Fericirile

Creştinii au în slujbele lor referiri la fericiri, câteva versete din Biblie cu privire la promisiunea divină de dreptate în veci şi dădătoare de speranţă. Un creştin care ştie fericirile nu are cum să îşi piardă vreodată speranţa, iubirea în Dumnezeu şi în dreapta Lui judecată. La aceste fericiri am făcut apel în ultima perioadă în a-mi căuta puncte de sprijin în tristeţea ce mă apasă. Tristeţea mi-a fost provocată de nenumăratele nedreptăţi pe care le-am văzut în ultimul timp, unele cu referire la persoana mea altele pur şi simplu din jurul meu. Să vezi oameni bătrâni cu lacrimi în ochi povestindu-ţi despre cum li se fură pământurile, şomeri care au ajuns la capătul puterilor, familii întregi de oameni care muncesc zi lumină şi abia îşi pot plăti facturile şi mâncarea, oameni care suferă de cumplite boli şi nimănui nu îi pasă, toate astea au făcut ca tot mai des să invoc graţia divină. Nu îi judec pe niciunul dintre ei, dar mi se pare nedrept ca toate poverile să fie cărate de exact oamenii care au ales să nu fure, să nu mintă, să ucidă (aici are sensuri mai largi, nu la omucidere fac referire). Aşa cum şi eu am fost judecat de unii amici şi mi s-a întors spatele aducându-mi-se tot felul de acuzaţii fără a mi se oferi posibilitatea de a mă apăra sau a-mi spune punctul de vedere, tot aşa unele categorii de oameni aruncă cu tot felul de nedreptăţi în stânga şi în dreapta mizând pe faptul că ei deţin puterea absolută de judecată, că deţin adevărul suprem şi că nimic pe lumea aceasta nu îi poate pedepsi pentru faptele şi vorbele lor. Dar Dumnezeu ne spune foarte limpede în fericiri că va exista o răsplată şi o plată şi nimeni nu va scăpa nejudecat. Dar oare câţi se preocupă azi de lucrurile folositoare lor, câţi mai sunt preocupaţi de mântuirea sufletelor lor, câţi se mai gândesc şi la aproapele lor atunci când fac ceva, în activitatea zilnică? Nu avem noi oare datoria de a ne iubi aproapele ca pe sine? Şi atunci, de unde atâta răutate, de unde atâta suferinţă şi nepăsare, de unde atâta tristeţe printre semenii noştri? Odată, acum vre-o jumătate de an am vorbit cu un comunist, individ care îmi spunea ceva de genul: "...iată ce se întâmplă acum că am trecut de la comunism la creştinism, omul de rând o duce foarte rău". Avea doar parţial dreptate, omul de rând o duce rău dar noi acum nu trăim într-o societate creştină ci doar într-o societate cu indivizi ce se declară creştini dar care trăiesc după reguli ce nu au nici măcar tangenţă cu creştinismul. Într-o societate cu adevărat creştină, miile de oameni care mi-au împărtăşit suferinţa şi durerea lor ar fi fost cu siguranţă fericiţi. Haosul în care ne ducem traiul de zi cu zi ne-a transformat în judecători strâmbi, în nişte oameni răi, haini, pociţi, animalici, care se reped la omul căzut la pământ şi-l devorează - spre deliciul maselor. Cei câţiva oameni adevăraţi, suflete nobile, personalităţi notabile şi oameni de caracter pe care i-am întâlnit sunt o palidă consolare în dezamăgirea generală ce mă încearcă zilele astea. Dar nu mi-am pierdut speranţa, cred că odată şi odată Dumnezeu va judeca DREPT toate cele ce se întâmplă, acum, pe viitor şi din veacuri din urmă. Speraţa nu o să mă părăsească niciodată.