2013

Dat fiind că nu știu dacă am sau nu am internet pe unde mă duc, anticipez nițel și vă urez încă de pe acum ca anul ce vine să vă aducă sănătate și noroc (că numai sănătate aveau și ăia de pe Titanic), fericire și în general cam tot ceea ce vă doriți. Un an 2013 mai bun! La mulți ani.

Despre veștile bune

Astăzi am vorbit cu un prieten de-al meu din Iași cu care nu mai vorbisem de ceva vreme, ocazie cu care am constatat că îi merge bine, este forte ok și are o viață liniștită, chiar dacă plină ochi de singurătate. Dintre cunoscuții mei el este unul dintre aceia care chiar merită ca bunul Dumnezeu să își aștearnă peste el mila și îndurarea Sa. A fost ca o veste bună de Crăciun, ca în filmele alea americane de 2 lei în care se subliniază până la evidență minunea ce se întâmplă fix în ziua de Crăciun. 

Crăciunul

Crăciun fericit tuturor cititorilor mei.

Trăiri faine

Am uitat să vă împărtăşesc o experienţă faină trăită în week-endul acesta. Am fost la Ateneu unde am avut invitaţii pe locurile situate în avanscenă. Niciodată nu am stat atât de aproape de o orchestră şi niciodată în viaţa mea nu am avut şansa de a arunca o privire - fie şi cu coada ochiului - înspre publicul din sala de spectacol în timpul acestuia din pozitia sau proximitatea scenei. Senzaţia a fost una extraordinară şi am constatat cu această ocazie că există un farmec anume şi o trăire specială şi din partea artiştilor atunci când prestează vre-una din artele spectacolului, nu numai din partea spectatorilor. Până la această dată nu mi-am pus niciodată întrebarea cam de ce trăiri au parte cei care sunt pe scenă. E foarte fain să vezi cum un gest mic al unui contrabasist sau a unui viloncelist adăugat lângă alte gesturi ale altora din orchestră dau la final o interpretare preaminunată a unei melodii.

Rostul suferinţei

Atunci când eşti sănătos tun şi nu ai nicio problemă reală, te deranjează faptul că nu deţii Ferrari şi vilă în Bahamas, că nu ai cucerit mai ştiu eu ce femeie, că nu ai un cont de mai ştiu eu câte milioane de euro sau că "i-ai tras-o" unui om sau altul, sau alte asemena "lucruri" care nu au până la final nicio importanţă pentru nimeni şi pentru nimic. Atunci când suferi de o boală incurabilă, brusc, întreg orizontul existenţial ţi se schimbă. Brusc vila de la plajă nu mai pare chiar atât de importantă, maşina poate să fie de orice marcă atâta timp cât te duce la spital să îţi iei porţia de "otravă salvatoare", femeia este bună oricare atâta timp cât te îngrijeşte şi îţi şterge sudoarea de pe frunte sau îţi aduce un Algocalmin atunci când simţi că durerea te scoate din minţi şi îţi spune un cuvânt dulce, poate cel mai dulce pe care simţi nevoia să îl auzi în fix momentul ăla. Banii nu te mai încântă decât în măsura în care ar putea cumpăra cumva salvarea, dar odată plecat pe drumul unei boli la finalul căreia nu se află altceva decât moartea, aceştia nu mai pot cumpăra nimic, indiferent ce ai face nu mai ai cum sa te întorci. Eşti pe singurul drum fără întoarcere de pe care nici regii şi nici cerşetorii nu se mai pot întoarce şi pe care toţi suntem trataţi la fel. Moartea, cea care ne desparte, ne aduce aminte cât de uniţi ar trebui să fim şi cât de egali suntem de fapt: un suflet avem fiecare, o inimă, un gând. Nu te mai încântă răul altuia şi ai vrea din toţi rărunchii să poţi să îi faci cuiva un bine, numai forţă să mai ai. Când timpul se comprimă şi stii foarte bine că vei muri, peste o lună, peste 10, peste cine ştie când, când moartea îşi face simţită prezenţa într-un mod cert şi palpabil, noi, oamenii, devenim brusc altfel, ne schimbăm, din schilozi devenim integri pe dinauntru în timp de din integri devenim schilozi, pe dinafară. Experienţele celor care au trăit aceste sentimente sunt tangente cu misticismul, numai că noi nu avem cum să înţelegem mistica decât în măsura în care de pe sufletele noastre se ridică vălul materialismlui. Boala incurabilă este - pentru cei care sunt pregătiţi - modalitatea lui Dumnezeu de îi apropia de El, altfel decât prin călugărie şi credinţa adevărată, prin rugul aprins, prin rugăciune şi smerenie neîncetată, alegând o altă cale, mai apoape de omul laic. Suferinţa şi trsteţea au o finalitate atâta timp cât omul din noi descoperă divinul din el, cât el găseşte calea spre mântuire şi spre revelaţie. Omul care ştie că va muri şi care este binecuvântat cu revelaţia divină, are pe faţă pe lângă o frică de inevitabila soartă, pe lângă tristeţea că - aşa ticăloasă cum este ea - va părăsi această lume, şi o lumină pe care nu mi-am explicat-o până la această dată, mai ales după ce se spovedesc şi se împărtăşesc. Şi nu am mai înţeles nici de ce vălul răului ne este ridicat de pe priviri numai în aceste condiţii (sau în cazul în care cineva alege calea călugăriei), în restul timpului pierzându-ne vremea încercând fiecare dintre noi să ne asuprim unii pe alţii şi să ne ridicăm unii în faşa altora cu "lucruri" care sunt iremediabil trecătoare. Aşadar, să învăţăm de la cei care pleacă pe acest drum fără de întoarcere.

Miros

Mă gândeam, mie îmi plac mai multe mirosuri, dintre care amintesc câteva: mai toate parfumurile Paco Rabbane și Hogo Boss masculine, mirosul de Burberry și  Estelle Lauder - Pleasures pentru femei, mirosul de benzină, de sarmale, de cozonac, de piele proaspăt spălată, de trandafiri, de casă în care tocmai s-a făcut curățenie, de mare, nisip și cremă de plajă, mirosul de after shave (sau parfum pur și simplu) din tramvai dimineața pe la 7 jumate, mirosul de mașină nouă, de portocală, de țuică sau de Jack, de vin fiert cu scorțișoară iarna, de tămâie, de cafea Tchibo, de ploaie de vară, de tutun de pipă, de lemn, de carte nouă, de preandez și aracet. 

Despre frumusețe

Eu cred că promovarea în draci a imaginii femeii sexy, în care singura sa calitate este frumusețea, este greșită. Femeia înseamnă mult mai mult ca simpla frumusețe etalată ostentativ la TV sau pe stradă de către individe cu nivel discutabil de inteligență, înseamnă mult mai mult decât adăugarea la nesfârșit a tonelor de machiaj pe care media le îndeamnă să îl arunce pe față. Bombardamentul media în care acesteia îi sunt etalate ca și calități numai aspectele fizice, îngroșat grobian de misoginismul unei categorii deloc neglijabile de masculi feroce (fiecare să pună ghilimelele unde dorește) face ca aspectele cu adevărat frumoase ale unei femei să fie ignorate cu desăvârșire și nemeritat. Femeia mamă (cea care ne crește pe fiecare dintre noi), femeia cu suflet bun, femeia caldă, luptătoare, cu carieră, cu familie, nu apare pe nicăieri decât dacă i se subliniază mai înainte calitățile ei fizice. Reducerea femeii la simplu obiect de admirație pe care îl dai deoparte din atenția publică atunci când „a ieșit din garanție”, când a îmbătrânit și nu mai face față cererii de frumusețe fizică de pe piață, mi se pare forma cea mai groaznică de singurătate la care o societate poate ajunge, mai gravă ca aceea cauzată de mutarea vieților pe rețelele de socializare. De aici a apărut și fenomenul - care deseori ia aspecte grobiene - al păstrării frumuseții femeii cu orice preț, a alergării permanente după aspectul de femeie tânără în ciuda trecerii timpului. Naturalul, simplul și frumosul care este specific fiecărei vârste, au fost ucise de mass-media secolului trecut, tocmai din dorința acesteia de a răspândi câtor mai mulți frumusețea. De la femeia mamă, femeia vector al dragostei și iubirii s-a ajuns la femeia obiect al fanteziei maselor, de la trăirile poetice ale amorului s-a ajuns la acumularea de „victorii” și lauda masculină cu femeia număr (am avut un număr de X femei). Frumusețea inimaginabilă a femeii simple, fără 2 tone de machiaj și fără 400 de operații estetice a devenit caducă.

Uneori

Uneori, dar numai uneori, îmi place să beau (prea multă) țuică și să stau așa amețit pe rețelele astea de socializare, gen Facebook și Twitter, să vorbesc cu oameni care mi se par minunați (cei mai mulți SUNT) să evadez din realitatea mea de căcat și să uit de toate anormalitățile pe care le întâlnesc în lumea asta nedreaptă și strâmbă, să evadez cumva din inpeția de zi cu zi, să fug de mine realul... Îmi place să uit și să fiu fericit astfel. Îmi pun muzica ce îmi place în căști (la maxim) și refuz pur și simplu să privesc fix în ochi realitatea  hidoasă, care uneori - dar numai uneori - îmi zdrobește sufletul, speranța și frumusețea spre care tind. Știu, e lașitate! Dar unde am spus eu ca sunt viteaz?

Mimeticii

Deosebirea dintre medicină şi ortodoxie este una fundamentală: la medicină nu este nevoie de nimic pentru a remedia ceea ce este defect, decat de medicamente şi o îngrijire medicală susţinută, la religie ai nevoie de a şi fi ceva, de a fi cineva, nu e de ajuns numai simpla aplicare a "medicamentului". Medicina funcţionează după legi foarte simple, de tipul cauză efect, dar până azi nimeni nu a reuşit să explice minunile medicale, vindecările miraculoase asupa unor oameni. Religia nu are o astfel de cauzalitate, adică nu poţi fi o jigodie de om iar când ai necazuri să plângi acolo într-un colţ o rugăciune şi totul să fie dat uitării. Unii se plâng că rugăciunile nu le sunt ascultate, dar oare "ei sunt" ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim sau sunt simplii mimetici care după ce termină o rugăciune scuipă şi asupreşte pe semenul său. Oare necazurile ce ne aduc mai aproape de Dumnezeu (căci paradoxal, am observat că de regulă oamenii - inclusiv eu!!!!! - se roagă mai degrabă la greu decât la bucurie, atunci când ar trebui să mulţumim zi de zi Domnului pentru tot ce avem) nu sunt ele trimise tocmai pentru a ne lumina pe noi, nu au ele şi o funcţie corectoare (aici termenul "corector" nu are sensul agresiv punitiv ci unul mai degrabă de luminare) atât de necesară uneori în lupta cu propia noastră infatuare? Exista aşadar un sens al suferinţei? Este suficientă mimarea credinţei sau este nevoie de mult mai mult? Putem aplica gesturile religioase şi să păcălim astfel divinitatea, sau pentru a fi pe placul acesteia avem nevoie de mult mai mult? Eu cred că - spre deosebire de medicină, unde e suficient să aplici un pansament şi ceva antibiotic pe o rană fără niciun efort din partea bolnavului - aici, la religie ai în primul rând nevoie să fi. Nu toţi ne vom mântui la fel tocmai pentru că - deşi facem aceleşi gesturi - nu toţi suntem ceea ce trebuie să fim, scara lui Iacov oferindu-ne acces mai aproape de Dumnezeu sau mai departe în funcţie de cum ne căznim să fim mai aproape Lui. Într-o societate plină de ispite - cum este cea contemporană - lupta cu păcatul nu se termină în finalul unui gest, a unei prosternaţii, la finalul unei cruci sau a unei rugăciuni, ci este permanentă relevată de faptele coitidiene ale noastre ale fiecăruia.