Momentul acela

Toți ne gândim măcar odată în viață la momentul acela, cum va arăta lumea după ce în mod fizic noi vom dispărea. Fiecare din noi ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră, fie că este vorba despre ceva material sau imaterial, dorm să credem că vom trăi cumva în memoria celor care ne-au cunoscut numai într-o lumină pozitivă, caldă, ușor cosmetizată și deseori amuzantă (ăia la Paraziții spuneau că dacă mori te uită toți în 2 zile). Ceva din spiritul nostru va supraviețui memoriei colective, de regulă aspecte pozitive. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om - să moară - șterge cumva din memoria colectivă faptele noastre abominabile, reprobabile, greșelile noastre omenești, răutățile și sadismele pe care le-am practicat cu mai mult sau mai puțin discernământ. Toți ne dorim să lăsăm umanității (sau măcar contemporaneității) câte o dâră din spiritul nostru. Dar oare noi cât îi mai ținem minte pe cei care au „plecat”? Cât timp am acordat memoriei celor care nu mai sunt printre noi? Așadar...