Buze calde

Extaz și agonie. Cam așa s-ar putea rezuma ”relația” mea cu filosoful Horia Roman Patapievici. Dat fiind ca nu sunt chiar un tip rezonabil (aici pot depune mărturie mai mulți dintre cunoscuții mei), dat fiind că gândesc - din păcate - în termeni absoluți, dat fiind că nu las loc de ”sau - sau” ci doar de ”așa este și punct”, mi-am format o opinie pe care o credeam indestructibilă față de mai multe persoane, o opinie care credeam că este cea corectă și care înțelegeam eu că îmi relevă adevărul despre cei vizați. Una dintre aceste persoane este Horia Roman Patapievici, pe care îl adoram de-a binelea. Bine, erori absolut normale pentru un român - a se citi un naiv - au mai fost posibile în viața mea. Dacă îmi spuneai ceva rău de Băsescu în anul 2005, aflam unde stai, apoi veneam și mă căcam la ușa ta și sunam la ușă și ceream hârtie fără să consider că fac ceva rău. Ba apoi mai aveam și pretenția să îmi mulțumești că eu îți fac un bine iar tu ignorantul nu catadicsești să îmi mulțumești că îți deschid ochii și că îți prezint un adevărat Mesia al politicii românești. Sigur deveneai dușnamul meu după ce te opuneai democratizării țării pe care credeam eu că o va face Băsescu. Te uram. Azi... În fine. Să revin la domnul Patapievici. Urmărind Seratele lui Sava pe iu tub (you tube - pentru cei care mă cred imbecil) am descoperit ceva interviuri cu domnul Patapievici, interviuri care mi-au provocat o certă silă, un dezgust și o ură viscerală, celulară care îmi relevă o disprețuire nemărginită față de ceea ce eu credeam odată că este calea cea bună de urmat pentru a trece de ceea ce azi numin ”perioada de tranziție”. Limitarea și partizanatul (de partea proastă a ”baricadei”) de care dă dovadă acest personaj vine ca un cuțit înfipt în inimă pentru logica mea. Logică ce se credea infailibilă, care se baza pe argumente care PĂREAU valabile la data emiterii lor... Credeam că eu am dreptate iar ceilalți se înșeală amarnic, iar istoria mi-a dovedit că m-am grăbit. Senilitatea de care sunt convins acum că dă dovadă Patapievici mi se părea la o anumită vreme ca fiind manifestarea geniului. Ceea ce odată era minunat, azi e ridicol. Singura constantă în toată istoria vieții mele este de departe Dumnezeu. Oamenii sunt de departe cea mai mare inconstantă, nu neapărat din prisma schimbului lor de opinii, ci din prisma validității acestor opinii în fața istoriei, în fața realităților aflate într-o continuă schimbare. Ceea ce spunea Patapievici acum 10 ani și mie mi se părea că este genial, azi a devenit ridicol, desuet, perimat și lipsit de orice substanță. Clar, dintr-un fan am devenit un profan al lui Patapievici. Deși păstrez încă anumite teze în care găsim convingeri comune (referitoare de regulă la fatalitatea istriei de care poporul român se haulește obsesiv, dar care popor nu a făcut mari eforturi de a interveni volitiv și de a-și lua soarta, destinul, ipoteză absolut plauzibilă și posibilă dacă anumite caracteristici ale indivizilor ar fi fost autoexploatate la o intensitate mai mare sau oricum diferit de modul cum s-a decis a fi exploatate; din păcate și azi mai ”suferim”de această delăsare, ca dovadă situația poitică a prezentului), între admiratorul din mine și Patapievici s-a produs o oarecare ruptură de concepție, s-a produs o dezicere și o separare de ”tabere”. Eu sunt acum un militant convins de stânga, un Che Guevara (comparația nu se face fără a se păstra elementele de modestie necesare, păstrând proporțiile, este evident o comparație forțată), în timp ce el a rămas un ridicol - zic eu - militant de dreapta. Opinia sa conform căreia dreapta înseamnă PDL mă face să zâmbesc. Dreapta nu înseamnă PDL. Falimentul dreptei este evident, nu numai în România, nu numai în Europa de Est, ci oriunde pe mapamond. Dreapta nu mai este la modă, nu mai oferă soluții moderne la problemele tot mai diverse ale interacțiunii umane. Dreapta este moartă. Viitorul este reprezentat de stânga.
O lecție am învățat și eu în viața asta, că oamenii cu buze calde o duc bine în viață...