Despre politica

Stateam si ma gandeam zilele astea, oare cu ce a gresit tara asta de are asa politicieni... PSD a furat de nu mai stie cat, liberalii isi vad de treaba lor si de afacerile din care omul de rand este exclus, CDR-ul platea polite, etc. Oare nu e nimeni capabil sa se gandeasca si la tara asta, sa se apuce de treaba, sa dea "drumul" la autostrazi si alte investitii ???? La un moment dat am crezut ca omul asta e Basescu, doar ca dupa cateva luni am constatat ca de fapt omul avea alta treaba: sa isi dea casa in Mihaileanu, sa ii dea lui Constanda un parc, sa se certe cu Tariceanu, sa distruga partidele concurente, sa injure ziaristii si pe cei care nu ii sufla in ciorba, etc. Mare dezamagire pe tara asta, pe oamenii buni pe care-i are...

Despre rautate

Nu mai pot. Credeam ca prostia este omniprezenta in lumea asta, acum incep sa cred tot mai des ca de fapt e vorba de prostie si rautate. Ma intrebam, oare rautatea asta e in noi, in fiecare ? Oare Thanatos (iubirea de moarte) sa fie atat de prezenta printre noi ? De ce oare simt unii nevoia sa ii umileasca pe ceilalti ? Oare pentru ca pot ? Hmmm, chiar azi am vazut destule rautati cat pentru 30 de zile. Faza e ca nu inteleg ce castiga raii.

Dragostea

Se pare că dragostea este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla într-o viaţă de om. Fericiţi cei care au cunoscut dragostea, saraci cei ce nu au cunoscut-o. Dar ce ne facem atunci când, deşi avem dragostea lângă noi, nu reuşim să o atingem, nu reuşim să o simţim, nu reuşim să o trăim ? De ce oare unii oameni aleg să complice dragostea ? Oare aşa au fost învăţaţi ? Oare educaţia primită acasă îi ajută pe tinerii prezentului să iubească sau ei sunt învăţaţi mai degrabă să se lupte cu greutăţile vieţii şi se uită că cel mai important lucru în viaţă este iubirea ? La ce bun alergi de dimineaţa până seara să faci bani dacă nu mai ai timp şi nervi să stai cu persoana iuibită ? La ce bun ai bani dacă pentru asta trebuie să pierzi cel mai important lucru din viaţă ? Păcat. Unii fac alegerea care îi duc, încetul cu încetul, către singuratate. Singuratatea în doi.

Dragoste cu forţa

Nu demult încercam să le explic unor cunoscuţi că o parte dintre opiniile lor frizează penibilul şi că oamenii din jurul lor nu îi văd aşa cum se văd ei. Poate din politeţe sau alte motive nu li se spune verde în faţă ceea ce trebuie spus unui prieten. Poate că e mai uşor să alegem calea bătătorită, drumul care ştii exact unde te duce şi care îţi oferă siguranţă. Dar marile descoperiri ale lumii nu au fost făcute mergând pe drumuri ştiute; oamenii au riscat, s-au aventurat în neant, s-au luptat cu capriciile sorţii şi au caştigat. Poate că suntem laşi sau poate că pur şi simplu nu ne pasă de cei din jur. Nu ştiu exact care sunt motivele pentru care alegem să lăsăm pe cineva pradă ridicolului. Sau poate că asta se şi urmăreşte, lăsarea unora în ridicol pentru a se face haz de ei, pentru alimentarea propriilor concepte de superioritate sau a pizmei, de ce nu ?
Întrebarea care se pune este următoarea: dacă încerci să întinzi o mână unui prieten iar el scuipă în ea ce mai rămâne de făcut ? Să adopţi şi tu atitudinea celor care "nu se bagă" ? Şi atunci unde este victoria ta ? Victoria asupra mentalitaţilor şi a veşnicului "nu ai ce face"... Să te declari învins sau să continui să lupţi în speranţa unei reuşite ? Să încerci să-l salvezi pe cel ce are nevoie de asta fie şi împotriva voinţei sale ?
Până la urmă e vorba de opţiunea fiecăruia şi dacă nu vrea nici măcar să te asculte atunci chiar ca nu mai ai nimic de făcut. Fugi de acolo. Fă precum ucenicii din Biblie: parafrazez, "în cetăţile în care nu eşti primit nu zăbovi, pleacă de acolo, nu le ajuta cu forţa".

Război şi... atât...

Mă mir uneori de ce noi oamenii preferăm războiul ci nu pacea. Conflictul ci nu reconcilierea. Bataia ci nu discuţia. Să fim oare violenţi din fire ? Este oare violenţa înscrisă în "codul genetic" al omului ? Îmi place să cred că nu. Mă uit la mine, eu însumi am devenit un om violent. În exprimare mai ales. Urăsc violenţa din toţi rărunchii dar cu toate acestea sunt momente în care nu reuşesc să o evit. Spune cineva ceva răutăcios despre mine - repede şi eu cu replica, cel puţin la fel de violentă. Cineva foarte drag mie spunea că ar trebui să încerc să devin ceva mai darnic. Să dăruiesc chestii imateriale, să dăruiesc zâmbete, pace, liniste, reconciliere. A fost momentul în care am observat că - deşi mie îmi plăcea să cred că le dăruiesc - nu dăruiesc celor din jur ceea ce credeam. Nu m-am străduit suficient. Iar eu am pretenţii de la mine. EU, nu altcineva. De aceea trebuie să încerc să "lupt" cu "codul genetic", cu instinctele, cu primul gând şi nu în ultimul rând cu orgoliul meu. Dacă sunt ceea ce pretind ca sunt nu îmi va fi foarte greu.

Cineva

Stăteam şi mă gândeam odată la ce îmi spunea mama: "să înveţi mamă, că pentru tine înveţi, să ajungi om mare". Cât de adevărat... Doar că să înveţi nu e de ajuns ca să ajungi om mare. Poţi să ai 10.000 masterate şi ce mai vrei tu dacă nu ai şi ceva pe interior parcă tot degeaba. Eu nu am învăţat, nu m-am "omorât" cu cartea, nu din prostie ci din lene. Dar îmi place sa cred că am acumulat ceva experienţă în ale vieţii. Mă uit la unii oameni care "au învăţat" si constat cât de goi sunt pe dinauntru. Nu au nici un Dumnezeu, doar banul contează. Ar fi în stare să îşi vândă şi părinţii dacă asta ar aduce un venit substanţial. Merită oare să înveţi pentru a accede la o lume care este plină de murdărie, de trădare şi invidie ? Merită oare să înveţi pentru a accede la o lume laşă, rece, plină de războaie ale banilor şi plină de ură ? Aduce el statutul căpătat odata cu învăţătura siguranţa că vei mai fi acelaşi om dinainte de a învăţa ? Să învăţăm ca să accedem la o lume a banului sau să nu învăţăm pentru a ne păstra puritatea ? Desigur, a învăţa îţi ofera o educaţie pe care - folosind-o - poti să faci diferenţa între bine şi rău. Dar oare câţi dintre "cei educaţi" mai sunt azi "oameni" ? Câţi intelectuali adevaraţi mai sunt azi ? Banul este ceea ce oferă sens vieţii multora. Normal ar fi ca sens să ofere Dumnezeu ci nu banul. Dar ciudate sunt alegerile noastre, ale oamenilor...

Ce-am avut şi ce-am pierdut ?

Ce-am avut şi ce-am pierdut ?
Pe mine !!!!
(şi stau ca boul şi-mi plâng de milă)

Etape

Zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva şi îmi povestea cum şi-a cumpărat o Dacie şi cum s-a apucat să "bage bani" în ea. Şi-a luat faruri mai dichisite, stopuri mai noi, spoilere, bări, capace la roţi, etc. Mă şi gândeam la mine. Mă uitam aseară pe un site de tunning şi cam tot ceea ce vedeam acolo mi-aşi fi cumpărat. Jenţi, acţipilde "cool", "pleoape". Nu prea multe, sa nu îmi fac maşina sorcovă. Mă gândeam că în evoluţia fiecăruia dintre noi există până la urmă nişte etape pe care - vrem nu vrem - trebuie să le parcurgem. Aici e un exemplu cu maşinile, dar teoria se poate extinde bine merci şi la alte aspecte ale vieţii: şcoală, fete/băieţi, relaţiile cu părinţii, relaţiile cu prietenii, relaţiile de la locul de muncă, etc. Toate au "un curs", o ordine. Cu cât ai mai multă experienţă cu atât totul ţi se pare mai uşor. Te uiţi la cei care acum dau piept cu "probemele" cu care te confruntai nu demult (şi prin care ai trecut, iată cu bine) şi vezi cam aceleaşi comportamente ca ale tale: este ezitant la primele sute de km parcurşi cu maşina după ce şi-a luat carnetul, se bucură când a reuşit să obţină un zâmbet de la o fată/băiat, se simte "mai mare" cand ajută părinţii din primul său salariu. Frumos.

Dumnezeu

Stăteam de vorbă pe un forum cu cineva care îmi spunea că Dumnezeu există în sute de forme, pentru fiecare rasă după cultura şi religia sa. Nu am fost de acord. Dumnezeu este unul singur, viu şi adevărat. Nu există mai mulţi Dumnezei. Dumnezeul africanilor sau al islamului nu există. Pot fi indulgent la modul de manifestare al culturii lor sau la alte chestii ce ne diferenţiază dar nu pot fi de acord că Dumnezeul meu este doar unul într-o enumerare de zeci de Dumnezei. Pot fi de acord că fiecare om are modul său de "revelare" a lui Dumnezeu dar nu pot fii de acord că trebuie să încalcăm legea lui Dumnezeu doar că nu ne plac popii sau că ni se pare nouă că e "mai la modă" să nu mă duc în biserică, "că ce rost are, Dumnezeu îmi aude oricum rugăcuinea". Nu îi înţeleg pe oamenii care spun ca Biblia este doar o carte care a fost rescrisă "după placul unora ca să ne manipuleze". Oare prozelitismul unor religii a reuşit să ne dărâme credinţa în aşa hal încât ne negăm propria noastră credinţă ? Oare cel rău a reuşit să ne întunece în aşa hal sufletele încât ne opintim în explicaţii care ne duc pe calea pierzaniei ? Oare aşa de mult să ne fi îndepărtat noi de Dumnezeu încât îi negăm cuvântul ? Oare nu ne-a avertizat Domnul în Cartea Sfântă că vor apărea martori mincinoşi şi profeţi aşişderea şi că mulţi oameni îi vor crede ? De ce nu deschidem ochii şi ne punem noi oamenii orgoliile noastre mai presus de cuvântul lui Dumnezeu ? De ce ?

Despre râs

La un moment dat mă uitam la o emisiune, Brainiac, Discovery Channel. Au făcut tot felul de experimente, tot felul de teste, etc. Ideea e că am râs toată emisiunea. Ba chiar, momentul culminant a fost atins când 3 voluntari au fost testaţi cu gaz ilariant. Râdeau oamenii aceia de se prăpădeau. Faza amuzantă este că şi eu m-am trezit râzând în hohote. Ce era aşa amuzant oare ? Se naşte logic întrebarea: oare ce ne face să râdem ? Cei mai mulţi dintre noi râdem de răul altuia (îl vezi pe Chaplin cum cade - pe el "îl doare" pe noi ne amuză; îi cade unei babe sacoşa din mână şi nu poate s-o ridice - hop şi noi cu râsul; etc) doar o parte râzând cu poftă la bancuri sau diferite gaguri povestite. Rezultă că ne amuză mai tare ceea ce vedem decât ceea ce ne imaginăm. Oamenii cu "imginaţie comică" mai mare sunt de obicei consideraţi "nesănătoşi". Credeţi-mă !!!!!!

P.S.
Mă gândeam să inventez bomba ilară: când explodează să ne apuce pe toţi râsul. Să fie un hohot general, ştirile să fie prezentate cu zâmbetul pe buze, printre sughiţuri şi accese de râs, poliţistul să ne amendeze râzând până la lacrimi, şeful nervos să izbucnească în râs după ce ne-a sancţionat, etc. Singurii oameni serioşi să fie, desigur, Iliescu (să îi dispara zambetul) şi Băsescu (poate nu o să îi mai placă glumele sale). Ce ziceti ?

La mare...

"La mare la soare, fetiţele sunt goale" spunea o veche melodie. Ce să zic, am fost şi eu la mare la soare... La mare eu ma simt ca... racul în apă. Soare. Plajă. Femei frumoase. Goale. Eu gol. Sâni frumoşi, sâni urâţi, mai mari, mai mici, mai lăsaţi, mai fermi, cu sfârcuri erecte de frig sau de apa rece ce le răcoreşte atunci când toropeala de peste zi îşi face simţită prezenţa. Cu părul despletit sau cu el strâns într-o coadă, cu o şuviţă lasată parcă dinadins acolo să îi cadă pe fruntea proaspăt bronzată. Cu sexurile păroase sau tunse, deschise sau închise, cu clitorisurile "la vedere", erecte, sau cu ele ascunse de pliurile de piele magică, catifelată, prea putin bronzată, ce ţi se oferă privirii înfometate care "vânează" fiecare poziţie în care sexul - zemos uneori - se ofera privirii. Zemos, încălzit de ideea că este dorit, că este privit, sexul doamnelor şi domnişoarelor ofera spectacole dintre cele mai erotice, ce dau fiori muritorilor simpli precum mă declar eu. E un fel de comuniune, se crează relaţii pe care e imposibil a le înţelege dacă nu eşti acolo. Acolo, pe plaja de la nudişti. La nudişti la Vama Veche. Se crează un soi de legături în care se pare că te cunoşti de o viaţă cu "partenerii" de plajă. Abia aştepţi să revii, să îţi "ocupi" locul pe care stai "de obicei", să vezi ce oameni apar faţă de ieri... E ceva ce nu pot descrie. E un sentiment de libertate pe care-l gust destul de rar în ultimul timp. Cu atât mai frumos este el atunci când îl trăiesc.

Prietenii tăi

Prieten e ăla care te întelege şi care este alături de tine şi atunci când mergeţi la o terasa să beţi un suc dar şi când ai o problemă şi te poate ajuta. Prieten e ăla care nu ar trece uşor peste ceea ce spui sau faci şi care nu se vede pe el ca un beneficiar a ceea ce poate "trage" de la tine. Prieten e ăla care ştie să te asculte şi să se lase ascultat. Prieten e ăla cu care nu mai ai nevoie de înţelegeri în prealabil, ştie deja ce are de facut sau ce vei face in X situaţie. Prieten e ăla în care sa ai încredere sa iţi laşi nevasta să doarmă alaturi de el.
Prieten e cel care vede 2 ci nu pe sine doar.
Sunt gata să fac foarte multe pentru un prieten, inclusiv să renunţ la unele acţiuni ale mele care pot fi interpretate ca şi egoiste. Sunt gata să "las de la mine", dar nu la infinit.
Accept sa mă jignească sau să se comporte mai "egoist". Nu accept să se ia de femeia cu care sunt sau cu care am fost. Nu accept să văd că pe lumea asta este vorba numai de el...
Prietenia perfectă este o utopie. Există prietenii peste decenii dar nu cred că în acest răstimp nu au fost şi chestii mai tensionate.
Prietenul se dosebeşte de amic prin faptul ca întelege ce vreau să spun când spun ceea ce spun. Cu ceilalti ies doar la o bere sau mai stiu eu ce, dar de la prietenul adevarat am pretentia că şi intelege ceea ce fac şi spun.