Prostia altuia

Prostia este ceva foarte relativ. Toți credem despre niște semeni ai noștri cumva că sunt proști, imposibil să existe cineva care nu crede despre nimeni că este prost. Prostia altuia este fascinantă: ne face să râdem, să desfidem și mai ales ne face pe cei mai mulți dintre noi să afișăm o oarcare stare de superioritate față de prost. Am urmărit cu deosebit interes dezbaterea pe tema prostiei susținută de 2 personaje ce astăzi sunt destul de controversate dar pe care personal le stimez în ciuda opțiunilor politice ale domniilor lor, mă refer aici la domnii Pleșu și Liiceanu. Linia pe care au urmat-o în acea emisiune a fost una foarte faină, au plecat de la prostia propie și au încercat cu o eleganță desăvâșită să definească într-un final prostia crasă, prostia altuia, prostia în formele ei ele mai pure. E, uite aici intervine diferența între domniile lor și mine, căci eu nu vorbesc deseori despre propia prostie. Deși aruncându-mi fugar o privire spre trecut-mi nu găsesc elemente de care să mă rușinez profund, la o mai atentă analiză constat de fapt că cu oarecare lejeritate un înțelept m-ar putea considera prost. Disputa în care ne-am angaja și argumentările mele cred că nu ar duce la o limpezire în mintea mea a unor aspecte asupra cărora un critic exigent s-ar putea exprima în termenii de mai sus, adică, altfel spus, nu aș fi convins că am resursele să conving pe înțelept că-s deștept ci nu prost. Uite, de exemplu încercarea mea ridicolă de a salva o relație care este evident că nu mă duce nicăieri mi-a mâncat 8 ani din viață. 8. Rezultatul va fi desigur ruperea relației căci este cu neputință să pot accepta starea actuală de fapt, dar de ce am așteptat atâta timp? De ce mi-am spus acel prostesc „lasă că în timp se va schimba și dacă am răbdare această fată mă va face fericit” când orice idiot știe că ce-i în gușă e și-n căpusă, adică oamenii de regulă nu se schimbă. Asta după ce înainte de acești 8 ani am mai avut o relație cu năbădăi pe care am sfârșit-o prin despărțire, ce e adevărat nu de 8 ani... Așadar, de ce mă gândesc eu tot timpul la prostia altuia, de ce zâmbesc ironic la manevrele taximetriștilor bucureșteni, de ce mă scarpin în barbă la replicile imbecile ale unor români, de ce refuz să merg pe stadioanele din România și de ce le zâmbesc „filosofilor” retarzi dacă eu însumi sunt câte puțin din fiecare? Dacă eu nu pot întoarce și celălalt obraz, de ce mă comport de ca și cum aș fi întors deja obrazul? De regulă vorbim de prostia altuia uitând să fim smeriți așa cum ar fi trebuit. Nu toții, unii dintre noi așa facem, uităm că Dumnezeu ne-a cerut să ne iubim aproapele și ne aruncăm des și inutil în tot felul de reacții pe care apoi e posibil să le regretăm, uitând să vedem bârna din ochiul nostru ci denunțând cu glas ridicat prostia altuia. Prostia altuia este cea care iese la suprafață în timp ce prostia propie este cea care niciodată nu este acceptată ca fiind prezentă. Aproape nimeni nu recunoaște public că este un mare prost, că s-a înșelat, că a greșit. Încercarea mea din seara asta de a-mi expune prostia este o palidă reparație, un gest pe care trebuia să îl fac mai demult spre liniștea mea dar pe care din prostie nu l-am făcut până azi.