Sfinți

Oameni care ne-au fost contemporani (sau macar au trait in același secol cu noi) și despre care eu cred ca sunt sfinți:
- Arsenie Boca
- Valeriu Gafencu

- Papa Ioan Paul al II-lea

Cum își bate joc RATB de călătorii care plătesc abonament

Este incredibil ce se întâmplă cu această socieate care a decis mai nou să își bată pur și simplu joc de călătorii care ÎȘI PLĂTESC UN ABONAMENT. Să luăm faptele: în stația de autobuz de la Aviatorilor, sunt de vre-o câteva zile mai multe cete de controlori care se suie în mașini și „ne roagă” să validăm abonamentele, adresându-se tuturor fără a folosi termenii de politețe așa cum fac controlorii de pe tramvaiul 41 de exemplu, toate astea nepurtând legitimațiile la vedere. Poate foarte bine să fie un gagiu de pe stradă care face gestul acesta. Când le cer să se legitimeze, de regulă devin foarte vocali, ceea ce nu este ilegal, doar imoral. Trecând peste acest aspect, azi am trăit ceva de-a dreptul SF, controlorul care „ne-a rugat” să validăm legitimațiile (deși nicăieri nu se spune că ABONAMENTUL trebuie vizat la fiecare urcare în mașină) a oprit pur și simplu autobuzul șantajându-ma pe mine și încă o doamnă (pentru care am intervenit eu în discuție, inițial nu mi se adresaseră) că autobuzul nu pleacă până nu ne validăm ABONAMENTELE. Se nasc aici mai multe întrebări: care este baza legală prin care eu am fost arestat (practic mi s-a limitat dreptul la liberă circulație care este stabilit în Constituția României la articolul 25 alineatul 1 (Dreptul la liberă circulație, în țară .... este garantat) care este baza legală prin care autobuzul a fost oprit în stație, care este baza legală prin care mi se cere validarea abonamentului, de ce legitimațiile de serviciu de controlor RATB se flutură, eventual cu degetul în dreptul numărului matricol astfel încât eu călătorul să nu pot citi acest număr. Să o luăm metodic. RATB este regie autonomă, deci este o instituție de interes strategic (reglementată local) așa cum reiese din legea 15 / 1990, articolul 2 (ART.2 Regiile autonome se organizeaza si functioneaza in ramurile strategice ale economiei nationale). Deci nu se poate că dacă nu îmi place să merg cu altceva, mai ales că în acest domeniu nu există concurență, deși în legea 92 / 2007 se specifică foarte clar la articolul 1, alineatul 4 litera a că organizarea serviciilor de trasport în comun se realizează cu promovarea accesului la concurență. Trecem peste acest aspect în care sunt dispus să nu fac apel la rigorile legii și atunci pretind ca SINGURUL operator de transport în comun din București să îmi ofere servicii de calitate făcând apel la aceeași lege cu același articol și alineat, punctl c, care exprimă un astfel de deziderat: garantarea respectării drepturilor şi intereselor utilizatorilor serviciului de transport public local; Deci, cu alte cuvinte, ei SUNT OBLIGAȚI să îmi respecte interesele legitime față de transportul în comun. Mai departe. Pe site-ul www.ratb.ro la informații generale se specifică foarte limpede următoarele: „Cardul Activ încărcat cu portofel electronic precum și Cardul Multiplu încărcat cu un număr de călătorii vor fi validate în aparatele special montate în acest scop imediat după urcarea în mijlocul de transport”. Tot acolo se face și o delimitare evidentă între ABONAMENTE și carduri de călătorie tip portofel, prin specificarea că abonamentele se vor folosi numai în condițiile pentru care au fost eliberate. M-am uitat peste cardul meu și am văzut că scrie Activ. Aoleu!mi-am spus, deci nu este abuz al RATB. Am căutat apoi care sunt reglementările transportului în comun din București și am găsit H.C.G.M.B. numărul 156 / 2001. Și m-am apucat nervos că nu am dreptate să citesc. Iată ce se spune aici cu privire la abonamente: „Art.4 – La urcarea in tramvai, autobuz, troleibuz sau in vehiculele de pe liniile expres, calatorul este obligat sa composteze de indata biletul sau cartela magnetica, corespunzatoare tarifului in vigoare la data efectuarii calatoriei, in aparatele special montate in acest scop iar la cererea organelor de control sa le prezinte pentru verificare”. Deci până aici nimic de abonament, ci numai de obligația de a plăti o călătorie, numai că eu am abonament. Mai departe. „Art. 5 – Biletele, cartelele magnetice, abonamentele sau legitimatiile de calatorie vor fi folosite potrivit conditiilor in care au fost eliberate. Posesorii de abonamente sau legitimatii nominale sunt obligati sa prezinte controlorilor, la cerere, actele de identitate. VOILA! Zice și de mine. Deci sunt obligat DOAR să prezint cardul Activ CONTROLORILOR, eventual alături de buletin dacă mi-l solicită. Nici vorbă de obligativitatea de a-mi valida ABONAMENTUL la FIECARE urcare în autobuz!!!!!! Așadar, care e baza legală a RATB prin care au trecut pe site obligativitatea validării Cardului Activ dacă pe acesta se află încărcat un abonament??????? ABUZ!!!!!! RATB dorește prin acest abuz să îmi urmărească mie cetățeanului român viața privată, căci Cardul Activ este identificabil cu datele mele personale, ori în conformitate cu Constituția României, la articolul 26 mie MI SE GARANTEAZĂ DREPTUL LA VIAȚĂ ÎNTIMĂ, FAMILIALĂ ȘI PRIVATĂ și mi se dă dreptul DE A DISPUNE DE VIAȚA MEA atâta timp cât nu afectează drepturile celorlalți. ori eu nu afectez dreptul RATB de a-mi solicita bani pentru călătoriile pe care le efectuez și nici nu îi îngrădesc dreptul de a-mi verifica validitatea Cardului Activ cu controale prin sondaj prin instituția controlorilor. Așadar, dacă și mâine mi se va mai solicita (în modul zeflemist al controlorilor de la Aviatorilor) validarea ABONAMENTULUI meu, îmi rezerv dreptul de a mă adresa RATB iar dacă nu voi primi satisfacție, justiției.

QED.

P.S.
Reproducerea oricărui pasaj din acest articol se va face numai cu acordul autorului. 

Câteva considerațiuni pe marginea scurtei mele călătorii la Periș

Ieri după-amiază am plecat un pic până la Periș, unde am avut nițică treabă. Ceea ce mi-a atras atenția la un moment dat a fost că în microbuzul care m-a dus la țară nu mirosea deloc ca într-un tramvai din București, ci cu mult mai frumos. Se vedea că unii dintre oameni erau mai bpgați, alții mai săraci, dar sub nicio formă nu mirosea a transpirație, băsini, picioare murdare sau alte asemenea odoruri pe care uneori le mai testez prin tramvaie și autobuze prin București. Nu reușesc să îmi dau seama cum se face că la final de zi, undeva la ora 6 seara nu puțea nimeni a nimic nașpa, ba mai mult, identificasem un miros de mosc, lavandă, ceva dulce și încă ceva care dădea o impresie de proaspăt spălat. La 2 persoane am recunoscut mirosul binecunoscut Axe iar o persoaă 100% se dădea cu Intesa Unisex (ocazie cu care mi-am amintit de parfumul ăsta). Apoi, noaptea, am încercat în zadar să adorm. M-am sucit, m-am învărtit, se pare că gândurile și un litru de Pepsi (la care am renunțat până ieri) nu m-au lăsat să mă odihnesc. La un moment dat a început să cânte cocoșul, moment în care mi-am spus în barbă că ar trebui să fie ora 5 dimineața, căci nu știu de ce știu că cocoșul dă deșteptarea fix la ora aia. Era 3 fix, de unde bag sama că cocoșul ilfovean este neîntors. De pe la unu până la cântatul cocoșului, m-am luptat eroic (sau erotic??) cu un purice care mi se plimba aparent vesel pe trupu-mi imens. O datorie de onoare mă obligă să recunosc că am pierdut lupta, dispun în acest moment de câteva semne ale dințișorilor săi mititei plasate tactic pe locurile unde mă plezneam retrograd în speranța că l-am ucis. Cred că individul s-a tirat din plictiseală pe alt corp, după ce fusese - mă gândesc eu - pe blanița unui cățel cu care m-am jucat un pic. Apoi, pentru cei care nu știu încă, viața la țară nu prea lasă loc lenii, aici se găsește tot timpul ceva de făcut, motiv pentru care eu recomand a face treabă utilă la țară decât sală la București. Am făcut un pic de efort și îmi simt o parte importantă din mușchi antrenați, astfel că ar fi bine ca Jean Claude Van Damme să nu dea ochii cu mine zilele astea pentru că riscă să îl fac de râs. Invidios din fire cum sunt (sau cel puțin asta a fost concluzia fostei mele...) am ajuns la concluzia că degeaba îmi iau și eu piscină din aia mare ca a lu' George și Vera, că tot nu am unde să o plasez la mine în dormitor. Și oricum nu pot sta la soare în așa fel de fain cum stătea susnumitul cu fiica. Am plecat de acolo cu o sinceră invidie (pozitivă) și mi-am spus că trebuie să mă mut și eu la curte. Empiric am constatat că dacă ești cățel mic ai tendința de a te juca 95% din viața în care nu dormi, în cealaltă parte de 5% desigur simți nevoia ca cei din jur să îți spună cât de scump, dulce, drăgălaș, etc ești. Apoi, la întoarcere mi-am întărit decizia de a merge la mare cu trenul, căci gagiul ăsta de conducea microbuzul avea orice alte preocupări în timp ce șofa, mai puțin șoferia. Nu îmi părea cu adevărat interesat de activitatea asta, deși aș putea să jur că el manevra volanul, 3 pedale și un levier de schimbare a vitezelor. A făcut foaia de parcurs (asta după ce a stat 5 minute în plus la capăt de linie din motive pe care nu doresc să le știu), a tăiat bilete, a dat 3 SMS, a vorbit cu unu' care a primit poruncă să îi oprească și lui 2 beri (sper că nu la celălalt capăt), a extras din măsele circa 250 grame carne de mici de oaie (neinspirat m-am așezat fix pe scaunul din spatele lui, sperând că geamul deschis la el îmi va aduce un aport suplimentar de aer, ceea ce a fost total eronat) toate în timp ce șofa. Nu numai odată a corectat trasa pe care se înscria microbuzul căci ajungea să taie binișor linia ce separa cele 2 benzi. În fine, recomand trenul dacă țineți la viața voastră. Sper că țineți. Bine, asta în cazul în care și voi v-ați tras Matizu' pe margine și nu puteți merge cu dânsul la mare. A, și la final să vă mai zic una: ce n-am mers eu cu bicla de ani de zile, când merg la Periș devine principalul meu mijloc de transport cu care mergeam să îmi cumpăr țigări (când fumam), când merg să mai iau o bere, când merg la mamaia și tataia sau în alte vizite. 

O întamplare aparent neobișnuită

O intamplare aparent neobisnuita am patit azi.

Stati sa vedeti.

Faceam si eu dus ca tot omu', cu apa calda ca asa imi place mie. Am luat buretele si l-am amestecat bine cu sapun si am inceput sa ma frec pe tot corpu'. Cand am dat pe la puță, ce sa vezi, cloc, a cazut in apa. Mirat m-am uitat cum aceasta se ducea spre scurgere cu un ghemotoc de spuma si apa care curgea acum fixa caci ramasesem intr-un stupor de neimaginat, caci in mintea mea se repeta insistent intrebarea: ce naiba, chestiile astea se desprind??? Cand mi-am mai revenit am constatat ca se facuse abur ca la sauna, iar puța mea se dusese pe scurgere in jos. Na, ce era sa fac, am mers la un vecin cu care mai joc eu tabinet pe acilea si am cerut o penseta, ca asta e ceasornicar. Initial am cerut o penseta mare, dar pe drum optimismul meu mi s-a parut exagerat asa ca m-am intors si am cerut una mica dar lunga, ca sa intre adanc in scurgere. Am mai stat 22 de minute ca sa ii explic de ce am iesit in pielea goala pe casa scarii, dar l-am lamurit repede zic eu. Dupa un efort deloc de neglijat pentru un tanar de varsta mea, am extras gogomania si - din lipsa de alte idei - am lipit-o la loc cu scoci mat, din ala lat pentru baloti, ca din ala aveam prin casa. No, acum ma framanta o dilema: maine sa mai fac baie sau nu?

Publicata în original pe facebook. 

Gata.

Gata. Am obosit. Sunt foarte obosit. Am luat o decizie de a ma liniști un pic, de a-mi face un pic de ordine în viață, de a mă concentra de acum pe lucrurile personale și de aceea am demisionat din conducerea SPUSTv. Plecând la un drum cu un crez pe care încă îl mai am, acela că a te bate pentru drepturile comune ale noastre ale oamenilor simpli este ceva bun, am ajuns acum, la mai bine de 6 ani de activitate în conducerea sindicatului, să consider cumva că mi-am făcut datoria față de oamenii care și-au pus - mai mult sau mai puțin - încrederea în mine. Războiul în care eram combatant s-a terminat însă pentru mine. Atunci când ajungi să te simți inamicul propiilor camarazi cu care ar trebui să mergi unit asupra „inamicului”, cred că este mai onorabil să spui stop, când stricăciunile nu sunt încă foarte mari, sau nu sunt deloc perceptibile. Am încercat - și nu am reușit - să fiu un factor de echilibru, nu am lăsat cavalcada de afronturi la adresa unor persoane să mă demotiveze, nu am tăcut atunci când am avut o opinie contrară curentului general, am stat drept și nu i-am dat Domnului Dumnezeului meu care mă va jueca la Dreapta Judecată motive să mă pedepsească. Acum, așa cred eu, numai atunci voi vedea dacă ceea ce am făcut a reprezentat ceea ce trebuia făcut. Am învățat multe și acum sunt un om mai bun (uneori așa mă percep, mai matur și mai „copt”) tocmai datorită implicării în lupta sindicală de la vârf. Stimez niște oameni faini pentru calitățile lor, de la fiecare dintre ei am cules câte puțin. Jigodiile le-am identificat înainte de a se demasca singure prin acțiuni compromițătoare și asta mi-a oferit uneori o falsă aură de intelgență pe care o pretindeam în relația mea cu mine. Era doar fler. Minciuna și manipularea pe care am fost nevoit să le văd la unii dintre apropiați m-a făcut să mă gândesc serios la un moment dat dacă nu cumva prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru binele comun este prea mare. Am suferit și dezamăgiri crunte, jigniri și scuipați în freză, amenințări și trădări, dar acestea însă, după ce mi s-au vindecat rănile, mai mult m-au întărit decât m-au doborât. Atunci când a fost greu și foarte greu am învățat că trebuie să mă comport ca un lider, iar aici le mulțumesc celor care mi-au oferit ocazia să le fiu folositor cumva în vremurile astea în care poverile de pe umerii fiecăruia sunt numărate cu zecile. Este greu să știi că situația este grea și să găsești resursele necesare să îi încurajezi pe cei care și-au pus încrederea în tine, dar la final satisfacțiile sunt pe măsură. Iar asta nu se poate măsura în nimic. Tuturor vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ați învățat și pentru tot ceea ce ați reprezentat pnetru mine în perioada cât am fost în conducerea sindicatului. Stimă și respect.

Poporul a ucis poporul

Stăteam şi mă gândeam zilele astea la un paradox pe care suntem nevoiţi să îl trăim în anii ăştia. Bunătatea proverbială a poporului ăsta a dus de fapt la o situaţie în care nimeni nu pedepseşte pe nimeni, nimeni nu cere nimănui nimic, nimeni nu pretinde ca cel care e plătit pentru ceva, să îşi facă treaba. Din bunătate, dintr-o prea largă iertare, din dorinţa de a nu-l deranja pe dobitocul care te sfidează, din toate acestea şi nu numai, ies de regulă situaţii anormale. Vezi pe unul că fură, închizi ochii, că are el un motv suficient de bun pentru care face asta, vezi pe unul că te tratează cu lipsă de respect pe la un ghişeu, nu iei atitudine, că are şi el familie, ce faci, îl laşi fără pâine, vezi pe cineva că face necurăţenii unui neajutorat, te bucuri pentru că nu ţi se întâmplă ţie şi îl ierţi pe asupritorul acela, nu îl tragi de mânecă să îi faci morală. Poporul a omorât astfel poporul, cu bunătate, cu liniştea pe care a oferit-o lichelelor, linişte pe care unii o folosesc pentru interesul lor, deloc în slujba poporului. Ce facem? Nu putem schimba firea poporului, căci oamenii acestui popor (de care uneori mă declar dezamăgit. dar pe care în esenţa lui îl iubesc) nu se pot schimba peste noapte. Nu ai cum să faci dintr-un popor creştin,  luptător, blajin, bun, răbdător, unul de profitori, laşi, jigodii, hoţi şi alte asemenea, deşi în vremurile astea televiziunile de mare rating vor să ne inoculeze în subconştient ideea că ţara e plină numai de gunoaie violente şi oameni de nimic. Firea nu poate fi schimbată. Nemţii sunt aşa cum sunt şi aşa vor rămâne. Englezii la fel. Polonezii, ruşii, grecii, toate popoarele au elemente specifice care se transmit de la generaţie la generaţie prin ceea ce noi numim cultură. Iar cultura este imposibil a se schimba. Oare asta vrea poporul să vadă la TV? Oare asta e poporul? Eu ştiu despre poporul ăla bun, care stă neexpus la TV, care citeşte, care face cultură, care ia atitudine când este furat, care face fapte bune anonime, care nu atacă biserica sa străbună ortodoxă. Unde e poporul ăla pe care îl ştiu eu, să fi fost oare omorât de un alt popor, un monstru schingiurit apărut odată cu aşa zisa libertate? Poporul meu, ăla bun, mai există?

Piața TV, compendiu II

Foarte mulți telespectatori români nu înțeleg piața de media de la noi, dar vina nu le aparține decât parțial, căci ei ar trebui să se informeze, dar dacă ar vrea cineva să se informeze și să își facă o opinie corectă, nu ar avea prea multe surse de încredere și mai ales, obiective. Cea mai mare nedreptate care se produce în anii aceștia se îndreaptă asupra televiziunii publice. Privații trăiesc din publicitate, iar la ei ratingul aduce bani. Cum o bună parte din publicul telespectator preferă să se uite la TV pentru divertisment și politică (în principal), este evident că cine reușește să atragă mai mulți telespectatori de partea sa va avea mai mulți bani în cont la final de zi. Iar în modernitate, scopul scuză mijloacele... Dar, după unele surse, o bună parte din privați primesc bani și de la cabliști, iar restricțiile pentru publicitate pentru ei sunt mai puține ca în cazul televiziunii publice. Practic, un privat care are statutul de televiziune națională (națională ci nu publică, așa cum unii fac confuzia) - deci intră în pachetul must carry pe care fiecare cablist trebuie astfel să îl prea obligatoriu - primește bani din tot atâtea surse precum televiziunea publică: bani din publicitate (fără restricții), + bani de la cabliști. Ar fi interesant pentru cititorul acestui articol să încerce să se intereseze cam care este cuantumul pe care fiecare abonat la cablu/antenă satelit îl dă către marile trusturi TV din România. Din ceea ce știu eu cuantumul se apropie lejer de „imensa” sumă de 4 lei pe care fiecare familie o plătește TVR-ului (unele surse spun că pentru trustul Intact suma ar fi undeva la 70 eurocenți iar pentru trustul MediaPro 80eurocenți). Banii ce vin de la bugetul de stat merg în investiții și - cea mai mare parte dintre ei - la SN Radiocomunicații, cei care asigură transmisia semnalului terestru către 99% din populația României (pentru TVR 1). Statul român face scutiri pe banul dumneavoastră, adică pe banul TVR. Oferă posibilitatea unor categorii absolut îndreptățite să nu plătească această taxă, dar nu oferă compensații în schimbul acestor pierderi. Cei mai mulți dintre telespectatorii TVR reclamă pierderea drepturilor de difuzare a unor competiții sportive importante, campionate mondiale, curse de Formula 1, Liga I la fotbal, etc, dar uită că cei 11 euro și ceva pe care îi plătesc pe an (mai puțin și ca în Albania) nu mai asigură posibilitatea de a participa cu șanse la licitații desfășurate pe o piață de media absolut liberă, în care cererea și oferta au urcat prețurile unor competiții la sume astronomice, pe care oricum TVR nu și le poate permite. Un exemplu de astfel de cheltuială a fost transmisia meciurilor din Champions League, la care TVR-ul a pierdut mulți bani (din punct de vedere al balanței economice vorbesc acum) la fiecare transmisie (aproximativ 450.000 euro pe meci după unele surse), pierderi ce au adus această instituție în pragul colapsului economic la care asistăm acum. Ori, pentru un privat o sumă de ordinul a 30.000.000 euro pe an este una pe care acesta este dispus să o riște pentru a transmite - de exemplu - Liga I. Nici EBU la care TVR-ul este afiliat nu își mai permite să meargă liniștit la licitațiile pentru competițiile de nivel mondial, având în rețele precum Sport 5 - de exemplu - un concurent de invidiat. Ori, EBU reprezintă majoritatea televiziunilor publice din Europa, adică și pe cele din țări precum Marea Britanie, Germania, Franța, etc. Prețurile urcă vertiginos, banii aceia ajung în buzunare private, plătește cine? Nu toată populația țării este fan fotbal sau sport, astfel că din banii din taxa tv trebuiesc cheltuiți pentru toți plătitorii: și cei care iubesc cultura trebuie să fie reprezentați, și cei care iubesc divertismentul, etc. Ori, în acest caz televiziunea publică este iarăși dezavantajată, căci în timp ce un privat poate deschide cu succes 3 posturi numai pentru sport, TVR trebuie să asigure misiunea descrisă foarte clar în legea de organizare și funcționare, + că trebuie să respecte alte legi conexe care de asemenea aduc obligații editoriale și financiare: legea minorităților, legea prin care se redistribuie o parte din bani către CNC, etc. Ori, în cazul în care din start TVR se află într-o subfinanțare acută (o problemă nu numai a TVR, există aceeași problemă și în cazul învățământului, sănătății, și a altor medii mai importante pentru viața unui român decât o televiziune) este imposibil a se face performanță. Mai mult, în aceste zile TVR a devenit un soi de încasator universal de pumni de fiecare dată de la forțele ce se află în opoziție. Readuc aminte că actualul prim ministru al României instiga nu demult populația la insubordonare civică, lucru unic banuiesc în politica europeană. În Constituția României se spune că printre obligațiile pe care fiecare cetățean le are se află și aceea de a plăti taxe și impozite, ori, această taxă este instituită de exact statul român. Este cel puțin stranie cerința unui oficial al statului român de a nu plăti taxele către acesta. După debarcarea șefului vechi din TVR (propus de președintele Băsescu) au început atacurile din partea celor care până mai ieri alaltăieri dețineau frâele puterii în această instituție și care acum au găsit brusc motive catastrofale de desființare a TVR. Cine suferă în tot acest război? Tot nevinovații, dumneavoastră publicul telespectator care nu mai știți ce să credeți, angajații simpli care au familii de întreținut și bănci de plătit, care vin la muncă cu bună credință și cu dorința de a face performață și calitate în media de azi... Trusturile de media aservite unor anumite interese vorbesc telespectatorilor săi la ore de maximă audiență despre nenorociții din TVR, instigând populația la ură împotriva instituției ca atare ci nu asupra vinovaților de dezastrul în care aceasta se află, culmea, singurii care au fost constant într-un fel sau altul la conducerea instituției. Dădătorii de profesie cu părerea fac comentarii nesusținute de realitate, nedocumentate, ridicole pe alocuri, dar care aduc un awerness negativ pentru televiziunea publică. Decizii regretabile precum revinderea unor drepturi de redifuzare a unor meciuri din Campionatul European de Fotbal aduc și ele deservicii deloc ușor de cuantificat. Publicul dă cei 4 lei și dorește ca din acești bani să se obțină maximum de profit, ori o înțelegere cel puțin bizară între decidenții din TVR și un alt trust media amplifică desigur nemulțumirea telespectatorului - tot un nevinovat în toată această zăpăceală. Fiind un moment slab, neprietenii televiziunii publice atacă pe toate căile, căci până la urmă de asta s-a murit la Revoluție, pentru capitalism, iar acesta - după cum unii știți - nu are reguli altele decât profitul, banul, dividentul, eficiența economică. Ori, o televiziune privată este o afacere ca oricare alta. S-a vorbit despre numărul mare de angajați ai TVR. BBC are vre-o 30.000 - ce e drept răspândiți pe mai toate meridianele globului. TF1 un număr nu foarte diferit. Televiziunea poloneză are în jur de 5.000 de angajați. Deci, la o comparație cu alte posturi publice din Europa, nu stăm chiar catastrofal. Televiziunile private de la noi afișează un număr redus de persoane angajate, marile trusturi de presă TV declară că au de ordinul sutelor, alte posturi și mai puțin. Aș fi curios dacă aș avea cum să aflu care este suma trecută pe cartea de muncă a acestor angajați, dacă se trece suma minimă pe economie sau altă sumă, dar nefiind autorități publice nu am cum să cer aceste informații. Dar, atenție, aceste trusturi funcționează pe bază de colaboratori permanenți: adică inginerul de sunet Ion - de exemplu - era angajat la o televiziune din asta mare, fiind un excelent profesionist. Acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă invocându-se lipsa activității. Apoi, i s-a comunicat acestui Ion că trebuie să își facă un PFA sau altă formă din asta privată de organizare și brusc i s-a găsit un loc de muncă. Sau, redactorilor li s-a cerut să accepte să fie plătiți pe drepturi de autor, ori astea nu sunt drepturi salariale, nu se supun așadar acelorași taxe și impozite precum un salariu. Profitul contează, orice modalitate de evaziune este binevenită atâta timp cât autoritățile nu au timp să controleze pe cineva care îl invită seară de seară la „dezbatere”. Și alte asemenea. Logic că oamenii ăia care lucrează pentru acei privați nu apar ca angajați, da nu aș paria că numărul de salariați (pe diverse căi) este mai mic ca la TVR. Cum oare să supraviețuiască o televiziune publică în astfel de condiții, deloc fair play???????

Tehnică

Observ cu plăcere că este cineva care îmi distribuie banalitățile pe Google +, numai că nu știu cine este. Dacă persoana dorește, rog a se pârâ pentru a putea să îi adresez mulțumirile mele. ...și a o adăuga în lista de prieteni Google +.

Eroi și torționari

Uitându-mă la Memorialul Durerii îmi dau seama că de fat eroii adevărați ai neamului ăsta sunt oameni simpli, pe care nu îi identifici ca atare pe stradă. Nu poartă nimic care să îi identifice printre noi, muritorii de rând, nu au aure strălucitoare, nu poartă pecete pe frunte sau la reverul hainei, nu se laudă cu asta, nu epatează, nu plâng, nu cer milă sau recunoaștere. Doar trăiesc printre noi. Eroi pot fi oricare dintre cei pe care îi întâlnești pe stradă, poate fii bătrânul care cerșește la colț de stradă, poate fii bunica lu' ăla sau lu' ăla, unchiul mai știu eu cărui coleg de serviciu, un vecin sau un bătrân pe care nici nu îl vedem pe stradă. Însă printre eroi se ascund la fel de bine și cei care i-au făcut eroi: torționarii, sataniștii, răufăcătorii, securiștii. Nici ei nu au pecete (poate doar pe conștiință, daca între timp au căpătat una) și nici alte semne care să ne indice nouă nepăsătorilor despre cât de mult rău au făcut la viața lor. Eroii și torționarii se pot întâlni azi la o tablă în Cișmigiu, pot să se lupte pentru înca 5 lei în plus la pensie la coada pe care din sărăcie au făcut-o în fața mai știu eu cărei case de pensii, pot împărți o țigare, o pâine, o amintire. Dar noi, noi, cei care credem că suntem fantastici, noi nu vom reuși niciodată să ne recunoaștem eroii și nici să ne pedepsim torționarii. De ceea ce sunt însă sigur este că Dumnezeu le va pregăti fiecaruia plata după fapta sa: eroul va primi binemeritata răsplată, la fel și torționarul. NIMENI nu va scăpa de dreapta judecată, nici chiar cei pe care noi azi îi tratăm cu indiferență, cu nepăsare, și cel mai trist, cu uitare.

Cu bicicleta prin oraș, o cură de sănătate sau o mare păcăleală?

Foarte mulți dintre cunoscuții mei sunt aproape fanatici în încercarea lor de a mă convinge să merg cu bicicleta prin oraș, să fac mișcare și astfel să îmi păstrez sănătatea. Acum, e adevarat că nu sunt un mare atlet și recunosc asta înainte de orice altă precizare. Este clar că nu merg să mă dau cu bicla prin oraș din anumite motive, cum ar fi de exemplu lenea și alte asemenea meteahne. Dar, la o mai atentă studiere a fenomenului lucrurile în percepția mea stau un pic diferit față de percepția publică. În primul rând nu sunt de acord cu a ma plimba cu bicla ÎN ORAȘ, în spatele mașinilor și a altor utilaje care, culmea, emană gaze de eșapament. Făcând efort (iau în calcul fix motivul pentru care aș dori să mă dau cu bicla, să fac efort și să îmi mențin sănătatea, deci nu o plimbare de 300 m în care nu transpir deloc) se înțelege că ritmul meu cadiac crește, respir mai greu, trag așadar aer în plămâni mai adânc. Ori, la smogul care este în București cel puțin, e clar că eu prin efort susținut pe biclă îmi introduc toate noxele fix în adâncul plămânilor. Și atunci, unde este beneficiul pentru sănătatea mea? Nici în parcuri nu e mare brânză, căci până la urmă și alea tot în mijlocul orașului se află. O soluție ar fi ieșirea din oraș și alergarea pe coclauri, dar deja lucrurile devin mai complicate. Apoi, a fost o adevăraă campanie pentru a se face piste pentru bicicliști. Zis și făcut, numai că pistele eu le văd că sunt cvasinepopulate, rareori văd câte un ciclist trecând peste ele. + că pietonii nu țin cont și merg fix pe pistă chiar dacă au loc pe trotuar suficient. În unele locuri pistele sunt precum pișatul boului, sunt desenate în funcție de ce obstacol era la momentul facerii lor, obstacol ce acum se mai află sau nu acolo. De multe ori, pistele pentru biciclete ocupă cea mai mare parte din trotuar, astfel că nu mai rămâne loc și pentru pietoni. Apoi, mai este un aspect: am impresia că aceste piste de biciclete sunt făcute din bani publici. Aș fi curios să văd cât au costat și mai ales câteva costuri comparative cu alte orașe din Europa, tare îmi e că au cerut 100.000 euro pe un kilometru de pistă la noi și 5.000 pe afară. Ori, cu banii ăștia se luau medicamente pentru 50 de bolnavi de cancer condamnați la moarte de sistemul de sănătate (la care și primăriile au contribuția lor) pentru că nu sunt citostatice. Sau se făcea ceva util, nu niște piste pe care nu se dă nimeni sau pe care se plimbă 10 oameni pe lună și care piste au ajuns deja într-un stadiu de degradare deloc de neglijat, care, ia ghiciți, necesită alte sume pentru refacere. Așadar, nu am cum să fiu de acord cu plimbarea cu bicla prin oraș. Eu cred că este o minciună faptul că aduce beneficii sănătății, minciună de pe urma căreia au de câștigat niște persoane ale căror nume nu este imporant a le pomeni aici. Nu bicicletei în oraș!

Sper

Eu sper numai atât: să trăiesc suficient de mulți ani încât să văd toți criminalii și hoții ăștia de își spun politicieni, judecați și condamnați pentru crimele și sărăcia la care au dus poporul ăsta. 

Târgul de suflete. Porunca doi.

Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

Despre închinarea la idoli falși cred că se poate scrie un doctorat. Diavolul lucrează prin metode pe care nici nu le observăm decât atunci când totul este pierdut, când deja poate sufletul nostru este amanetat, vândut lui și când numai prin căință ni-l mai putem recupera înapoi și să lucrăm spre mântuire. Idolii din lemn sau piatră ai antichității capătă azi noi forme, specifice omului modern, adaptate la nivelul de dezvoltare tehnică pe care acum l-am atins. Azi închinarea nu se mai face primitiv, prosternându-ne în fața unei păpuși, metodele folosite în contemporanitate de diavol sunt diferite: închinarea la vedete, la diferite religii înființate de mintea omului, la filosofi, dragostea nemărginită față de diferite obiecte (iPad, calculator, etc) pe care le slăvim și le iubim mai mult decât ar trebui. Am întâlnit oameni care s-au declarat atei din orgoliu. Ei aleg să nu se închine nimănui, dar în fapt pleacă privirea în fața deșartelor vorbe ale filosofilor, fac tot felul de scheme logice pentru a-și dovedi că au dreptate și că ceilalți se înșeală, se citează unii pe alții, se iubesc sincer între ei, ca oameni. Intelectualul nu poate vedea miracolul, este incapabil să îl simtă, căci el va încerca neâncetat să explice ceea ce nu poate fi explicat - căci de aceea i se spune miracol. Intelectualul este în opoziție cu Dumnezeu pentru că el se află în conflict de idei cu acesta, rareori știința având cuprinsă într-însa învățătura creștină. Iubirea între oameni este porunca fundamentală a creștinismului dar dacă se face în afara acestuia, este degeaba, fără finalitate. Oamenii moderni au perimat până și acest concept, de iubire, tocmai pentru că l-au scos din sfera de influență a creștinismului, a iubirii divine și l-au dus în perimetrul iubirii născocite de mintea (îngustă) a umanității. Atașamentul față de material a schimbat radical iubirea primordială, iubirea poruncită de Dumnezeu, trimițând-o de la o simțire pur sufletească la o simțire transformată într-o simplă afacere. Cu cât ai mai mult (mateial vorbind) cu atât poți iubi mai puțin omul sărac, omul neajutorat, cu atât ești mai prins în capcana confortului și a beatitudinii materiale, cele fără de care viața începe a ți se părea tristă, fără împlinire. Ori, bogăția vine și se poate duce, Dumnezeu nu pleacă nicăieri, este singura constanță de câteva mii de ani încoace. SINGURA! Așadar, închinarea la idolii de bronz capătă în vremurile noastre aspecte față ce care cei mai mulți dintre noi nu știm să ne apărăm, mulți ne percepem pe noi înșine pe calea cea dreaptă în demersul mântuirii dar de fapt este foarte probabil să constatăm într-un moment de meditație că de fapt ne-am vândut demult sufletul unui idol pe care - fiind atât de prezent și de comun în existența noastră - nici măcar nu l-am putut dezvălui ca atare. Marea păcăleală constă excat în această disimulare a idolului ce odată se înfățișa materializat într-o statuie, azi el fiind concretizat în lucruri ascunse, banale. Credem că ne închinăm Domnului dar de fapt idolii noștri, cei despre care vorbim toată ziua, zi de zi, ceas de ceas, sunt alții. Să nu îți faci chip cioplit nu este așadar un îndemn pe care trebuie să îl luăm ad-literam, ci totul trebuie cercetat mult mai profund, privind cu scepticism către căile mult prea bătătorite ce ni se oferă spre parcurgere în viață. Cercetați, apoi pășiți.