. Minciuna și manipularea pe care am fost nevoit să le văd la unii dintre apropiați m-a făcut să mă gândesc serios la un moment dat dacă nu cumva prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru binele comun este prea mare. Am suferit și dezamăgiri crunte, jigniri și scuipați în freză, amenințări și trădări, dar acestea însă, după ce mi s-au vindecat rănile, mai mult m-au întărit decât m-au doborât. Atunci când a fost greu și foarte greu am învățat că trebuie să mă comport ca un lider, iar aici le mulțumesc celor care mi-au oferit ocazia să le fiu folositor cumva în vremurile astea în care poverile de pe umerii fiecăruia sunt numărate cu zecile. Este greu să știi că situația este grea și să găsești resursele necesare să îi încurajezi pe cei care și-au pus încrederea în tine, dar la final satisfacțiile sunt pe măsură. Iar asta nu se poate măsura în nimic. Tuturor vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ați învățat și pentru tot ceea ce ați reprezentat pnetru mine în perioada cât am fost în conducerea sindicatului. Stimă și respect.

Poporul a ucis poporul

Stăteam şi mă gândeam zilele astea la un paradox pe care suntem nevoiţi să îl trăim în anii ăştia. Bunătatea proverbială a poporului ăsta a dus de fapt la o situaţie în care nimeni nu pedepseşte pe nimeni, nimeni nu cere nimănui nimic, nimeni nu pretinde ca cel care e plătit pentru ceva, să îşi facă treaba. Din bunătate, dintr-o prea largă iertare, din dorinţa de a nu-l deranja pe dobitocul care te sfidează, din toate acestea şi nu numai, ies de regulă situaţii anormale. Vezi pe unul că fură, închizi ochii, că are el un motv suficient de bun pentru care face asta, vezi pe unul că te tratează cu lipsă de respect pe la un ghişeu, nu iei atitudine, că are şi el familie, ce faci, îl laşi fără pâine, vezi pe cineva că face necurăţenii unui neajutorat, te bucuri pentru că nu ţi se întâmplă ţie şi îl ierţi pe asupritorul acela, nu îl tragi de mânecă să îi faci morală. Poporul a omorât astfel poporul, cu bunătate, cu liniştea pe care a oferit-o lichelelor, linişte pe care unii o folosesc pentru interesul lor, deloc în slujba poporului. Ce facem? Nu putem schimba firea poporului, căci oamenii acestui popor (de care uneori mă declar dezamăgit. dar pe care în esenţa lui îl iubesc) nu se pot schimba peste noapte. Nu ai cum să faci dintr-un popor creştin,  luptător, blajin, bun, răbdător, unul de profitori, laşi, jigodii, hoţi şi alte asemenea, deşi în vremurile astea televiziunile de mare rating vor să ne inoculeze în subconştient ideea că ţara e plină numai de gunoaie violente şi oameni de nimic. Firea nu poate fi schimbată. Nemţii sunt aşa cum sunt şi aşa vor rămâne. Englezii la fel. Polonezii, ruşii, grecii, toate popoarele au elemente specifice care se transmit de la generaţie la generaţie prin ceea ce noi numim cultură. Iar cultura este imposibil a se schimba. Oare asta vrea poporul să vadă la TV? Oare asta e poporul? Eu ştiu despre poporul ăla bun, care stă neexpus la TV, care citeşte, care face cultură, care ia atitudine când este furat, care face fapte bune anonime, care nu atacă biserica sa străbună ortodoxă. Unde e poporul ăla pe care îl ştiu eu, să fi fost oare omorât de un alt popor, un monstru schingiurit apărut odată cu aşa zisa libertate? Poporul meu, ăla bun, mai există?

Piața TV, compendiu II

Foarte mulți telespectatori români nu înțeleg piața de media de la noi, dar vina nu le aparține decât parțial, căci ei ar trebui să se informeze, dar dacă ar vrea cineva să se informeze și să își facă o opinie corectă, nu ar avea prea multe surse de încredere și mai ales, obiective. Cea mai mare nedreptate care se produce în anii aceștia se îndreaptă asupra televiziunii publice. Privații trăiesc din publicitate, iar la ei ratingul aduce bani. Cum o bună parte din publicul telespectator preferă să se uite la TV pentru divertisment și politică (în principal), este evident că cine reușește să atragă mai mulți telespectatori de partea sa va avea mai mulți bani în cont la final de zi. Iar în modernitate, scopul scuză mijloacele... Dar, după unele surse, o bună parte din privați primesc bani și de la cabliști, iar restricțiile pentru publicitate pentru ei sunt mai puține ca în cazul televiziunii publice. Practic, un privat care are statutul de televiziune națională (națională ci nu publică, așa cum unii fac confuzia) - deci intră în pachetul must carry pe care fiecare cablist trebuie astfel să îl prea obligatoriu - primește bani din tot atâtea surse precum televiziunea publică: bani din publicitate (fără restricții), + bani de la cabliști. Ar fi interesant pentru cititorul acestui articol să încerce să se intereseze cam care este cuantumul pe care fiecare abonat la cablu/antenă satelit îl dă către marile trusturi TV din România. Din ceea ce știu eu cuantumul se apropie lejer de „imensa” sumă de 4 lei pe care fiecare familie o plătește TVR-ului (unele surse spun că pentru trustul Intact suma ar fi undeva la 70 eurocenți iar pentru trustul MediaPro 80eurocenți). Banii ce vin de la bugetul de stat merg în investiții și - cea mai mare parte dintre ei - la SN Radiocomunicații, cei care asigură transmisia semnalului terestru către 99% din populația României (pentru TVR 1). Statul român face scutiri pe banul dumneavoastră, adică pe banul TVR. Oferă posibilitatea unor categorii absolut îndreptățite să nu plătească această taxă, dar nu oferă compensații în schimbul acestor pierderi. Cei mai mulți dintre telespectatorii TVR reclamă pierderea drepturilor de difuzare a unor competiții sportive importante, campionate mondiale, curse de Formula 1, Liga I la fotbal, etc, dar uită că cei 11 euro și ceva pe care îi plătesc pe an (mai puțin și ca în Albania) nu mai asigură posibilitatea de a participa cu șanse la licitații desfășurate pe o piață de media absolut liberă, în care cererea și oferta au urcat prețurile unor competiții la sume astronomice, pe care oricum TVR nu și le poate permite. Un exemplu de astfel de cheltuială a fost transmisia meciurilor din Champions League, la care TVR-ul a pierdut mulți bani (din punct de vedere al balanței economice vorbesc acum) la fiecare transmisie (aproximativ 450.000 euro pe meci după unele surse), pierderi ce au adus această instituție în pragul colapsului economic la care asistăm acum. Ori, pentru un privat o sumă de ordinul a 30.000.000 euro pe an este una pe care acesta este dispus să o riște pentru a transmite - de exemplu - Liga I. Nici EBU la care TVR-ul este afiliat nu își mai permite să meargă liniștit la licitațiile pentru competițiile de nivel mondial, având în rețele precum Sport 5 - de exemplu - un concurent de invidiat. Ori, EBU reprezintă majoritatea televiziunilor publice din Europa, adică și pe cele din țări precum Marea Britanie, Germania, Franța, etc. Prețurile urcă vertiginos, banii aceia ajung în buzunare private, plătește cine? Nu toată populația țării este fan fotbal sau sport, astfel că din banii din taxa tv trebuiesc cheltuiți pentru toți plătitorii: și cei care iubesc cultura trebuie să fie reprezentați, și cei care iubesc divertismentul, etc. Ori, în acest caz televiziunea publică este iarăși dezavantajată, căci în timp ce un privat poate deschide cu succes 3 posturi numai pentru sport, TVR trebuie să asigure misiunea descrisă foarte clar în legea de organizare și funcționare, + că trebuie să respecte alte legi conexe care de asemenea aduc obligații editoriale și financiare: legea minorităților, legea prin care se redistribuie o parte din bani către CNC, etc. Ori, în cazul în care din start TVR se află într-o subfinanțare acută (o problemă nu numai a TVR, există aceeași problemă și în cazul învățământului, sănătății, și a altor medii mai importante pentru viața unui român decât o televiziune) este imposibil a se face performanță. Mai mult, în aceste zile TVR a devenit un soi de încasator universal de pumni de fiecare dată de la forțele ce se află în opoziție. Readuc aminte că actualul prim ministru al României instiga nu demult populația la insubordonare civică, lucru unic banuiesc în politica europeană. În Constituția României se spune că printre obligațiile pe care fiecare cetățean le are se află și aceea de a plăti taxe și impozite, ori, această taxă este instituită de exact statul român. Este cel puțin stranie cerința unui oficial al statului român de a nu plăti taxele către acesta. După debarcarea șefului vechi din TVR (propus de președintele Băsescu) au început atacurile din partea celor care până mai ieri alaltăieri dețineau frâele puterii în această instituție și care acum au găsit brusc motive catastrofale de desființare a TVR. Cine suferă în tot acest război? Tot nevinovații, dumneavoastră publicul telespectator care nu mai știți ce să credeți, angajații simpli care au familii de întreținut și bănci de plătit, care vin la muncă cu bună credință și cu dorința de a face performață și calitate în media de azi... Trusturile de media aservite unor anumite interese vorbesc telespectatorilor săi la ore de maximă audiență despre nenorociții din TVR, instigând populația la ură împotriva instituției ca atare ci nu asupra vinovaților de dezastrul în care aceasta se află, culmea, singurii care au fost constant într-un fel sau altul la conducerea instituției. Dădătorii de profesie cu părerea fac comentarii nesusținute de realitate, nedocumentate, ridicole pe alocuri, dar care aduc un awerness negativ pentru televiziunea publică. Decizii regretabile precum revinderea unor drepturi de redifuzare a unor meciuri din Campionatul European de Fotbal aduc și ele deservicii deloc ușor de cuantificat. Publicul dă cei 4 lei și dorește ca din acești bani să se obțină maximum de profit, ori o înțelegere cel puțin bizară între decidenții din TVR și un alt trust media amplifică desigur nemulțumirea telespectatorului - tot un nevinovat în toată această zăpăceală. Fiind un moment slab, neprietenii televiziunii publice atacă pe toate căile, căci până la urmă de asta s-a murit la Revoluție, pentru capitalism, iar acesta - după cum unii știți - nu are reguli altele decât profitul, banul, dividentul, eficiența economică. Ori, o televiziune privată este o afacere ca oricare alta. S-a vorbit despre numărul mare de angajați ai TVR. BBC are vre-o 30.000 - ce e drept răspândiți pe mai toate meridianele globului. TF1 un număr nu foarte diferit. Televiziunea poloneză are în jur de 5.000 de angajați. Deci, la o comparație cu alte posturi publice din Europa, nu stăm chiar catastrofal. Televiziunile private de la noi afișează un număr redus de persoane angajate, marile trusturi de presă TV declară că au de ordinul sutelor, alte posturi și mai puțin. Aș fi curios dacă aș avea cum să aflu care este suma trecută pe cartea de muncă a acestor angajați, dacă se trece suma minimă pe economie sau altă sumă, dar nefiind autorități publice nu am cum să cer aceste informații. Dar, atenție, aceste trusturi funcționează pe bază de colaboratori permanenți: adică inginerul de sunet Ion - de exemplu - era angajat la o televiziune din asta mare, fiind un excelent profesionist. Acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă invocându-se lipsa activității. Apoi, i s-a comunicat acestui Ion că trebuie să își facă un PFA sau altă formă din asta privată de organizare și brusc i s-a găsit un loc de muncă. Sau, redactorilor li s-a cerut să accepte să fie plătiți pe drepturi de autor, ori astea nu sunt drepturi salariale, nu se supun așadar acelorași taxe și impozite precum un salariu. Profitul contează, orice modalitate de evaziune este binevenită atâta timp cât autoritățile nu au timp să controleze pe cineva care îl invită seară de seară la „dezbatere”. Și alte asemenea. Logic că oamenii ăia care lucrează pentru acei privați nu apar ca angajați, da nu aș paria că numărul de salariați (pe diverse căi) este mai mic ca la TVR. Cum oare să supraviețuiască o televiziune publică în astfel de condiții, deloc fair play???????

Tehnică

Observ cu plăcere că este cineva care îmi distribuie banalitățile pe Google +, numai că nu știu cine este. Dacă persoana dorește, rog a se pârâ pentru a putea să îi adresez mulțumirile mele. ...și a o adăuga în lista de prieteni Google +.

Eroi și torționari

Uitându-mă la Memorialul Durerii îmi dau seama că de fat eroii adevărați ai neamului ăsta sunt oameni simpli, pe care nu îi identifici ca atare pe stradă. Nu poartă nimic care să îi identifice printre noi, muritorii de rând, nu au aure strălucitoare, nu poartă pecete pe frunte sau la reverul hainei, nu se laudă cu asta, nu epatează, nu plâng, nu cer milă sau recunoaștere. Doar trăiesc printre noi. Eroi pot fi oricare dintre cei pe care îi întâlnești pe stradă, poate fii bătrânul care cerșește la colț de stradă, poate fii bunica lu' ăla sau lu' ăla, unchiul mai știu eu cărui coleg de serviciu, un vecin sau un bătrân pe care nici nu îl vedem pe stradă. Însă printre eroi se ascund la fel de bine și cei care i-au făcut eroi: torționarii, sataniștii, răufăcătorii, securiștii. Nici ei nu au pecete (poate doar pe conștiință, daca între timp au căpătat una) și nici alte semne care să ne indice nouă nepăsătorilor despre cât de mult rău au făcut la viața lor. Eroii și torționarii se pot întâlni azi la o tablă în Cișmigiu, pot să se lupte pentru înca 5 lei în plus la pensie la coada pe care din sărăcie au făcut-o în fața mai știu eu cărei case de pensii, pot împărți o țigare, o pâine, o amintire. Dar noi, noi, cei care credem că suntem fantastici, noi nu vom reuși niciodată să ne recunoaștem eroii și nici să ne pedepsim torționarii. De ceea ce sunt însă sigur este că Dumnezeu le va pregăti fiecaruia plata după fapta sa: eroul va primi binemeritata răsplată, la fel și torționarul. NIMENI nu va scăpa de dreapta judecată, nici chiar cei pe care noi azi îi tratăm cu indiferență, cu nepăsare, și cel mai trist, cu uitare.

Cu bicicleta prin oraș, o cură de sănătate sau o mare păcăleală?

Foarte mulți dintre cunoscuții mei sunt aproape fanatici în încercarea lor de a mă convinge să merg cu bicicleta prin oraș, să fac mișcare și astfel să îmi păstrez sănătatea. Acum, e adevarat că nu sunt un mare atlet și recunosc asta înainte de orice altă precizare. Este clar că nu merg să mă dau cu bicla prin oraș din anumite motive, cum ar fi de exemplu lenea și alte asemenea meteahne. Dar, la o mai atentă studiere a fenomenului lucrurile în percepția mea stau un pic diferit față de percepția publică. În primul rând nu sunt de acord cu a ma plimba cu bicla ÎN ORAȘ, în spatele mașinilor și a altor utilaje care, culmea, emană gaze de eșapament. Făcând efort (iau în calcul fix motivul pentru care aș dori să mă dau cu bicla, să fac efort și să îmi mențin sănătatea, deci nu o plimbare de 300 m în care nu transpir deloc) se înțelege că ritmul meu cadiac crește, respir mai greu, trag așadar aer în plămâni mai adânc. Ori, la smogul care este în București cel puțin, e clar că eu prin efort susținut pe biclă îmi introduc toate noxele fix în adâncul plămânilor. Și atunci, unde este beneficiul pentru sănătatea mea? Nici în parcuri nu e mare brânză, căci până la urmă și alea tot în mijlocul orașului se află. O soluție ar fi ieșirea din oraș și alergarea pe coclauri, dar deja lucrurile devin mai complicate. Apoi, a fost o adevăraă campanie pentru a se face piste pentru bicicliști. Zis și făcut, numai că pistele eu le văd că sunt cvasinepopulate, rareori văd câte un ciclist trecând peste ele. + că pietonii nu țin cont și merg fix pe pistă chiar dacă au loc pe trotuar suficient. În unele locuri pistele sunt precum pișatul boului, sunt desenate în funcție de ce obstacol era la momentul facerii lor, obstacol ce acum se mai află sau nu acolo. De multe ori, pistele pentru biciclete ocupă cea mai mare parte din trotuar, astfel că nu mai rămâne loc și pentru pietoni. Apoi, mai este un aspect: am impresia că aceste piste de biciclete sunt făcute din bani publici. Aș fi curios să văd cât au costat și mai ales câteva costuri comparative cu alte orașe din Europa, tare îmi e că au cerut 100.000 euro pe un kilometru de pistă la noi și 5.000 pe afară. Ori, cu banii ăștia se luau medicamente pentru 50 de bolnavi de cancer condamnați la moarte de sistemul de sănătate (la care și primăriile au contribuția lor) pentru că nu sunt citostatice. Sau se făcea ceva util, nu niște piste pe care nu se dă nimeni sau pe care se plimbă 10 oameni pe lună și care piste au ajuns deja într-un stadiu de degradare deloc de neglijat, care, ia ghiciți, necesită alte sume pentru refacere. Așadar, nu am cum să fiu de acord cu plimbarea cu bicla prin oraș. Eu cred că este o minciună faptul că aduce beneficii sănătății, minciună de pe urma căreia au de câștigat niște persoane ale căror nume nu este imporant a le pomeni aici. Nu bicicletei în oraș!

Sper

Eu sper numai atât: să trăiesc suficient de mulți ani încât să văd toți criminalii și hoții ăștia de își spun politicieni, judecați și condamnați pentru crimele și sărăcia la care au dus poporul ăsta. 

Târgul de suflete. Porunca doi.

Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

Despre închinarea la idoli falși cred că se poate scrie un doctorat. Diavolul lucrează prin metode pe care nici nu le observăm decât atunci când totul este pierdut, când deja poate sufletul nostru este amanetat, vândut lui și când numai prin căință ni-l mai putem recupera înapoi și să lucrăm spre mântuire. Idolii din lemn sau piatră ai antichității capătă azi noi forme, specifice omului modern, adaptate la nivelul de dezvoltare tehnică pe care acum l-am atins. Azi închinarea nu se mai face primitiv, prosternându-ne în fața unei păpuși, metodele folosite în contemporanitate de diavol sunt diferite: închinarea la vedete, la diferite religii înființate de mintea omului, la filosofi, dragostea nemărginită față de diferite obiecte (iPad, calculator, etc) pe care le slăvim și le iubim mai mult decât ar trebui. Am întâlnit oameni care s-au declarat atei din orgoliu. Ei aleg să nu se închine nimănui, dar în fapt pleacă privirea în fața deșartelor vorbe ale filosofilor, fac tot felul de scheme logice pentru a-și dovedi că au dreptate și că ceilalți se înșeală, se citează unii pe alții, se iubesc sincer între ei, ca oameni. Intelectualul nu poate vedea miracolul, este incapabil să îl simtă, căci el va încerca neâncetat să explice ceea ce nu poate fi explicat - căci de aceea i se spune miracol. Intelectualul este în opoziție cu Dumnezeu pentru că el se află în conflict de idei cu acesta, rareori știința având cuprinsă într-însa învățătura creștină. Iubirea între oameni este porunca fundamentală a creștinismului dar dacă se face în afara acestuia, este degeaba, fără finalitate. Oamenii moderni au perimat până și acest concept, de iubire, tocmai pentru că l-au scos din sfera de influență a creștinismului, a iubirii divine și l-au dus în perimetrul iubirii născocite de mintea (îngustă) a umanității. Atașamentul față de material a schimbat radical iubirea primordială, iubirea poruncită de Dumnezeu, trimițând-o de la o simțire pur sufletească la o simțire transformată într-o simplă afacere. Cu cât ai mai mult (mateial vorbind) cu atât poți iubi mai puțin omul sărac, omul neajutorat, cu atât ești mai prins în capcana confortului și a beatitudinii materiale, cele fără de care viața începe a ți se părea tristă, fără împlinire. Ori, bogăția vine și se poate duce, Dumnezeu nu pleacă nicăieri, este singura constanță de câteva mii de ani încoace. SINGURA! Așadar, închinarea la idolii de bronz capătă în vremurile noastre aspecte față ce care cei mai mulți dintre noi nu știm să ne apărăm, mulți ne percepem pe noi înșine pe calea cea dreaptă în demersul mântuirii dar de fapt este foarte probabil să constatăm într-un moment de meditație că de fapt ne-am vândut demult sufletul unui idol pe care - fiind atât de prezent și de comun în existența noastră - nici măcar nu l-am putut dezvălui ca atare. Marea păcăleală constă excat în această disimulare a idolului ce odată se înfățișa materializat într-o statuie, azi el fiind concretizat în lucruri ascunse, banale. Credem că ne închinăm Domnului dar de fapt idolii noștri, cei despre care vorbim toată ziua, zi de zi, ceas de ceas, sunt alții. Să nu îți faci chip cioplit nu este așadar un îndemn pe care trebuie să îl luăm ad-literam, ci totul trebuie cercetat mult mai profund, privind cu scepticism către căile mult prea bătătorite ce ni se oferă spre parcurgere în viață. Cercetați, apoi pășiți.

Despre un pic de respect

Constat cu o oarecare tristețe că noi consumatorii români nu avem (încă) educația de a ne cere drepturile pe care le avem în această calitate. Rar am auzit ca un client al unui magazin să pretindă respect sau să pretindă ca pentru banii pe care îi plătește pentru mai știu eu ce servici să primească ceea ce a plătit. La o spălătorie mașina ți se spală bine numai dacă dai șpagă celui care îți spală mașina, altfel vei regăsi găinațul de pe aripă și după ce mașina s-a declarat ca fiind gata, la recepție la un hotel ți se va da o cameră cu igrasie, iar dacă vrei o camera mai bună trebuie să dai o mică atenție, și așa mai departe. Zilele astea am ajuns la limita răbdării cu privire la respectul pe care îl pretind de la cineva căruia îi dau bani pentru un serviciu pe care nu și-l executa. De 2 ani merg la tenis cu niște foarte buni prieteni. Plăteam până anul trecut 20 lei pe oră, ceea ce era o sumă onorabilă. Terenul era destul de bine pregătit, dar nu de fiecare dată. Uneori trebuia să mai dau eu cu peria pe linii, alteori jucam pe praf în loc de zgură, nu exista la teren o bancă pe care să îți lași rucsacul, gardul era rupt, etc. Acum abonamentul s-a scumpit cu 50%. E o ridicare mare de preț. Mă așteptam ca aceasta să se regăsească cumva în clitatea serviciilor oferite. Surpriză: pe terenul nostru tot eu dau cu peria pe linii și tot în praf joc. La ultima vizită am avut noroc că cu 3 ore înainte plouase nițel, altfel nu s-a văzut nimic pregătit. Mi-am spus inițial că poate că asta trebuie să primesc pentru banii cheltuiți. Dar surpiză, terenurile de lângă noi erau pregătite, stropite, curățate, etc, îngrijitorii munceau cu elan atunci când se elibera unul dintre terenuri. Deci numai la al nostru beneficiem de self service. În mod normal, consumatorul român de servicii m-ar învăța să dau și eu o șpagă mică și am rezolvat problema, să îi iau celui care trebuie să pregătească terenul o bere sau altceva. Eu îi răspund că reacția mea la faptul că sunt tratat cu silă este să nu mai calc pe acolo. Dacă azi eu, mâine altcineva, poimâine încă 20 ar proceda ca mine am primi în sfârșit și noi înapoi ceea ce plătim. Așa, numai cu o reacție, nu cred că se va schimba mare lucru. 

Un lucru important

În fond și la urma urmelor, cel mai important lucru rămâne tot sufletul. Cel mai important pe lumea asta este sa obținem mântuirea, iar asta are ca finalitate tot sufletul, chiar daca aceasta o obținem prin lucratura trupului, dar spre buna folosință a sufletului.

Frânturi de zi

O zi normală în care m-am lăsat încântat de mai multe mici - dar foarte mici întâplări simple, banale chiar pentru unii. Mi-a plăcut de exemplu că odată cu venirea primăverii, unele dintre doamnele și domnișoarele pe care le-am întâlnit au scos pantofii cu toc înalt, au mers la coafor și și-au făcut unghiile cu ojă roșie. O fată extrem extrem de subțirică era să cadă peste mine în autobuz, ocazie cu care i-am simțit parfumul dulce-acrișor ce îi lăsa o urmă ce mi-a făcut pur și simplu ziua minunată. Era de o candoare inimagnabilă, brunețică, cu un zambet dulce și glas de fee. Era genul ăla de fată care ți-ar fi furat un sărut numai așa, ca să se distreze. Avea ea quelle que chose, nu știu ce, m-a impresionat, iar eu nu sunt cunoscut ca un admirator al scobitorilor, ca sa le zic așa fetelor chiar atât de subțirele... O altă fată mi-a zâmbit la primele ore ale dimineții șia făcut ca pulsul meu să o ia razna pentru câteva minute bune. Mi-a plăcut de asemenea o fază pe care mi-o amintesc atât de limpede de ca și cum totul s-ar repeta acum, sub ochii mei, în care o fată de 25 - 30 de ani alerga să prindă un tramvai și se uita un pic rușinată în jos la sânii ce i se balansau în ritmul alergării și la cele 2 sfârcuri întărite ce se ițeau prin bluză și ce se arătau privirii noastre. Nu părea să protesteze foarte mult față de rebeliunea din bluză, era ceva stânjeneală îmbinată cu erotism, nu știu să descriu senzația, era parcă o fantezie devenită realitate. Tot azi am văzut un cățel ce stătea tolănit la soare cu ochii deschiși urmărind lumea ce se perinda grăbită pe lângă el (chiar, de ce or fi oamenii chiar atât de grăbiți?). O bunicuță s-a oprit, s-a aplecat peste el și i-a spus „cuțu” și aoi încă ceva, nu am mai auzit, dar știu că leneșul a început să dea din coadă dar nu s-a clintit un milimetru. Tot azi mi-am dat seama de cât de faine sunt doamnele trecute de 40 de ani care mai vor încă să fie sexy și care se îmbracă provocator nedorind să renunțe așa de ușor la ceea ce odată aveau din belșug. Am văzut azi câteva încercări mai mult decât reușite ale unor astfel de doamne și m-am bucurat sincer. Mie îmi plac luptătorii, fie și dacă ei sunt cei ce se luptă cu tristețile, cu prejudecățile, cu indolența, cu încăpățânarea și uneori cu prostia noastră.