Momentul acela

Toți ne gândim măcar odată în viață la momentul acela, cum va arăta lumea după ce în mod fizic noi vom dispărea. Fiecare din noi ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră, fie că este vorba despre ceva material sau imaterial, dorm să credem că vom trăi cumva în memoria celor care ne-au cunoscut numai într-o lumină pozitivă, caldă, ușor cosmetizată și deseori amuzantă (ăia la Paraziții spuneau că dacă mori te uită toți în 2 zile). Ceva din spiritul nostru va supraviețui memoriei colective, de regulă aspecte pozitive. Cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om - să moară - șterge cumva din memoria colectivă faptele noastre abominabile, reprobabile, greșelile noastre omenești, răutățile și sadismele pe care le-am practicat cu mai mult sau mai puțin discernământ. Toți ne dorim să lăsăm umanității (sau măcar contemporaneității) câte o dâră din spiritul nostru. Dar oare noi cât îi mai ținem minte pe cei care au „plecat”? Cât timp am acordat memoriei celor care nu mai sunt printre noi? Așadar...

Mâine la doișpe

Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi mâine pe la ora asta, câte tone de LMA și pupici și chestii vor fi lansate în eter -  a se citi on lain - , iar la fix ora doișpe, uamenii, în loc să iasă pe balcon să arunce cu petarde și să chiuie ca copchiii ăia de 8 ani care au primit cea mai tare biclă din istorie vor încerca să posteze ceva la fix doișpe, adicătelea la trecerea dintre ani (ăla vechi rău și hâtru, ăla nou bun și bogat și vesel și cu de toate, că de, omu' speră...) toate astea exagt când chioru dintr-o țară de uorbi va sosi la TV să își țină discursul moralizator și ușor patriarhal, moderat șăgalnic (transmis în direct din sânul votanților de la Brașov - să zicem), pe care boboru' amețit de alcohool îl va rumega spunnd „bă, de bine de rău ăsta...”. Mâine iar va fi o zi clasică, în care nimic nu mă va mișca, în care vom mima iar fericirea, bucuria, entuziasmul, în care vom spera (deșart) din nou, în care vom fi mai buni, mai înțelegători, mai nu știu cum. Mâine va fi o zi ca oricare altă zi de 31 decembrie. Nimic nou. 

Viața este grea

Societatea actuală, societatea modernă îi marginalizează fantastic pe proști, practic, în ziua de azi a fi prost este un lux, un moft pe care nu toți și-l mai permit. Tot mai multe aspecte ale existenței devin din ce în ce mai complicate - ceea ce este desigur o prostie - sunt tot mai puțin accesibile omului de rând needucat, omului simplu, prost, cu un intelect mediu spre limitat. Începând de la simpla taxare a unui bilet în mijloacele de transport în comun și până la reclamele la cele mai simple obiecte care sunt exagerat de încărcate cu mesaje inaccesibile unei minți ușoare, tot ceea ce societatea noastră oferă pe post de mijloc de subzistență este inutil și ilogic complicat. Dorința de nou, de nemaiîntâlnit, de original, de progres cu orice scop, transformă până și cele mai banale obiecte în scule complicate si uneori periculoase. Ce este azi banalul telefon de ieri, simpla conversație telefonică de ieri ce a devenit azi? Ce este azi gătitul dacă nu o utilizare de cât mai multe ustensile care de care mai motorizate (robot de bucătărie, mixer, blender, etc) care inlocuiesc toate folosirea unui simplu și banal cuțit? Exemple se pot da cu miile, ideea este că traiul simplu, al omului simplu, care nu își complică viața și trăește arhaic, banal, a devenit unul imposibil de imitat și retrograd. În ziua de azi nu ne mai permitem să fim banali, proști (în sensul frumos al cuvântului - în accepțiunea mea are și un sens pozitiv), am fost depășiți de omul modern, arianul, cel care știe și poate să facă tot ce se face pentru a-și ușura viața, dar care în realitate mai rău și-o complică. Dacă vrei trai simplu e musai să îți găsești un loc undeva izolat și să te organizezi singur, căci societatea nu te mai acceptă simplu, ea te vrea modern, instruit, arian. 

Dumnezeu te iubește, fie că îți convine asta sau nu

Din milioanele de ore petrecute de către mine pe internet, am citit odată chestia care dă și titlul articolului ăsta, chestie care mie mi s-a părut esența creștinismului. Dumnezeu ne iubește, asta este sigur 100%, numai că unii dintre noi, copleșiți de grijile cotidiene, alegem uneori să ne depărtăm de la El, de la legea sa, de la poruncile sale. Cred că prezentarea unui Dumnezeu răzbunător, care stă cu sabia scoasă permanent pentru a ne tăia capul și a ne pedepsi drastic la cel mai mic păcat, este o imagine care nu Îi reflectă întreaga iubire și grație a mântuitorului nostru. Dumnezeu este iubire, este iertare, Dumnezeu este salvatorul nostru ci nu cel care ne osândește, cred că Arsenie Boca avea o foarte bună replică care mă ajută pe mine să îmi susțin articolul: „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos de pe Pământ este mai mare ca iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Așadar, există speranță, există iubire, iertare, adevăr. Desigur, nu trebuie să spunem bun atunci, păcătuiesc în voie căci iată că la final totul îmi va fi iertat, ci trebuie să căutăm permanent să îi facem voia, să ne arătăm și noi iubirea față de El. Dreapta Judecată ne va pune pe fiecare pe scara lui Iacov, mai sus sau mai jos, în funcție de dragostea pe care i-o arătăm și pe care i-o purtăm în sufletele noastre, și nu cred că e bine să fim în josul scării. Poate că din cauza unei vieți mai grele sau a mai știu eu cărui motiv unii dintre noi ne îndepărtăm de Dumnezeu și nu putem vedea cu adevărat slava și puterea sa, dar în toată această perioadă Dumnezeu ne-a iubit - de câte ori nu ni s-a întâmplat să vedem lucrurile altfel în funcție de cât timp trece, iar aici putem să comparăm modul cum vedeam anii comunismului din România în 1989, în 1990, în 2000 sau acum. Fie că L-am negat, fie că L-am uitat, Dumnezeu ne-a iubit, fie că asta ne-a convenit sau nu. 

Te-aș blestema, dar nu meriți atâta atenție!

Ateii. Tentația la care sunt supus este aceea de a acționa precum acționează ei, adică să dea cu căcat în ceea ce nu înțeleg, dar în seara asta mi-am propus să adopt o altfel de atitudine. Așadar, ce înseamnă după opinia mea un ateu? Un ateu este un om care pur și simplu nu a avut noroc, care nu este capabil să înțeleagă evidența, căruia din motive care mie îmi scapă cu desăvârșire Dumnezeu a ales să nu li se releve sub nicio formă. Probabil că Dumnezeu a ales cumva ca dintre atei să se mântuiască câțiva, și aceștia să fie de fapt biciul pe care Atotputernicul să îl folosească pentru a ne testa nouă, ăstora de ne declarăm mari creștini, credința și stăruința în iubirea față de El. Este imposibil ca după milioanele de gesturi de evidență creștină să ajungi în nedorita stare de a te declara ateu, este gestul de maxim autism spiritual și existențial pe care un individ îl poate face, dar cum menirea mea pe planeta asta nu este aceea de a-i judeca pe alții, îi las în imbecilitatea lor să clocăie în ignoranță și aroganță, deși un suflet salvat valorează cât 1.000 de suflete drepte... Deci și eu greșesc... Ceea ce nu am înțeles sub nicio formă, este de ce ateii nu se mulțumesc să stea în ignoranța lor călduță acolo și să se iubească pe sine până la epuizare și vin în spațiul public încercând să mă convingă pe mine credinciosul că greșesc. Eu am venit vreodată să te osândesc pe tine ateul așa cum o faci tu zilnic? Eu am venit  vreodată să îți dau ție lecții de morală ateule? Eu am venit vreodată să fac mișto de valorile tale deșarte, să iau în derâdere ceea ce tu crezi (și îți garantez că te înșeli) că este corect? Atunci tu de ce îmi ataci valorile în care eu cred? De ce ataci numai creștinismul ci nu și islamul? Îți e frică cumva cumva că mai știu eu ce descreierat retardat din mai știu eu ce țară islamistă te va amenința că îți ia viața dacă spui ceva de islam? Creștinii nu te amenință și nici nu o vor face vreodată. Cei mai  mulți dintre ei nici măcar nu te vor blestema. Ești și așa tu destul de blestemat de alegerea ta irațională pe care ești pregătit să o aperi cu prețul vieții tale, ești gata ca în numele unor sofisme să te arunci ilogic și antagonic în brațele morții, ești gata să faci orice gest numai ca să mă faci să regret alegerea mea, orgoliul tău imbecil nu îți oferă nici o scăpare, nu poți accepta că te înșeli nici în fața evidenței, dar de ce trebuie să dai cu căcat în ceea ce nu înțelegi? De ce trebuie să mă jignești pe mine? De ce nu poți accepta că eu am ajuns acolo unde tu nu poți ajunge pentru că îți este imposibil să treci mai încolo de propia ta persoană? Tu nu ești nimic pentru universul acesta, nici eu nu sunt. Diferența între mine este și tine este că eu realizez că mâine pot fi unul dintre cei 96 de morți cotidieni de la știrile ProTv, tu crezi că tot universul se învârte în jurul existenței tale numai pentru că tu te uiți la univers din interiorul sufletului tău meschin și mic. Cu ce sunt eu mai presus de un african care moare de foame? Cu nimic. Tu însă crezi că deții adevărurile profunde ale planetei și din discursul tău retard nu pot scoate spre folosința publică nici măcar un gând, nicio idee, nimic util alctcuiva decât propiei tale persoane. Să declari că Dumnezeu nu există, să faci mișto de biserică și de cei care cu evlavie calcă pragurile sale mie mi se pare o agresiune mai mare asupra sufletului decât cea pe care o făcea comunismul. Au fost și comuniști care au crezut în Dumnezeu dar care - din slăbiciune - au ales să stea cuminți în banca lor și să declare că-s atei. Tu, ateule, faci tot ce poți ca să distrugi Biserica, mai abitir precum comuniștii. Tu, ateule, ești mai înverșunat ca sataniștii - pe care îi știu doar din povești și pe care nu îi văd în viața de zi cu zi așa cum te văd pe tine. Tu, mizerabilule, ești speța cea mai de jos a speciei umane, sub taximetriști, violatori, ucigași, căci tu ucizi (sau îți dorești să ucizi) spiritul cel mai înalt care sălășuiește într-un om. Tu, ateule, ești cel care - în retardul tău egoist - ucizi sufletele slabe care caută liniștea călduță în locul războiului întru cuvânt. Tu, precum diavolul, cu revoltă încerci să stârnești revoltă. Vei aduna lângă tine numai sufletele slabe, oamenii cu tărie de caracter și cu suflete mari vor rămâne de partea cea curată. Te-aș blestema, dar nu meriți atâta atenție!

Cum văd eu libertatea

Libertate. Sub acest cuvânt se ascund sute de interpretări, sute de percepții, fiecare om punând în acest termen valoarea care îl reprezintă cel mai mult. Libertatea este una pentru un sfânt, una pentru un hoț, una pentru un pușcăriaș și așa mai departe. Pentru fiecare dintre ei libertate este un termen diferit. Desigur, există și termene larg acceptate ca fiind definiții ale libertății, cum ar fi de exemplu libertatea de exprimare, de circulație, de opinie și așa mai departe. Eu cred că forma maximă de libertate se obține în creștinismul ortodox, căci a avea acces la mântuire este cel mai mare cadou și cea mai mare șansă pe care viața ți-o poate oferi. Aparent libertatea aceasta este ilogică, cum poți fi liber supunându-te la ceva? Ei bine, oare un copil de 2 ani dacă este liber ci nu supus părinților (apărat de aceștia) nu este el sortit pieirii? Așa și creștinul ortodox, el este liber tocmai pentru că are acces la învățătura ortodoxă, nu este singur, nu este lipsit de sens, de noima pe care o dă vieții imensa dragoste divină. Cred că libertatea mea este superioară de aceea a unui ateu, căci eu L-am găsit pe Dumnezeu, am găsit acea formă de cunoaștere care eliberează, nu înțeleg foarte bine cum poți să vezi și să nu crezi. Libertatea de tip individualist a unui ateu mi se pare meschină deoarece nu duce nicăieri mai târziu de hic et nunc, nu are nicio valoare nici pentru umanitate nici pentru individ. Un islamist este mai liber ca un ateu, căci el în neștiința lui se îndreaptă către ceva superior, către Dumnezeu, în timp ce ateul mimează libertatea exact în forma cea mai cruntă de înlănțuire și robie. Papa Francisc deschide larg brațele către celelalte religii tocmai pentru că (așa cred eu) își dă seama că a te îndrepta către Dumnezeu este forma cea mai mare de libertate pe care un individ o poate experimenta, singurii care sunt total (auto)excluși fiind cei ce aleg robia în locul libertății. Libertatea prin supunere este un paradox pe care numai supușii care au gustat din euforia ortodoxiei îl pot revela la maxima sa amplitudine.

Oameni care au murit degeaba

Este fantastic cât de puține lucruri au învățat românii din experiența lagărului, pușcăriei, inepției regimului comuniștilor. Este fantastic cât de puține lecții ne-am însușit ca neam, cât de multe dintre experiențele ilogice pe care le zeflemeam la comuniști sunt astăzi întâlnite la tot pasul. De exemplu, mă frapează atitudinea pe care noi românii o avem față de cel de lângă noi care exprimă o opinie. Este dureros să vezi că principiul comunist conform căruia „cine nu e cu noi e împotriva noastră” este purtat la loc de cinste în discursul public al exagerat de multor oameni. Nu putem accepta că ne înșelăm, nu putem accepta că există undeva pe planeta asta cineva care are alte argumente decât cele pe care le aducem noi, nu înțelegem că pentru unul și același subiect există puncte de vedere diferite. Dacă cineva crede altceva de cum credem noi, automat ăla este un cretin, un neica nimeni, un neisprăvit, un nemilos, hoț, criminal și așa mai departe. Dacă ești de acord cu eutanasierea cățeilor pentru că ai fost atacat fără să faci nimic de o haită de nenumărați câini înfometați într-o seara rece de noiembrie, ești nemilos. Ăsta este numai unul din exemplele pe care le pot da, subiecte care să vină în sprijinul subiectului sunt sute de mii, luați la întâmplare pe oricare. În condițiile astea stăteam și mă întrebam ce rost mai are eroismul? Ce rost a avut ca niște oameni să facă închisoare pentru un ideal (acela exprimat foarte elegant de Ion Rațiu, care spunea: mă voi bate până la moarte pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine), ce rost mai are să fi trecut prin fenomenul Pitești dacă la 40 de ani după aceea constați cu uimire că majoritatea nu te lasă să ai o altă opinie? Nu pentru asta au luptat eroii români? Nu pentru normalitatea diversității de opinie au luptat ei? Nu pentru libertatea de a-mi forma o opinie și de a o spune liber au stat cu zecile de ani prin păduri, înfometați, triști, trădați, în frig și frică? De ce dacă am o opinie contrară tu trebuie să îmi spui mie cuvinte pe care cu greu hârtia le poate suporta? De ce un judecător sau un politician este măscărit și umilit public pentru deciziile pe care le ia? Pai nu NOI i-am pus acolo să ia decizii pentru binele nostru comun (nu, nu fac apologia politicienilor, vorbesc ca principiu)? Oare ce simte un supraviețuitor al închisorilor politice ale comunismului când se uită și vede unde am ajuns și unde suntem față de ce și-au dorit colegii săi de celulă? Oare oamenii ăia au murit degeaba? Sunt sute de alte întrebări care îmi umbla în solilocviu în cap.

Cine deține adevărul?

Este una dintre întrebările fundamentale ale umanității: cine deține adevărul, cine are dreptate atunci când afirmă ceva, cine este mare și cine este mic, cine și-a format o opinie corectă și cine este manipulat, cum trebuie organizată societatea astfel încât oamenii să fie toți fericiți? Opinia mea e clară, în materie de adevăr cred că sfintele învățături creștin ortodoxe sunt cele care sunt drepte și care s-au păstrat nealterate de sute de ani. Ceea ce gândea Ștefan cel Mare acum 400 de ani este perfect valabil și azi dacă e să ne raportăm la ortodoxie. Esența e aceeași, filosofia aceeași, s-au schimbat numai oamenii și tehnologia. Și atunci erau oameni bogați și săraci, și atunci erau deștepți și proști, și atunci erau absolut toate categoriile de oameni care se regăsesc și astăzi, de la trădători la sfinți. Sunt milioane de dovezi că Dumnezeu există, numai că sunt puțini care au ochii deschiși să le vadă. Unii neagă evidența numai pentru că orgoliul lor nu le dă voie să accepte că s-au înșelat, acest gen de oameni fiind răspândiți în foarte multe tipologii întâlnite zi de zi sub diverse forme: de la egoiști la înfumurați, de la hoți la trădători, de la mincinoși la escroci. Toți aceștia consideră cumva că dețin adevărul, că lumea trebuie construită așa cum o văd ei, că a fi smerit sau altfel de cum sunt ei este un gest de slăbiciune, nu acceptă dialogul și dezbaterea pe tema adevărului. Să stai de vorbă cu un om care nu acceptă că se poate înșela este cea mai mare pierdere de timp, cu toate că Dumnezeu ne învață că trebuie să facem tot ce se poate pentru a aduce lumina adevărului în sufletele tuturor oamenilor, recuperarea unui suflet întunecat fiind considerată una dintre cele mai mari victorii ale creștinismului. Numai că lupta cu mințile mici și sufletele meschine este deseori foarte grea, trebuie să fii un luptător, să încerci de zeci și sute de ori acolo unde eșecul pare a fi veșnic instalat. Să înveți smerenia pe un îngâmfat este cred eu cea mai mare provocare pe care viața ți-o poate oferi, dar dacă reușești să îi aduci în fața ochilor adevărul (consider apriori că învățătura ortodoxă este adevărul) atunci vei avea cele mai mari satisfacții. Să poți să îi ajuți pe cei de lângă tine este o onoare pe care viața ți-o oferă, trebuie doar să îndrăznești, să încerci, este un privilegiu pe care cei mai mulți nu îl înțeleg tocmai pentru că se uită prea des înspre sine ci nu înspre adevăr. Omul nu este un adevăr în sine, nu trăiește nimic veritabil în singurătate ci numai o mare minciună (singura excepție sunt pustnicii, dar aceia nu sunt cu adevărat singuri ci își trăiesc singurătatea fizică înconjurați de milioane de prieteni, îngerii lui Dumnezeu și chiar Dumnezeu însuși). Omul social nu are cum să își fie suficient sie însuși, are nevoie de comunicare cu cei din jur, însă nu am înțeles de ce sunt și oameni care preferă interacțiunea negativă în locul celei care ne stă tuturor la dispoziție, cea pozitivă, din care toți oamenii vor fi fericiți ci nu numai egoiștii. Judecând după întreaga suferință pe care a suportato umanitatea delaungul timpului ca urmare a aplicării „adevărului negru”, pot trage cu ușurință concluzia că aceștia se înșeală, adevărul nu se află în posesia lor, există alte căi pe care trebuie să le urmeze. 

Propun să acționăm cu toții după legea ortodoxiei.

Despre nudism, câteva considerente personale

Nudismul este în accepțiunea mea forma maximă de libertate pe care un om și-o poate permite, cea mai la îndemână frondă asupra statului. Deși în cultura umană dealungul timpului nuditatea nu a reprezentat un asemenea tabu ca în zilele noastre, nudismul instituționalizat - să îi spunem așa - se practică de la începutul secolului trecut. Dar ce este nudismul? Iată ce ne spune wikipedia dacă tastăm „nudism”: „Nudiștii nu consideră că nuditatea este degradantă, imorală sau indecentă, argumentând că nudismul este o stare naturală, deoarece omul se naște în stare nudă. Filosofia naturistă promovează respectul pentru propriul corp, grija pentru sănătatea proprie și prețuirea contactului cu elementele naturii. Naturiștii au convingerea că expunerea corpului nud oferă numeroase beneficii asupra sănătății fizice și psihice și că permite o mai bună acceptare propriei persoane și a semenilor. Prin nudism se promovează un înalt grad de libertate asociat ființei umane, o libertate prezentă atât în înfățișarea lor, precum și în personalitatea acestora, o personalitate integră și puternică.” După cum observați, nudismul este considerat o formă de libertate asociată ființei umane, fără ca nuditatea în sine să fie considerată degradantă, imorală sau indecentă. Așadar, faptul că stai gol/goală într-un anumit loc social (de regulă pe plajele special amenajate, dar sunt și cazuri în care nudiștii se întâlnesc și în alte spații special amenajate) nu mai este considerat o rușine așa cum marea majoritate a oamenilor etichetează nuditatea. Desigur, curiozitatea și atracția față de sexul opus există și nu cred că există nudiști care atunci când ajung pe plajă sunt total indiferenți față de celelalte persoane care stau goale, diferența față de un textilist fiind aceea că după 5 - 10 minute de „cercetare” și satisfacere a unei curiozități absolut naturale, interesul se estompează. Vorbeam cu niște amici care îmi spuneau că ei nu ar putea sta la nudiști tocmai pentru că ar fi tot timpul activi din punct de vedere sexual. Cred că asta ține de un soi de atitudine greșită pe care o au față de nuditate, dacă ar privi totul ca fiind parte din normalitate poate că ar putea și ei să se bucure de beneficiile nudismului. Prin practica de nudism cred că se înlătură acest tabu al goliciunii, odată depășită această barieră oamenii devenind - în opinia mea - mult mai deschiși, mai prietenoși, socializează mai ușor, sunt mai pașnici. Eu de fiecare dată când am mers la plajele de nudiști am întâlnit oameni care mi s-au părut mult mai deschiși și mai sociabili ca ceilalți - față de care nu am simțit nicio apropiere. Nota bene, la plajele de nudiști majoritatea oamenilor citesc sau au preocupări ce nu se regăsesc pe celelalte plaje. Nudismul nu implică (sau nu ar trebui să implice) exhibiționism sau voyeurism,mai mult, există și un cod nescris de politețe pe o plajă de nudiști. Dacă ar fi să aduc argumente pentru care eu am ales nudismul, iată câteva:

- nuditatea nu este ceva greșit. Încă din antichitate oamenii au socializat goi, exemple din epoca romană sau din civilizația grecească putându-se da foarte multe. Nuditatea a fost adusă în tabu odată cu așa-zisa civilizare a omului. Spuneam eu odată pe blog aici că nudismul este o întoarcere a omului la originea sa.

- există multe beneficii din punct de vedere medical. Începând de la aportul suplimentar de vitamina D prin expunerea unei părți mai mare de piele la soare, până la beneficiile de natura psihică, toate sunt plusuri ale practicii de nudism.

- dealungul vremurilor (inclusiv în comunism) nudismul a fost un gest de frondă asupra statului. Statul care vedeți foarte bine cât de tare ne respectă... Nudismul a fost un soi de ieșire din mulțime, mulțime care respectă toate restricțiile statului, inclusiv aceea prin care suntem învățați încă de mici că nuditatea este ceva urât, de ascuns, rușinos, pentru care oamenii trebuiesc blamați. Bine, nu cred eu că de mâine vreo 20 de oameni vor deveni nudiști din acest considerent, dar el există la mine.

- am ocazia de a-mi petrece timpul printre oameni de o foarte bună calitate. Eu de exemplu stând de vorbă cu diferiți oameni extraordinari pe care i-am întâlnit în diverse contexte, am aflat printre altele că aceștia sunt și nudiști. Desigur, nu toți oamenii de calitate sunt nudiști, dar șansele ca printre nudiști să găsiți oameni de o calitate excepțională sunt foarte foarte mari. 

- nu mai dau bani pe slip. :) 

- venind cu copiii la nudism, există șanse mai mari de a-i oferi acestuia o educație mai bună. Explicând-ui copilului care sunt diferențele între oameni, învățând-ul că toți oamenii sunt frumoși și să respecte pe cel de lângă el care este egal cu el (gol), cred că se poate accesa un nivel superior de educație decât dacă acesta ar fi educat după regimul normal de percepție. 

- am o mai bună încredere în mine și în corpul meu. Aici nimeni nu te judecă dacă ai colăcele sau dacă ești prea slab, dacă ești înalt sau scund, dacă ai chelie, fundul prea plat sau dacă sânii nu sunt „perfecți”, dacă ai pielea creponată datorită vârstei sau dacă ai uitat să îți îngrijești subțiorile. Nudiștii pur și simplu se bucură de natură, de conexiunea dintre ei (împart aceleași convingeri), de libertate, de viață.

- nudiștii sunt mai sociabili. Desigur, poate nu vă pasionează ca atunci când mergeți la plajă să mai și socializați, dar dacă intenționați să o faceți, aveți șanse însutit mai mari să puteți lega o prietenie cu un nudist decât cu un textilist.

- este o senzație foarte plăcută. Să stai gol la soare, să înnoți gol, etc sunt activități plăcute, pe care deși inițial unii oameni le-au marginalizat, odată ce le-au încercat (mai la vedere sau mai ascuns) au rămas cu impresii pozitive și unii chiar au devenit nudiști cu acte în regulă.

- în plus, atât de mulți oameni care practică nudismul peste tot pe planeta asta nu se pot înșela. Nudismul se practică mai peste tot pe planeta asta unde oamenii sunt liberi, deci nudismul este și un turnesol al libertății individului. Statistic, pe oriunde exista cât de cât o brumă de libertate există și un număr din ce în ce mai mare - cred eu - de nudiști, care nu cred că au cum să se înșele.
- nudiștii sunt mai open-mind-ed. Inclusiv alegerea aceasta îi recomandă astfel. Un om mai deschis la minte este mai frumos decât unul care stă închis în „nu”-uri, în șabloane, în ceea ce îl învață „societatea” că este bun, în frici și închistări.
- te bronzezi uniform. Dacă la bărbați asta este total nesemnificativ, în cazul femeilor poate fi ceva pozitiv.

Nu doresc în mod explicit să mergeți acum la mare și să încercați nudismul, doresc doar să lămuresc niște aspecte de ordin conceptual cu privire la motivele pentru care eu am ales nudismul. Din punctul meu de vedere cei care pierd sunteți voi, textiliștii, dar cum fiecare om are dreptul să își construiască un sistem de valori la care să se raporteze în viață, așa și eu am ales - printre altele - nudismul.

A avea

Dacă mâine nu aș mai avea nimic, oare m-ați mai iubi ca până azi? Am constatat că iubirea oamenilor este condiționată de verbul a avea în loc de a fi. Dacă nu ai nimic există șanse mult mai mari ca oamenii să te ignore, în timp ce pe de altă parte, cei care au vor deveni tot mai iubiți. Uitați-vă la noi oamenii că în general suntem foarte puțini cei care îi iubim pe homleși - de exemplu, sau pe cei care nu au fost atât de norocoși ca noi și s-au născut sau au dobândit niște dizabilități, fie că vorbim de cele mentale sau fizice. Așadar, nu contează ce (cine) ești, contează ce ai.

Oameni pe jos

Ce trist este că un om care ajunge să stea pe jos şi să ne implore mila nu ne mai impresionează absolut deloc.  Pe vremuri, un om căzut isca tot felul de trăiri, în timp ce azi omul de pe jos a intrat în aşa hal în cotidian încât puţini dintre noi îl mai observăm.

Când ne mor copiii

...copiii din noi. Oare ce se întâmplă cu copiii din noi? Când mor? De ce nu observăm când murim pe dinauntru decât numai în momentele în care tristețile devin pur și simplu irevocabile? Ce se întâmplă cu visele noastre din copilărie și de ce nu reușim să mai visăm atât de frumos și acum ca oameni mari? Eu cred că noi ne dorim să avem copii din egoism. Da, din egoism, pentru că dorim să ne retrăim propriile noastre neîmpliniri din copilărie prin copilăria copiilor noștri și de cele mai multe ori ne bucurăm mai mult ca ei atunci când îi vedem veseli cu o jucărie în mână tocmai pentru că ne vedem pe noi, copiii care se bucurau de naivitate. Altfel de ce ai vrea sa aduci copii pe lumea asta de căcat? A fi copil de om important este însutit mai greu ca a fi copil de om simplu, căci în primul caz nu îți poți permite mediocritatea și prelungirea naivității atâta timp cât dorești. Ca copil de om mare trebuie să răspunzi unor așteptări de om mare: să fi perfect, să înveți foarte bine, să faci vioară, pian, balet, să înveți engleza și mai știu eu ce. Ca și copil de om simplu nu trebuie decât să îți trăiești copilăria așa cum vrei, nimeni nu te vrea matur la 4 ani. Cred că oamenii simpli sunt mai aproape de Dumnezeu și astfel materialismul ăsta imbecil nu pune mâna pe ei așa de hâtru precum o face cu oamenii importanți. A fi copil este - zicea poetul - darul pe care viața ni-l face pentru ceea ce urmează să îndurăm ca adulți. Eu încă mă mai lupt să păstrez copilul din mine, dar se pare că acesta moare ușor și sigur. Și nu știu cum naiba să îl mai păstrez un pic, că tare mi-i drag copilul din mine.