vineri, 28 decembrie 2012

2013

Dat fiind că nu știu dacă am sau nu am internet pe unde mă duc, anticipez nițel și vă urez încă de pe acum ca anul ce vine să vă aducă sănătate și noroc (că numai sănătate aveau și ăia de pe Titanic), fericire și în general cam tot ceea ce vă doriți. Un an 2013 mai bun! La mulți ani.

marți, 25 decembrie 2012

Despre veștile bune

Astăzi am vorbit cu un prieten de-al meu din Iași cu care nu mai vorbisem de ceva vreme, ocazie cu care am constatat că îi merge bine, este forte ok și are o viață liniștită, chiar dacă plină ochi de singurătate. Dintre cunoscuții mei el este unul dintre aceia care chiar merită ca bunul Dumnezeu să își aștearnă peste el mila și îndurarea Sa. A fost ca o veste bună de Crăciun, ca în filmele alea americane de 2 lei în care se subliniază până la evidență minunea ce se întâmplă fix în ziua de Crăciun. 

joi, 20 decembrie 2012

Trăiri faine

Am uitat să vă împărtăşesc o experienţă faină trăită în week-endul acesta. Am fost la Ateneu unde am avut invitaţii pe locurile situate în avanscenă. Niciodată nu am stat atât de aproape de o orchestră şi niciodată în viaţa mea nu am avut şansa de a arunca o privire - fie şi cu coada ochiului - înspre publicul din sala de spectacol în timpul acestuia din pozitia sau proximitatea scenei. Senzaţia a fost una extraordinară şi am constatat cu această ocazie că există un farmec anume şi o trăire specială şi din partea artiştilor atunci când prestează vre-una din artele spectacolului, nu numai din partea spectatorilor. Până la această dată nu mi-am pus niciodată întrebarea cam de ce trăiri au parte cei care sunt pe scenă. E foarte fain să vezi cum un gest mic al unui contrabasist sau a unui viloncelist adăugat lângă alte gesturi ale altora din orchestră dau la final o interpretare preaminunată a unei melodii.

marți, 18 decembrie 2012

Rostul suferinţei

Atunci când eşti sănătos tun şi nu ai nicio problemă reală, te deranjează faptul că nu deţii Ferrari şi vilă în Bahamas, că nu ai cucerit mai ştiu eu ce femeie, că nu ai un cont de mai ştiu eu câte milioane de euro sau că "i-ai tras-o" unui om sau altul, sau alte asemena "lucruri" care nu au până la final nicio importanţă pentru nimeni şi pentru nimic. Atunci când suferi de o boală incurabilă, brusc, întreg orizontul existenţial ţi se schimbă. Brusc vila de la plajă nu mai pare chiar atât de importantă, maşina poate să fie de orice marcă atâta timp cât te duce la spital să îţi iei porţia de "otravă salvatoare", femeia este bună oricare atâta timp cât te îngrijeşte şi îţi şterge sudoarea de pe frunte sau îţi aduce un Algocalmin atunci când simţi că durerea te scoate din minţi şi îţi spune un cuvânt dulce, poate cel mai dulce pe care simţi nevoia să îl auzi în fix momentul ăla. Banii nu te mai încântă decât în măsura în care ar putea cumpăra cumva salvarea, dar odată plecat pe drumul unei boli la finalul căreia nu se află altceva decât moartea, aceştia nu mai pot cumpăra nimic, indiferent ce ai face nu mai ai cum sa te întorci. Eşti pe singurul drum fără întoarcere de pe care nici regii şi nici cerşetorii nu se mai pot întoarce şi pe care toţi suntem trataţi la fel. Moartea, cea care ne desparte, ne aduce aminte cât de uniţi ar trebui să fim şi cât de egali suntem de fapt: un suflet avem fiecare, o inimă, un gând. Nu te mai încântă răul altuia şi ai vrea din toţi rărunchii să poţi să îi faci cuiva un bine, numai forţă să mai ai. Când timpul se comprimă şi stii foarte bine că vei muri, peste o lună, peste 10, peste cine ştie când, când moartea îşi face simţită prezenţa într-un mod cert şi palpabil, noi, oamenii, devenim brusc altfel, ne schimbăm, din schilozi devenim integri pe dinauntru în timp de din integri devenim schilozi, pe dinafară. Experienţele celor care au trăit aceste sentimente sunt tangente cu misticismul, numai că noi nu avem cum să înţelegem mistica decât în măsura în care de pe sufletele noastre se ridică vălul materialismlui. Boala incurabilă este - pentru cei care sunt pregătiţi - modalitatea lui Dumnezeu de îi apropia de El, altfel decât prin călugărie şi credinţa adevărată, prin rugul aprins, prin rugăciune şi smerenie neîncetată, alegând o altă cale, mai apoape de omul laic. Suferinţa şi trsteţea au o finalitate atâta timp cât omul din noi descoperă divinul din el, cât el găseşte calea spre mântuire şi spre revelaţie. Omul care ştie că va muri şi care este binecuvântat cu revelaţia divină, are pe faţă pe lângă o frică de inevitabila soartă, pe lângă tristeţea că - aşa ticăloasă cum este ea - va părăsi această lume, şi o lumină pe care nu mi-am explicat-o până la această dată, mai ales după ce se spovedesc şi se împărtăşesc. Şi nu am mai înţeles nici de ce vălul răului ne este ridicat de pe priviri numai în aceste condiţii (sau în cazul în care cineva alege calea călugăriei), în restul timpului pierzându-ne vremea încercând fiecare dintre noi să ne asuprim unii pe alţii şi să ne ridicăm unii în faşa altora cu "lucruri" care sunt iremediabil trecătoare. Aşadar, să învăţăm de la cei care pleacă pe acest drum fără de întoarcere.

luni, 17 decembrie 2012

Miros

Mă gândeam, mie îmi plac mai multe mirosuri, dintre care amintesc câteva: mai toate parfumurile Paco Rabbane și Hogo Boss masculine, mirosul de Burberry și  Estelle Lauder - Pleasures pentru femei, mirosul de benzină, de sarmale, de cozonac, de piele proaspăt spălată, de trandafiri, de casă în care tocmai s-a făcut curățenie, de mare, nisip și cremă de plajă, mirosul de after shave (sau parfum pur și simplu) din tramvai dimineața pe la 7 jumate, mirosul de mașină nouă, de portocală, de țuică sau de Jack, de vin fiert cu scorțișoară iarna, de tămâie, de cafea Tchibo, de ploaie de vară, de tutun de pipă, de lemn, de carte nouă, de preandez și aracet. 

luni, 10 decembrie 2012

Despre frumusețe


Eu cred că promovarea în draci a imaginii femeii sexy, în care singura sa calitate este frumusețea, este greșită. Femeia înseamnă mult mai mult ca simpla frumusețe etalată ostentativ la TV sau pe stradă de către individe cu nivel discutabil de inteligență, înseamnă mult mai mult decât adăugarea la nesfârșit a tonelor de machiaj pe care media le îndeamnă să îl arunce pe față. Bombardamentul media în care acesteia îi sunt etalate ca și calități numai aspectele fizice, îngroșat grobian de misoginismul unei categorii deloc neglijabile de masculi feroce (fiecare să pună ghilimelele unde dorește) face ca aspectele cu adevărat frumoase ale unei femei să fie ignorate cu desăvârșire și nemeritat. Femeia mamă (cea care ne crește pe fiecare dintre noi), femeia cu suflet bun, femeia caldă, luptătoare, cu carieră, cu familie, nu apare pe nicăieri decât dacă i se subliniază mai înainte calitățile ei fizice. Reducerea femeii la simplu obiect de admirație pe care îl dai deoparte din atenția publică atunci când „a ieșit din garanție”, când a îmbătrânit și nu mai face față cererii de frumusețe fizică de pe piață, mi se pare forma cea mai groaznică de singurătate la care o societate poate ajunge, mai gravă ca aceea cauzată de mutarea vieților pe rețelele de socializare. De aici a apărut și fenomenul - care deseori ia aspecte grobiene - al păstrării frumuseții femeii cu orice preț, a alergării permanente după aspectul de femeie tânără în ciuda trecerii timpului. Naturalul, simplul și frumosul care este specific fiecărei vârste, au fost ucise de mass-media secolului trecut, tocmai din dorința acesteia de a răspândi câtor mai mulți frumusețea. De la femeia mamă, femeia vector al dragostei și iubirii s-a ajuns la femeia obiect al fanteziei maselor, de la trăirile poetice ale amorului s-a ajuns la acumularea de „victorii” și lauda masculină cu femeia număr (am avut un număr de X femei). Frumusețea inimaginabilă a femeii simple, fără 2 tone de machiaj și fără 400 de operații estetice a devenit caducă.

miercuri, 5 decembrie 2012

Uneori

Uneori, dar numai uneori, îmi place să beau (prea multă) țuică și să stau așa amețit pe rețelele astea de socializare, gen Facebook și Twitter, să vorbesc cu oameni care mi se par minunați (cei mai mulți SUNT) să evadez din realitatea mea de căcat și să uit de toate anormalitățile pe care le întâlnesc în lumea asta nedreaptă și strâmbă, să evadez cumva din inpeția de zi cu zi, să fug de mine realul... Îmi place să uit și să fiu fericit astfel. Îmi pun muzica ce îmi place în căști (la maxim) și refuz pur și simplu să privesc fix în ochi realitatea  hidoasă, care uneori - dar numai uneori - îmi zdrobește sufletul, speranța și frumusețea spre care tind. Știu, e lașitate! Dar unde am spus eu ca sunt viteaz?

marți, 4 decembrie 2012

Mimeticii

Deosebirea dintre medicină şi ortodoxie este una fundamentală: la medicină nu este nevoie de nimic pentru a remedia ceea ce este defect, decat de medicamente şi o îngrijire medicală susţinută, la religie ai nevoie de a şi fi ceva, de a fi cineva, nu e de ajuns numai simpla aplicare a "medicamentului". Medicina funcţionează după legi foarte simple, de tipul cauză efect, dar până azi nimeni nu a reuşit să explice minunile medicale, vindecările miraculoase asupa unor oameni. Religia nu are o astfel de cauzalitate, adică nu poţi fi o jigodie de om iar când ai necazuri să plângi acolo într-un colţ o rugăciune şi totul să fie dat uitării. Unii se plâng că rugăciunile nu le sunt ascultate, dar oare "ei sunt" ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim sau sunt simplii mimetici care după ce termină o rugăciune scuipă şi asupreşte pe semenul său. Oare necazurile ce ne aduc mai aproape de Dumnezeu (căci paradoxal, am observat că de regulă oamenii - inclusiv eu!!!!! - se roagă mai degrabă la greu decât la bucurie, atunci când ar trebui să mulţumim zi de zi Domnului pentru tot ce avem) nu sunt ele trimise tocmai pentru a ne lumina pe noi, nu au ele şi o funcţie corectoare (aici termenul "corector" nu are sensul agresiv punitiv ci unul mai degrabă de luminare) atât de necesară uneori în lupta cu propia noastră infatuare? Exista aşadar un sens al suferinţei? Este suficientă mimarea credinţei sau este nevoie de mult mai mult? Putem aplica gesturile religioase şi să păcălim astfel divinitatea, sau pentru a fi pe placul acesteia avem nevoie de mult mai mult? Eu cred că - spre deosebire de medicină, unde e suficient să aplici un pansament şi ceva antibiotic pe o rană fără niciun efort din partea bolnavului - aici, la religie ai în primul rând nevoie să fi. Nu toţi ne vom mântui la fel tocmai pentru că - deşi facem aceleşi gesturi - nu toţi suntem ceea ce trebuie să fim, scara lui Iacov oferindu-ne acces mai aproape de Dumnezeu sau mai departe în funcţie de cum ne căznim să fim mai aproape Lui. Într-o societate plină de ispite - cum este cea contemporană - lupta cu păcatul nu se termină în finalul unui gest, a unei prosternaţii, la finalul unei cruci sau a unei rugăciuni, ci este permanentă relevată de faptele coitidiene ale noastre ale fiecăruia.

miercuri, 28 noiembrie 2012

O datorie mai veche

Luasem o leapșa de la Lexi...

A. Să spun 11 lucruri despre mine.
1. sunt cam grăsuț;
2. am un spirit de umor dezvoltat;
3. îmi place tot ce este frumos, candid, cald, pufos, care inspiră pace și armonie;
4. am o toleranța scăzută la nedreptate;
5. îmi plac trandafirii;
6. îmi place galbenul;
7. Îl iubesc pe Dumnezeu;
8. stau cu orele pe facebook și twitter;
9. ador sporturile cu motor și mașinile în general;
10. îmi plac animalele;
11. cred că sunt un pic legionar.


B. Să răspund la întrebările tale.
1. Ce vrei de la viața ta? R: Să obțin mântuirea, acesta este scopul vieții mele.
2. Ce te face să zâmbești? R: Candoarea, frumusețea și prostia.
3. În ce colț al lumii ți-ar plăcea să trăiești? R: Undeva unde să fie cald 360 zile pe an. Caraibe, Australia, Noua Zeelanda, ceva de genul...
4. Cu ce-ți place să îți umpli timpul? R: Cu chestii pozitive.
5. Te consideri o persoană fericită? R: Da.
6. Cum captezi atenția unui om atunci când vrei să te asculte? R: Cu un banc, o glumă, ceva de genul.
7. Iubești? R: Da, cu o pasiune rar întâlnită...

marți, 27 noiembrie 2012

Despre tristețe

Ete că ăsta e un subiect despre care oricât m-aș strădui să scriu ceva profund, nu voi reuși niciodată să aștern ceva cât de cât apropiat de această stare și care să fie în stare să transmită cititorului ceva similar cu ceea ce trăiesc, pentru că oricât de (aparent) triste sunt trăirile mele, știu sigur că undeva pe planeta asta cineva trăiește o dramă mai mare. Și astfel îmi dau seama că Dumnezeu mă iubește.

vineri, 23 noiembrie 2012

Eroi

Opune-te, fii revoluționar, luptă contra sistemului dacă:
- uneori poți duce lupta și singur;
- accepți ca numele tău să fie târât în mizerie;
- accepți ca prietenii tăi să te trădeze uneori;
- nu te deranjează dacă pentru o palmă primești 20;
- îi iubești pe semenii tăi;
- accepți că pentru asta poți lua bătaie, să fi arestat, scuipat, umilit de către oamenii din sistem;
- nu te afectează foarte tare amenințările;
- nu aștepți recunoștință de la oameni;
- accepți ca pentru o faptă bună oamenii proști să te înjure;
- accepți cu ușurință judecata proștilor;
- poți accepta nonșalant eșecul;
- iubești dreptatea și pentru ea nu renunți indiferent cât de greu îți este;
- Îl iubești pe Dumnezeu;
- poți accepta ca o faptă bună să fie răsplătită cu una rea;
- nu suporți ca nedreptatea să domnie viața ta;
- nu îți este frică de răzbunători;
- poți schimba mentalități și să lupți cu închistarea în banal și retrograd;
- ești dispus să lupți inclusiv cu cei pe care îi aperi.
Altfel, dacă nu ai măcar două - trei calități din cele enumerate mai sus, lasă capul ghiocel, stai liniștit și vezi-ți de treburile tale, fii un om din mulțime. Pe oamenii din mulțime nu se răzbună nimeni și atâta timp cât în universul lor nimic nu este dereglat, nu mai contează de universul celorlalți. Singura problemă este că unii oameni mai deștepți mai lasnează câte o zicală de genul „pentru ca răul să învingă este nevoie ca oamenii buni să nu facă nimic”. Ei și? Ce, răul triumfă pentru că fix cutare sau cutare stă cu capul plecat? 
Nu toți oamenii au stofă de eroi.
...ci numai cei pe care Dumnezeu însuși îi alege, pentru că Dumnezeu știe că numai aceia pot purta pe umerii lor cruci grele. Cruci ale lor și ale celorlalți, purtate deopotrivă. Dumnezeu știe că cei slabi nu își pot purta nici crucea lor, apăi pe ale altora, și de aceea uneori le ia de pe umeri această povară și o dă celor care sunt, cumva, cândva, eroi.

luni, 19 noiembrie 2012

S.P.U.S.Tv

Astăzi, 19 noiembrie 2012 am aflat cu o oarecare stupoare ca S.P.U.S.Tv m-a trădat, m-a mazilit. Sunt foarte foarte trist.

miercuri, 14 noiembrie 2012

De ce nu merg la vot

Dezamăgirea mea din această perioadă este cruntă. Practic sunt într-un deja vu, retrăiesc momente care credeam că sunt pur şi simplu accidente ale istoriei şi simple întâmplări nefericite, simple coincidenţe. Iată că nu este aşa, iar eu omul de rând sunt într-un permanent stupor din 2005 încoace, sau, ca să fiu corect, din 1976 încoace de când m-am născut. Orice speranţă pentru mai bine a fost de fiecare dată ucisă cu cinism de oameni care - cel puţin după Revoluţie - au jurat cu mâna pe Biblie că vor face tot ce pot pentru propăşirea neamului acesta (scuzat să îmi fie limbajul de lemn). De fiecare dată oamenii simpli sperau ca ceva bun şi drept li se va întâmpla. Politicienii au vândut speranţe care s-au dovedit a fi deşarte iar poporul român a cumpărat cu blândeţea caracteristică promisiunea de izbăvire şi normalitate. De fiecare dată când au fost alegeri eu m-am prezentat la vot sperând şi eu ca şi poporul meu că totul va fi în cele din urmă bine. Nu a fost. Am votat pro, am votat contra, am votat speranţă, am votat continuitate şi dreptate. Acum m-am decis să nu mai particip la vot, şi voi încerca mai jos să vă spun de ce am luat această decizie.
- Votul îmi este furat. Pot să votez eu stânga sau dreapta, pot să votez un patrid sau altul, un om sau altul, după 3 zile de la instalarea în parlament acel individ pe care l-am votat migrează după cum VREA EL la alt partid politic şi ceea ce VREAU EU nu contează pentru nimeni. Eu vreau dacă votez ceva, acel ceva să rămână pe durata unui exerciţiu parlamentar, nu să se schimbe în funcţie de interesele lor personale şi meschine.
- Nu mai există doctrină, onoare, conştiinţă sau idealuri. În ziua de azi, nu mai există dreapta, stânga sau mai ştiu eu ce altceva pe planşa politică a ţării: există oameni care îşi pun oamenii lor în instituţiile publice, care oamenii lor îi înlocuiesc pe oamenii lor, toţi însă îi dau la o parte pe oamenii care chiar sunt buni şi pregătiţi pentru ceea ce este de făcut dar care nu fac politică. Şi atunci eu ce să votez? Găşti? Idealul găştilor nu este niciodată similar cu idealul naţional, şi asta am constatat cu tristeţe de 23 de ani încoace.
- Politicienii ne cunosc numai în campania electorală. Cu o lună înainte de alegeri constatăm şi noi că unii politicieni ştiu unde sunt pieţele agroalimentare, cum arată centrul unui cătun din munţi, cum este să mergi cu tramvaiele şi alte asemenea. E singura perioadă când aceştia coboară din maşinile lor cu girofar şi ne întind mâna cu un rictus pe faţă dând din gură cu cavalcada de promisuni ce de fiecare dată se dovedesc a fi false. Altfel, 4 ani nu ne cunosc.
- Niciunul nu este mai bun ca altul. Ce vremuri erau odată când poporul acesta avea de ales între Nicolae Iorga, Ion Brătianu şi Nicolae Titulescu. Acum avem de ales dintr-o pleiadă de oameni pe care nu îi pot identifica cu nimic de valoare. Bine, în ziua de astăzi s-au distrus într-aşa de mare măsură reperele morale, încât nici măcar Academia Română nu mai prezintă mai ştiu eu ce garanţie de performanţă şi calitate atunci când este adusă în discuţie. Iar aceasta se datorează tot politicienilor, care au atras în murdăria asta politică oameni de calibru academic pe care apoi i-a decredibilizat fantastic. Nu au fost parte din mafie astfel că nu au reuşit să facă nimic pentru poporul lor, la final alegându-se şi cu reputaţia ştirbită. Dacă în principiu este corect ca oamenii capabili să se implice şi să încerce să facă ceva pentru binele comun, în realitate pista politică a fost una preponderent pierzătoare pentru toată lumea: deciziile corecte dar care nu vizau îmbogăţirea găştii nu s-au bucurat de sprijin, imaginea iniţială de intelectual a fost şifonată, poporul o duce mai rău, singurele care prosperă sunt găştile. Şi atunci, de ce aş vrea să merg la vot? Să fiu pus permanent în postura de a alege între 2 rele? Dar de ce, când am şi opţiunea să nu mai aleg nimic??

luni, 5 noiembrie 2012

De ce-aș mai vrea

De ce-aș mai vrea sa fiu lider de sindicat? De ce ar mai vrea oricine sa facă așa ceva? În Romania a fi lider de sindicat devine o alegere riscantă și până la urmă un nonsens. Liderul de sindicat din România este un om care oricum ar da-o cade prost. Trebuie sa fii masochist bine de tot ca să vrei să îți asumi o astfel de misiune, misiune pe care eu o mai consider și acum una nobilă și care are la bază o idee fundamental bună: să faci bine colegilor cu care îți împarți de cele mai multe ori mai mult timp decât o faci cu familia. Încă mă mai încăpățânez să cred în ideea sindicalismului și încă mai sper că undeva se va produce totuși un act de dreptate în ceea ce îi privește pe sindicaliștii din țara asta. Nu spun că nu există și trădători ai acestei idei, așa cum spuneam și în alte medii, sindicaliștii au și ei familii, bănci, copii cărora să le poată oferi un trai mai bun ca al lor, dorințe și speranțe. Unii nu rezistă tentației la care probabil că sunt supuși și folosesc în mod neelegant postura cu care a fost investit de oamenii care au și-pus încrederea în el. Dar nu asta reprezintă sindicalismul la noi, nu aceștia reprezintă majoritatea, sau, cel puțin nu în mediile unde mă desfășor eu. La noi în sindicat totul se face benevol, nimeni nu primește bani așa cum se făcea odată. Toată implicarea are ca punct de plecare pasiunea și crezul într-un principiu, într-o idee. Numai că la noi cel puțin, liderul de sindicat este nevoit să ducă un război dublu și parțial ilogic: pe de o parte se luptă cu patronatul - și aici este partea logică, dar pe de altă parte se luptă cu propii colegi, cu propii membri de sindicat, care indiferent ce ai face sfârșesc prin a spune că nu ai făcut nimic pentru ei. Faza tragi-comică reiese din faptul că fix cei care refuză să citească fie și un articol de lege sunt cei mai guralivi și mai aspri critici. Dau cu lături, te privesc de pe poziții de superioritate (gata, te-au prins că nu faci nimic pentru ei și le iei cotizațiile degeaba), se folosesc de defăimare și alte asemenea. Cei care urlă cel mai tare sunt exact cei care habar nu au de ce prevede legea, ba chiar sunt dispuși să te ia și la trei păzește când le aduci acest argument („ce să zic, adică nu mai poți face nimic în țara asta că imediat vă ascundeți după lege”). Orice încercare de a-ți susține punctul de vedere este de regulă luat în zeflemea și mulțimea ascultă mai degrabă un bufon care urlă și dă citate din legi numai de el inventate decât un individ care are argumente și pledează calm în favoarea argumentației logice. Și în sindicate există aceeași problemă ca peste tot: resursa umană de calitate. Permanentele schimbări legislative, satisfacțiile uneori limitate pe care le oferă această activitate, demotivarea, hula permanentă din toate colțurile și alte asemenea, îndepărtează oamenii de calitate din rândurile sindicatelor, care devin astfel mai slabe. Atenție, nu fac aici referiri la persoana mea, nu ma consider încadrat în rândul persoanelor de bună calitate sindicală. Bunele intenții ale celor care sosesc din urmă nu sunt suficiente pentru a face față solicitărilor tot mai complexe ale acestui tip de activitate. Este nevoie de cel puțin 3 - 4 ani pentru a forma un om care să fie pregătit suficient pentru a face față sindicalismului contemporan românesc. Și încă după această perioadă și unii tot nu se simt pregătiți să se afunde în ițele tot mai încâlcite ale unei negocieri de contract colectiv de muncă - ca să dau numai un exemplu. Așadar, de ce ar dori cineva ca să își mai ia pe umeri o astfel de responsabilitate??? La final primești următoarele: șeful te ia la ochi și te va vâna non stop, vei fi sărit la mărirea de salariu, lingăii șefului îți vor face viața amară peste tot pe unde te vor prinde, colegii îți vor trage flegme în freză și vor crede mai degrabă ce spune x sau y într-o doară pe la colțuri decât ce le comunici tu oficial, toți te vor înjura, amenința, blestema și mai știu eu ce astfel de elegantețuri. Dacă legea te apără de unele dintre necazurile astea, mulțimile vor cere vesele să renunți la această protecție numai așa, că ei au stat confortabil și au închis ochii la ceea ce tu ai protestat, au preferat confortul tăcerii în locul tribunei sindicale, s-au făcut că nu văd ceea ce trebuiau să vadă, iar când va veni vremea răzbunării șefilor tu trebuie să renunți la protecție în numele unei inexistente egalități. Mulțimile îți cer să te lupți pentru ei - și oricât te-ai lupta tot nu sunt mulțumite - pentru ca tot mulțimile să îți ceară pe urmă să îl lași pe șef să dovedească că este un caracter deosebit. Și ăla nu este - de regulă - așa ceva, ba din contra. Și astfel, în acest mod simplu, ca lider de sindicat devii și futut și cu banii luați - cum zice o vorbă din popor. Nimic, dar absolut nimic nu îți rămâne la final. Chiar și oamenii de la care sperai la o atitudine corectă te părăsesc și îți infig candid cuțitul în spate. Așadar, revin cu nedumerirea mea, de ce ar mai dori cineva să fie lider de sindicat?

marți, 16 octombrie 2012

Ce lecţie importantă de viaţă am învăţat în anul 2012

Aproape în fiecare an învăţ câte ceva prin trăirile pe care bunul Dumnezeu mi le hărăzeşte. Iată de exemplu cum în anul acesta am învăţat o lecţie pe care în alte condiţii nu aş fi reuşit să mi-o însuşesc. După ce în anii trecuţi am învăţat că orice politician este un mincinos mai mult sau mai puţin talentat, după ce am aflat că speranţa pe care ţi-o oferă un politician este de fapt una deşartă, după ce am aflat ca iubirea învinge orice s-ar întâmpla, după ce mi-am dovedit mie însumi că Dumnezeu mă iubeşte şi după multe alte lecţii, anul ăsta am aflat că cei pe care îi urăşti din toată inima te pot salva şi îţi pot deveni simpatici, ba chiar poți să ajungi să îi iubeşti deabinelea. Niciodată să nu spui niciodată, să nu crezi că există ură absolută şi mai ales să nu blestemi niciodată. Acum am înţeles cum albul poate deveni negru, cum negrul este de fapt alb doar daca schimbi niţel optica și unghiul din care privești, doar dacă cineva îşi schimbă o acţiune ce se răsfrânge asupra-ți, dacă cineva te priveşte altfel de cum te privea mai deunăzi. Am învăţat că repezeala cu care ne aruncăm să blestemăm este una care ne poate aduce pedeapsa divină, căci Dumnezeu ne învaţă să nu blestemăm, ori cum se întâmplă uneori, poți vedea cum pozițiile de pe care ai blestemat se pot transforma în poziții de pe care poți binecuvânta. Anul acesta mi-am dat seama ce îneamnă de fapt acest îndemn și ce valoare au aceste cuvinte şi de ce este foarte bine să ne înconjurăm deseori de binevoinţă. Am învăţat - odată în plus - că nimic nu este definit în termeni absoluţi, atâta numai Dumnezeu singurul este. El este singura constantă pe parcursul întregii mele vieţi. SINGURA. oamenii mi-au părut uneori buni, alteori răi, dar rareori ei au putut fi definiţi în termen absoluţi: omul ăsta e 100% bun sau rău. Oamenii sunt schimbători, sau dacă nu ei, cu siguranţă situaţiile în care îi judecăm pe oameni pot căpăta variații. Un țigan care îți salvează viața poate fi factorul declanșator al unei simpatii fără margini față de o categorie pe care poate o urai cu patos, așa cum un prieten apropiat poate deveni inamicul numărul unu dacă își produce o suferință pe care nu o anticipai. Trădarea ca și bunătatea stau ascunse în fiecare dintre noi și uneori pe acestea le lăsăm activate de conjuncturi. Spuneam mai demult, comunismul e o scuză, rahatul stă pitit în noi. La fel pot spune și despre sfințenie, ea este în fiecare dintre noi, trebuie numai să o activăm prin faptele specifice. Îngâmfarea noastră de a crede că avem dreptate ne este pedepsită deseori de lecții pe care bunul Dumnezeu ni le oferă, numai că nu avem de fiecare dată ochi să le vedem. Tratăm uneori fatalitatea cu întrebarea retorică „de ce mie” și nu vedem învățătura de dincolo de suferință. Dacă ne-am așeza măcar pentru o oră să cugetăm asupra a ceea ce ni se întâmplă, am putea poate să găsim și o explicație logică, dar după logica divină. Există virtute în suferință. Nu o spun eu acum, am învățat-o de la înțelepți. Pentru a putea înțelege cu adevărat lupta pe care o ducem zilnic între bine și rău, avem nevoie de renunțare. Da, de renunțare la patos, la  infatuare, la zgârcenia cu care oferim (nu mă refer la aspectul material), la orgoliu și mai ales la egoism. Până la urmă creștinismul ortodox fix aceste valori le promovează. Avem nevoie să fim creștini. Adevărați creștini.

joi, 6 septembrie 2012

Sfinți

Oameni care ne-au fost contemporani (sau macar au trait in același secol cu noi) și despre care eu cred ca sunt sfinți:
- Arsenie Boca
- Valeriu Gafencu
- Papa Ioan Paul al II-lea

luni, 3 septembrie 2012

Cum își bate joc RATB de călătorii care plătesc abonament

Este incredibil ce se întâmplă cu această socieate care a decis mai nou să își bată pur și simplu joc de călătorii care ÎȘI PLĂTESC UN ABONAMENT. Să luăm faptele: în stația de autobuz de la Aviatorilor, sunt de vre-o câteva zile mai multe cete de controlori care se suie în mașini și „ne roagă” să validăm abonamentele, adresându-se tuturor fără a folosi termenii de politețe așa cum fac controlorii de pe tramvaiul 41 de exemplu, toate astea nepurtând legitimațiile la vedere. Poate foarte bine să fie un gagiu de pe stradă care face gestul acesta. Când le cer să se legitimeze, de regulă devin foarte vocali, ceea ce nu este ilegal, doar imoral. Trecând peste acest aspect, azi am trăit ceva de-a dreptul SF, controlorul care „ne-a rugat” să validăm legitimațiile (deși nicăieri nu se spune că ABONAMENTUL trebuie vizat la fiecare urcare în mașină) a oprit pur și simplu autobuzul șantajându-ma pe mine și încă o doamnă (pentru care am intervenit eu în discuție, inițial nu mi se adresaseră) că autobuzul nu pleacă până nu ne validăm ABONAMENTELE. Se nasc aici mai multe întrebări: care este baza legală prin care eu am fost arestat (practic mi s-a limitat dreptul la liberă circulație care este stabilit în Constituția României la articolul 25 alineatul 1 (Dreptul la liberă circulație, în țară .... este garantat) care este baza legală prin care autobuzul a fost oprit în stație, care este baza legală prin care mi se cere validarea abonamentului, de ce legitimațiile de serviciu de controlor RATB se flutură, eventual cu degetul în dreptul numărului matricol astfel încât eu călătorul să nu pot citi acest număr. Să o luăm metodic. RATB este regie autonomă, deci este o instituție de interes strategic (reglementată local) așa cum reiese din legea 15 / 1990, articolul 2 (ART.2 Regiile autonome se organizeaza si functioneaza in ramurile strategice ale economiei nationale). Deci nu se poate că dacă nu îmi place să merg cu altceva, mai ales că în acest domeniu nu există concurență, deși în legea 92 / 2007 se specifică foarte clar la articolul 1, alineatul 4 litera a că organizarea serviciilor de trasport în comun se realizează cu promovarea accesului la concurență. Trecem peste acest aspect în care sunt dispus să nu fac apel la rigorile legii și atunci pretind ca SINGURUL operator de transport în comun din București să îmi ofere servicii de calitate făcând apel la aceeași lege cu același articol și alineat, punctl c, care exprimă un astfel de deziderat: garantarea respectării drepturilor şi intereselor utilizatorilor serviciului de transport public local; Deci, cu alte cuvinte, ei SUNT OBLIGAȚI să îmi respecte interesele legitime față de transportul în comun. Mai departe. Pe site-ul www.ratb.ro la informații generale se specifică foarte limpede următoarele: „Cardul Activ încărcat cu portofel electronic precum și Cardul Multiplu încărcat cu un număr de călătorii vor fi validate în aparatele special montate în acest scop imediat după urcarea în mijlocul de transport”. Tot acolo se face și o delimitare evidentă între ABONAMENTE și carduri de călătorie tip portofel, prin specificarea că abonamentele se vor folosi numai în condițiile pentru care au fost eliberate. M-am uitat peste cardul meu și am văzut că scrie Activ. Aoleu!mi-am spus, deci nu este abuz al RATB. Am căutat apoi care sunt reglementările transportului în comun din București și am găsit H.C.G.M.B. numărul 156 / 2001. Și m-am apucat nervos că nu am dreptate să citesc. Iată ce se spune aici cu privire la abonamente: „Art.4 – La urcarea in tramvai, autobuz, troleibuz sau in vehiculele de pe liniile expres, calatorul este obligat sa composteze de indata biletul sau cartela magnetica, corespunzatoare tarifului in vigoare la data efectuarii calatoriei, in aparatele special montate in acest scop iar la cererea organelor de control sa le prezinte pentru verificare”. Deci până aici nimic de abonament, ci numai de obligația de a plăti o călătorie, numai că eu am abonament. Mai departe. „Art. 5 – Biletele, cartelele magnetice, abonamentele sau legitimatiile de calatorie vor fi folosite potrivit conditiilor in care au fost eliberate. Posesorii de abonamente sau legitimatii nominale sunt obligati sa prezinte controlorilor, la cerere, actele de identitate. VOILA! Zice și de mine. Deci sunt obligat DOAR să prezint cardul Activ CONTROLORILOR, eventual alături de buletin dacă mi-l solicită. Nici vorbă de obligativitatea de a-mi valida ABONAMENTUL la FIECARE urcare în autobuz!!!!!! Așadar, care e baza legală a RATB prin care au trecut pe site obligativitatea validării Cardului Activ dacă pe acesta se află încărcat un abonament??????? ABUZ!!!!!! RATB dorește prin acest abuz să îmi urmărească mie cetățeanului român viața privată, căci Cardul Activ este identificabil cu datele mele personale, ori în conformitate cu Constituția României, la articolul 26 mie MI SE GARANTEAZĂ DREPTUL LA VIAȚĂ ÎNTIMĂ, FAMILIALĂ ȘI PRIVATĂ și mi se dă dreptul DE A DISPUNE DE VIAȚA MEA atâta timp cât nu afectează drepturile celorlalți. ori eu nu afectez dreptul RATB de a-mi solicita bani pentru călătoriile pe care le efectuez și nici nu îi îngrădesc dreptul de a-mi verifica validitatea Cardului Activ cu controale prin sondaj prin instituția controlorilor. Așadar, dacă și mâine mi se va mai solicita (în modul zeflemist al controlorilor de la Aviatorilor) validarea ABONAMENTULUI meu, îmi rezerv dreptul de a mă adresa RATB iar dacă nu voi primi satisfacție, justiției.
QED.

P.S.
Reproducerea oricărui pasaj din acest articol se va face numai cu acordul autorului. 

sâmbătă, 14 iulie 2012

Câteva considerațiuni pe marginea scurtei mele călătorii la Periș

Ieri după-amiază am plecat un pic până la Periș, unde am avut nițică treabă. Ceea ce mi-a atras atenția la un moment dat a fost că în microbuzul care m-a dus la țară nu mirosea deloc ca într-un tramvai din București, ci cu mult mai frumos. Se vedea că unii dintre oameni erau mai bpgați, alții mai săraci, dar sub nicio formă nu mirosea a transpirație, băsini, picioare murdare sau alte asemenea odoruri pe care uneori le mai testez prin tramvaie și autobuze prin București. Nu reușesc să îmi dau seama cum se face că la final de zi, undeva la ora 6 seara nu puțea nimeni a nimic nașpa, ba mai mult, identificasem un miros de mosc, lavandă, ceva dulce și încă ceva care dădea o impresie de proaspăt spălat. La 2 persoane am recunoscut mirosul binecunoscut Axe iar o persoaă 100% se dădea cu Intesa Unisex (ocazie cu care mi-am amintit de parfumul ăsta). Apoi, noaptea, am încercat în zadar să adorm. M-am sucit, m-am învărtit, se pare că gândurile și un litru de Pepsi (la care am renunțat până ieri) nu m-au lăsat să mă odihnesc. La un moment dat a început să cânte cocoșul, moment în care mi-am spus în barbă că ar trebui să fie ora 5 dimineața, căci nu știu de ce știu că cocoșul dă deșteptarea fix la ora aia. Era 3 fix, de unde bag sama că cocoșul ilfovean este neîntors. De pe la unu până la cântatul cocoșului, m-am luptat eroic (sau erotic??) cu un purice care mi se plimba aparent vesel pe trupu-mi imens. O datorie de onoare mă obligă să recunosc că am pierdut lupta, dispun în acest moment de câteva semne ale dințișorilor săi mititei plasate tactic pe locurile unde mă plezneam retrograd în speranța că l-am ucis. Cred că individul s-a tirat din plictiseală pe alt corp, după ce fusese - mă gândesc eu - pe blanița unui cățel cu care m-am jucat un pic. Apoi, pentru cei care nu știu încă, viața la țară nu prea lasă loc lenii, aici se găsește tot timpul ceva de făcut, motiv pentru care eu recomand a face treabă utilă la țară decât sală la București. Am făcut un pic de efort și îmi simt o parte importantă din mușchi antrenați, astfel că ar fi bine ca Jean Claude Van Damme să nu dea ochii cu mine zilele astea pentru că riscă să îl fac de râs. Invidios din fire cum sunt (sau cel puțin asta a fost concluzia fostei mele...) am ajuns la concluzia că degeaba îmi iau și eu piscină din aia mare ca a lu' George și Vera, că tot nu am unde să o plasez la mine în dormitor. Și oricum nu pot sta la soare în așa fel de fain cum stătea susnumitul cu fiica. Am plecat de acolo cu o sinceră invidie (pozitivă) și mi-am spus că trebuie să mă mut și eu la curte. Empiric am constatat că dacă ești cățel mic ai tendința de a te juca 95% din viața în care nu dormi, în cealaltă parte de 5% desigur simți nevoia ca cei din jur să îți spună cât de scump, dulce, drăgălaș, etc ești. Apoi, la întoarcere mi-am întărit decizia de a merge la mare cu trenul, căci gagiul ăsta de conducea microbuzul avea orice alte preocupări în timp ce șofa, mai puțin șoferia. Nu îmi părea cu adevărat interesat de activitatea asta, deși aș putea să jur că el manevra volanul, 3 pedale și un levier de schimbare a vitezelor. A făcut foaia de parcurs (asta după ce a stat 5 minute în plus la capăt de linie din motive pe care nu doresc să le știu), a tăiat bilete, a dat 3 SMS, a vorbit cu unu' care a primit poruncă să îi oprească și lui 2 beri (sper că nu la celălalt capăt), a extras din măsele circa 250 grame carne de mici de oaie (neinspirat m-am așezat fix pe scaunul din spatele lui, sperând că geamul deschis la el îmi va aduce un aport suplimentar de aer, ceea ce a fost total eronat) toate în timp ce șofa. Nu numai odată a corectat trasa pe care se înscria microbuzul căci ajungea să taie binișor linia ce separa cele 2 benzi. În fine, recomand trenul dacă țineți la viața voastră. Sper că țineți. Bine, asta în cazul în care și voi v-ați tras Matizu' pe margine și nu puteți merge cu dânsul la mare. A, și la final să vă mai zic una: ce n-am mers eu cu bicla de ani de zile, când merg la Periș devine principalul meu mijloc de transport cu care mergeam să îmi cumpăr țigări (când fumam), când merg să mai iau o bere, când merg la mamaia și tataia sau în alte vizite. 

marți, 26 iunie 2012

O întamplare aparent neobișnuită


O intamplare aparent neobisnuita am patit azi.
Stati sa vedeti.
Faceam si eu dus ca tot omu', cu apa calda ca asa imi place mie. Am luat buretele si l-am amestecat bine cu sapun si am inceput sa ma frec pe tot corpu'. Cand am dat pe la puță, ce sa vezi, cloc, a cazut in apa. Mirat m-am uitat cum aceasta se ducea spre scurgere cu un ghemotoc de spuma si apa care curgea acum fixa caci ramasesem intr-un stupor de neimaginat, caci in mintea mea se repeta insistent intrebarea: ce naiba, chestiile astea se desprind??? Cand mi-am mai revenit am constatat ca se facuse abur ca la sauna, iar puța mea se dusese pe scurgere in jos. Na, ce era sa fac, am mers la un vecin cu care mai joc eu tabinet pe acilea si am cerut o penseta, ca asta e ceasornicar. Initial am cerut o penseta mare, dar pe drum optimismul meu mi s-a parut exagerat asa ca m-am intors si am cerut una mica dar lunga, ca sa intre adanc in scurgere. Am mai stat 22 de minute ca sa ii explic de ce am iesit in pielea goala pe casa scarii, dar l-am lamurit repede zic eu. Dupa un efort deloc de neglijat pentru un tanar de varsta mea, am extras gogomania si - din lipsa de alte idei - am lipit-o la loc cu scoci mat, din ala lat pentru baloti, ca din ala aveam prin casa. No, acum ma framanta o dilema: maine sa mai fac baie sau nu?

Publicata în original pe facebook. 

vineri, 22 iunie 2012

Gata.

Gata. Am obosit. Sunt foarte obosit. Am luat o decizie de a ma liniști un pic, de a-mi face un pic de ordine în viață, de a mă concentra de acum pe lucrurile personale și de aceea am demisionat din conducerea SPUSTv. Plecând la un drum cu un crez pe care încă îl mai am, acela că a te bate pentru drepturile comune ale noastre ale oamenilor simpli este ceva bun, am ajuns acum, la mai bine de 6 ani de activitate în conducerea sindicatului, să consider cumva că mi-am făcut datoria față de oamenii care și-au pus - mai mult sau mai puțin - încrederea în mine. Războiul în care eram combatant s-a terminat însă pentru mine. Atunci când ajungi să te simți inamicul propiilor camarazi cu care ar trebui să mergi unit asupra „inamicului”, cred că este mai onorabil să spui stop, când stricăciunile nu sunt încă foarte mari, sau nu sunt deloc perceptibile. Am încercat - și nu am reușit - să fiu un factor de echilibru, nu am lăsat cavalcada de afronturi la adresa unor persoane să mă demotiveze, nu am tăcut atunci când am avut o opinie contrară curentului general, am stat drept și nu i-am dat Domnului Dumnezeului meu care mă va jueca la Dreapta Judecată motive să mă pedepsească. Acum, așa cred eu, numai atunci voi vedea dacă ceea ce am făcut a reprezentat ceea ce trebuia făcut. Am învățat multe și acum sunt un om mai bun (uneori așa mă percep, mai matur și mai „copt”) tocmai datorită implicării în lupta sindicală de la vârf. Stimez niște oameni faini pentru calitățile lor, de la fiecare dintre ei am cules câte puțin. Jigodiile le-am identificat înainte de a se demasca singure prin acțiuni compromițătoare și asta mi-a oferit uneori o falsă aură de intelgență pe care o pretindeam în relația mea cu mine. Era doar fler. Minciuna și manipularea pe care am fost nevoit să le văd la unii dintre apropiați m-a făcut să mă gândesc serios la un moment dat dacă nu cumva prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru binele comun este prea mare. Am suferit și dezamăgiri crunte, jigniri și scuipați în freză, amenințări și trădări, dar acestea însă, după ce mi s-au vindecat rănile, mai mult m-au întărit decât m-au doborât. Atunci când a fost greu și foarte greu am învățat că trebuie să mă comport ca un lider, iar aici le mulțumesc celor care mi-au oferit ocazia să le fiu folositor cumva în vremurile astea în care poverile de pe umerii fiecăruia sunt numărate cu zecile. Este greu să știi că situația este grea și să găsești resursele necesare să îi încurajezi pe cei care și-au pus încrederea în tine, dar la final satisfacțiile sunt pe măsură. Iar asta nu se poate măsura în nimic. Tuturor vă mulțumesc pentru tot ceea ce m-ați învățat și pentru tot ceea ce ați reprezentat pnetru mine în perioada cât am fost în conducerea sindicatului. Stimă și respect.

marți, 19 iunie 2012

Poporul a ucis poporul

Stăteam şi mă gândeam zilele astea la un paradox pe care suntem nevoiţi să îl trăim în anii ăştia. Bunătatea proverbială a poporului ăsta a dus de fapt la o situaţie în care nimeni nu pedepseşte pe nimeni, nimeni nu cere nimănui nimic, nimeni nu pretinde ca cel care e plătit pentru ceva, să îşi facă treaba. Din bunătate, dintr-o prea largă iertare, din dorinţa de a nu-l deranja pe dobitocul care te sfidează, din toate acestea şi nu numai, ies de regulă situaţii anormale. Vezi pe unul că fură, închizi ochii, că are el un motv suficient de bun pentru care face asta, vezi pe unul că te tratează cu lipsă de respect pe la un ghişeu, nu iei atitudine, că are şi el familie, ce faci, îl laşi fără pâine, vezi pe cineva că face necurăţenii unui neajutorat, te bucuri pentru că nu ţi se întâmplă ţie şi îl ierţi pe asupritorul acela, nu îl tragi de mânecă să îi faci morală. Poporul a omorât astfel poporul, cu bunătate, cu liniştea pe care a oferit-o lichelelor, linişte pe care unii o folosesc pentru interesul lor, deloc în slujba poporului. Ce facem? Nu putem schimba firea poporului, căci oamenii acestui popor (de care uneori mă declar dezamăgit. dar pe care în esenţa lui îl iubesc) nu se pot schimba peste noapte. Nu ai cum să faci dintr-un popor creştin,  luptător, blajin, bun, răbdător, unul de profitori, laşi, jigodii, hoţi şi alte asemenea, deşi în vremurile astea televiziunile de mare rating vor să ne inoculeze în subconştient ideea că ţara e plină numai de gunoaie violente şi oameni de nimic. Firea nu poate fi schimbată. Nemţii sunt aşa cum sunt şi aşa vor rămâne. Englezii la fel. Polonezii, ruşii, grecii, toate popoarele au elemente specifice care se transmit de la generaţie la generaţie prin ceea ce noi numim cultură. Iar cultura este imposibil a se schimba. Oare asta vrea poporul să vadă la TV? Oare asta e poporul? Eu ştiu despre poporul ăla bun, care stă neexpus la TV, care citeşte, care face cultură, care ia atitudine când este furat, care face fapte bune anonime, care nu atacă biserica sa străbună ortodoxă. Unde e poporul ăla pe care îl ştiu eu, să fi fost oare omorât de un alt popor, un monstru schingiurit apărut odată cu aşa zisa libertate? Poporul meu, ăla bun, mai există?

joi, 14 iunie 2012

Piața TV, compendiu II

Foarte mulți telespectatori români nu înțeleg piața de media de la noi, dar vina nu le aparține decât parțial, căci ei ar trebui să se informeze, dar dacă ar vrea cineva să se informeze și să își facă o opinie corectă, nu ar avea prea multe surse de încredere și mai ales, obiective. Cea mai mare nedreptate care se produce în anii aceștia se îndreaptă asupra televiziunii publice. Privații trăiesc din publicitate, iar la ei ratingul aduce bani. Cum o bună parte din publicul telespectator preferă să se uite la TV pentru divertisment și politică (în principal), este evident că cine reușește să atragă mai mulți telespectatori de partea sa va avea mai mulți bani în cont la final de zi. Iar în modernitate, scopul scuză mijloacele... Dar, după unele surse, o bună parte din privați primesc bani și de la cabliști, iar restricțiile pentru publicitate pentru ei sunt mai puține ca în cazul televiziunii publice. Practic, un privat care are statutul de televiziune națională (națională ci nu publică, așa cum unii fac confuzia) - deci intră în pachetul must carry pe care fiecare cablist trebuie astfel să îl prea obligatoriu - primește bani din tot atâtea surse precum televiziunea publică: bani din publicitate (fără restricții), + bani de la cabliști. Ar fi interesant pentru cititorul acestui articol să încerce să se intereseze cam care este cuantumul pe care fiecare abonat la cablu/antenă satelit îl dă către marile trusturi TV din România. Din ceea ce știu eu cuantumul se apropie lejer de „imensa” sumă de 4 lei pe care fiecare familie o plătește TVR-ului (unele surse spun că pentru trustul Intact suma ar fi undeva la 70 eurocenți iar pentru trustul MediaPro 80eurocenți). Banii ce vin de la bugetul de stat merg în investiții și - cea mai mare parte dintre ei - la SN Radiocomunicații, cei care asigură transmisia semnalului terestru către 99% din populația României (pentru TVR 1). Statul român face scutiri pe banul dumneavoastră, adică pe banul TVR. Oferă posibilitatea unor categorii absolut îndreptățite să nu plătească această taxă, dar nu oferă compensații în schimbul acestor pierderi. Cei mai mulți dintre telespectatorii TVR reclamă pierderea drepturilor de difuzare a unor competiții sportive importante, campionate mondiale, curse de Formula 1, Liga I la fotbal, etc, dar uită că cei 11 euro și ceva pe care îi plătesc pe an (mai puțin și ca în Albania) nu mai asigură posibilitatea de a participa cu șanse la licitații desfășurate pe o piață de media absolut liberă, în care cererea și oferta au urcat prețurile unor competiții la sume astronomice, pe care oricum TVR nu și le poate permite. Un exemplu de astfel de cheltuială a fost transmisia meciurilor din Champions League, la care TVR-ul a pierdut mulți bani (din punct de vedere al balanței economice vorbesc acum) la fiecare transmisie (aproximativ 450.000 euro pe meci după unele surse), pierderi ce au adus această instituție în pragul colapsului economic la care asistăm acum. Ori, pentru un privat o sumă de ordinul a 30.000.000 euro pe an este una pe care acesta este dispus să o riște pentru a transmite - de exemplu - Liga I. Nici EBU la care TVR-ul este afiliat nu își mai permite să meargă liniștit la licitațiile pentru competițiile de nivel mondial, având în rețele precum Sport 5 - de exemplu - un concurent de invidiat. Ori, EBU reprezintă majoritatea televiziunilor publice din Europa, adică și pe cele din țări precum Marea Britanie, Germania, Franța, etc. Prețurile urcă vertiginos, banii aceia ajung în buzunare private, plătește cine? Nu toată populația țării este fan fotbal sau sport, astfel că din banii din taxa tv trebuiesc cheltuiți pentru toți plătitorii: și cei care iubesc cultura trebuie să fie reprezentați, și cei care iubesc divertismentul, etc. Ori, în acest caz televiziunea publică este iarăși dezavantajată, căci în timp ce un privat poate deschide cu succes 3 posturi numai pentru sport, TVR trebuie să asigure misiunea descrisă foarte clar în legea de organizare și funcționare, + că trebuie să respecte alte legi conexe care de asemenea aduc obligații editoriale și financiare: legea minorităților, legea prin care se redistribuie o parte din bani către CNC, etc. Ori, în cazul în care din start TVR se află într-o subfinanțare acută (o problemă nu numai a TVR, există aceeași problemă și în cazul învățământului, sănătății, și a altor medii mai importante pentru viața unui român decât o televiziune) este imposibil a se face performanță. Mai mult, în aceste zile TVR a devenit un soi de încasator universal de pumni de fiecare dată de la forțele ce se află în opoziție. Readuc aminte că actualul prim ministru al României instiga nu demult populația la insubordonare civică, lucru unic banuiesc în politica europeană. În Constituția României se spune că printre obligațiile pe care fiecare cetățean le are se află și aceea de a plăti taxe și impozite, ori, această taxă este instituită de exact statul român. Este cel puțin stranie cerința unui oficial al statului român de a nu plăti taxele către acesta. După debarcarea șefului vechi din TVR (propus de președintele Băsescu) au început atacurile din partea celor care până mai ieri alaltăieri dețineau frâele puterii în această instituție și care acum au găsit brusc motive catastrofale de desființare a TVR. Cine suferă în tot acest război? Tot nevinovații, dumneavoastră publicul telespectator care nu mai știți ce să credeți, angajații simpli care au familii de întreținut și bănci de plătit, care vin la muncă cu bună credință și cu dorința de a face performață și calitate în media de azi... Trusturile de media aservite unor anumite interese vorbesc telespectatorilor săi la ore de maximă audiență despre nenorociții din TVR, instigând populația la ură împotriva instituției ca atare ci nu asupra vinovaților de dezastrul în care aceasta se află, culmea, singurii care au fost constant într-un fel sau altul la conducerea instituției. Dădătorii de profesie cu părerea fac comentarii nesusținute de realitate, nedocumentate, ridicole pe alocuri, dar care aduc un awerness negativ pentru televiziunea publică. Decizii regretabile precum revinderea unor drepturi de redifuzare a unor meciuri din Campionatul European de Fotbal aduc și ele deservicii deloc ușor de cuantificat. Publicul dă cei 4 lei și dorește ca din acești bani să se obțină maximum de profit, ori o înțelegere cel puțin bizară între decidenții din TVR și un alt trust media amplifică desigur nemulțumirea telespectatorului - tot un nevinovat în toată această zăpăceală. Fiind un moment slab, neprietenii televiziunii publice atacă pe toate căile, căci până la urmă de asta s-a murit la Revoluție, pentru capitalism, iar acesta - după cum unii știți - nu are reguli altele decât profitul, banul, dividentul, eficiența economică. Ori, o televiziune privată este o afacere ca oricare alta. S-a vorbit despre numărul mare de angajați ai TVR. BBC are vre-o 30.000 - ce e drept răspândiți pe mai toate meridianele globului. TF1 un număr nu foarte diferit. Televiziunea poloneză are în jur de 5.000 de angajați. Deci, la o comparație cu alte posturi publice din Europa, nu stăm chiar catastrofal. Televiziunile private de la noi afișează un număr redus de persoane angajate, marile trusturi de presă TV declară că au de ordinul sutelor, alte posturi și mai puțin. Aș fi curios dacă aș avea cum să aflu care este suma trecută pe cartea de muncă a acestor angajați, dacă se trece suma minimă pe economie sau altă sumă, dar nefiind autorități publice nu am cum să cer aceste informații. Dar, atenție, aceste trusturi funcționează pe bază de colaboratori permanenți: adică inginerul de sunet Ion - de exemplu - era angajat la o televiziune din asta mare, fiind un excelent profesionist. Acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă invocându-se lipsa activității. Apoi, i s-a comunicat acestui Ion că trebuie să își facă un PFA sau altă formă din asta privată de organizare și brusc i s-a găsit un loc de muncă. Sau, redactorilor li s-a cerut să accepte să fie plătiți pe drepturi de autor, ori astea nu sunt drepturi salariale, nu se supun așadar acelorași taxe și impozite precum un salariu. Profitul contează, orice modalitate de evaziune este binevenită atâta timp cât autoritățile nu au timp să controleze pe cineva care îl invită seară de seară la „dezbatere”. Și alte asemenea. Logic că oamenii ăia care lucrează pentru acei privați nu apar ca angajați, da nu aș paria că numărul de salariați (pe diverse căi) este mai mic ca la TVR. Cum oare să supraviețuiască o televiziune publică în astfel de condiții, deloc fair play???????

marți, 22 mai 2012

Tehnică

Observ cu plăcere că este cineva care îmi distribuie banalitățile pe Google +, numai că nu știu cine este. Dacă persoana dorește, rog a se pârâ pentru a putea să îi adresez mulțumirile mele. ...și a o adăuga în lista de prieteni Google +.

luni, 21 mai 2012

Eroi și torționari

Uitându-mă la Memorialul Durerii îmi dau seama că de fat eroii adevărați ai neamului ăsta sunt oameni simpli, pe care nu îi identifici ca atare pe stradă. Nu poartă nimic care să îi identifice printre noi, muritorii de rând, nu au aure strălucitoare, nu poartă pecete pe frunte sau la reverul hainei, nu se laudă cu asta, nu epatează, nu plâng, nu cer milă sau recunoaștere. Doar trăiesc printre noi. Eroi pot fi oricare dintre cei pe care îi întâlnești pe stradă, poate fii bătrânul care cerșește la colț de stradă, poate fii bunica lu' ăla sau lu' ăla, unchiul mai știu eu cărui coleg de serviciu, un vecin sau un bătrân pe care nici nu îl vedem pe stradă. Însă printre eroi se ascund la fel de bine și cei care i-au făcut eroi: torționarii, sataniștii, răufăcătorii, securiștii. Nici ei nu au pecete (poate doar pe conștiință, daca între timp au căpătat una) și nici alte semne care să ne indice nouă nepăsătorilor despre cât de mult rău au făcut la viața lor. Eroii și torționarii se pot întâlni azi la o tablă în Cișmigiu, pot să se lupte pentru înca 5 lei în plus la pensie la coada pe care din sărăcie au făcut-o în fața mai știu eu cărei case de pensii, pot împărți o țigare, o pâine, o amintire. Dar noi, noi, cei care credem că suntem fantastici, noi nu vom reuși niciodată să ne recunoaștem eroii și nici să ne pedepsim torționarii. De ceea ce sunt însă sigur este că Dumnezeu le va pregăti fiecaruia plata după fapta sa: eroul va primi binemeritata răsplată, la fel și torționarul. NIMENI nu va scăpa de dreapta judecată, nici chiar cei pe care noi azi îi tratăm cu indiferență, cu nepăsare, și cel mai trist, cu uitare.

Cu bicicleta prin oraș, o cură de sănătate sau o mare păcăleală?

Foarte mulți dintre cunoscuții mei sunt aproape fanatici în încercarea lor de a mă convinge să merg cu bicicleta prin oraș, să fac mișcare și astfel să îmi păstrez sănătatea. Acum, e adevarat că nu sunt un mare atlet și recunosc asta înainte de orice altă precizare. Este clar că nu merg să mă dau cu bicla prin oraș din anumite motive, cum ar fi de exemplu lenea și alte asemenea meteahne. Dar, la o mai atentă studiere a fenomenului lucrurile în percepția mea stau un pic diferit față de percepția publică. În primul rând nu sunt de acord cu a ma plimba cu bicla ÎN ORAȘ, în spatele mașinilor și a altor utilaje care, culmea, emană gaze de eșapament. Făcând efort (iau în calcul fix motivul pentru care aș dori să mă dau cu bicla, să fac efort și să îmi mențin sănătatea, deci nu o plimbare de 300 m în care nu transpir deloc) se înțelege că ritmul meu cadiac crește, respir mai greu, trag așadar aer în plămâni mai adânc. Ori, la smogul care este în București cel puțin, e clar că eu prin efort susținut pe biclă îmi introduc toate noxele fix în adâncul plămânilor. Și atunci, unde este beneficiul pentru sănătatea mea? Nici în parcuri nu e mare brânză, căci până la urmă și alea tot în mijlocul orașului se află. O soluție ar fi ieșirea din oraș și alergarea pe coclauri, dar deja lucrurile devin mai complicate. Apoi, a fost o adevăraă campanie pentru a se face piste pentru bicicliști. Zis și făcut, numai că pistele eu le văd că sunt cvasinepopulate, rareori văd câte un ciclist trecând peste ele. + că pietonii nu țin cont și merg fix pe pistă chiar dacă au loc pe trotuar suficient. În unele locuri pistele sunt precum pișatul boului, sunt desenate în funcție de ce obstacol era la momentul facerii lor, obstacol ce acum se mai află sau nu acolo. De multe ori, pistele pentru biciclete ocupă cea mai mare parte din trotuar, astfel că nu mai rămâne loc și pentru pietoni. Apoi, mai este un aspect: am impresia că aceste piste de biciclete sunt făcute din bani publici. Aș fi curios să văd cât au costat și mai ales câteva costuri comparative cu alte orașe din Europa, tare îmi e că au cerut 100.000 euro pe un kilometru de pistă la noi și 5.000 pe afară. Ori, cu banii ăștia se luau medicamente pentru 50 de bolnavi de cancer condamnați la moarte de sistemul de sănătate (la care și primăriile au contribuția lor) pentru că nu sunt citostatice. Sau se făcea ceva util, nu niște piste pe care nu se dă nimeni sau pe care se plimbă 10 oameni pe lună și care piste au ajuns deja într-un stadiu de degradare deloc de neglijat, care, ia ghiciți, necesită alte sume pentru refacere. Așadar, nu am cum să fiu de acord cu plimbarea cu bicla prin oraș. Eu cred că este o minciună faptul că aduce beneficii sănătății, minciună de pe urma căreia au de câștigat niște persoane ale căror nume nu este imporant a le pomeni aici. Nu bicicletei în oraș!

duminică, 20 mai 2012

Sper

Eu sper numai atât: să trăiesc suficient de mulți ani încât să văd toți criminalii și hoții ăștia de își spun politicieni, judecați și condamnați pentru crimele și sărăcia la care au dus poporul ăsta. 

duminică, 13 mai 2012

Târgul de suflete. Porunca doi.

Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
Despre închinarea la idoli falși cred că se poate scrie un doctorat. Diavolul lucrează prin metode pe care nici nu le observăm decât atunci când totul este pierdut, când deja poate sufletul nostru este amanetat, vândut lui și când numai prin căință ni-l mai putem recupera înapoi și să lucrăm spre mântuire. Idolii din lemn sau piatră ai antichității capătă azi noi forme, specifice omului modern, adaptate la nivelul de dezvoltare tehnică pe care acum l-am atins. Azi închinarea nu se mai face primitiv, prosternându-ne în fața unei păpuși, metodele folosite în contemporanitate de diavol sunt diferite: închinarea la vedete, la diferite religii înființate de mintea omului, la filosofi, dragostea nemărginită față de diferite obiecte (iPad, calculator, etc) pe care le slăvim și le iubim mai mult decât ar trebui. Am întâlnit oameni care s-au declarat atei din orgoliu. Ei aleg să nu se închine nimănui, dar în fapt pleacă privirea în fața deșartelor vorbe ale filosofilor, fac tot felul de scheme logice pentru a-și dovedi că au dreptate și că ceilalți se înșeală, se citează unii pe alții, se iubesc sincer între ei, ca oameni. Intelectualul nu poate vedea miracolul, este incapabil să îl simtă, căci el va încerca neâncetat să explice ceea ce nu poate fi explicat - căci de aceea i se spune miracol. Intelectualul este în opoziție cu Dumnezeu pentru că el se află în conflict de idei cu acesta, rareori știința având cuprinsă într-însa învățătura creștină. Iubirea între oameni este porunca fundamentală a creștinismului dar dacă se face în afara acestuia, este degeaba, fără finalitate. Oamenii moderni au perimat până și acest concept, de iubire, tocmai pentru că l-au scos din sfera de influență a creștinismului, a iubirii divine și l-au dus în perimetrul iubirii născocite de mintea (îngustă) a umanității. Atașamentul față de material a schimbat radical iubirea primordială, iubirea poruncită de Dumnezeu, trimițând-o de la o simțire pur sufletească la o simțire transformată într-o simplă afacere. Cu cât ai mai mult (mateial vorbind) cu atât poți iubi mai puțin omul sărac, omul neajutorat, cu atât ești mai prins în capcana confortului și a beatitudinii materiale, cele fără de care viața începe a ți se părea tristă, fără împlinire. Ori, bogăția vine și se poate duce, Dumnezeu nu pleacă nicăieri, este singura constanță de câteva mii de ani încoace. SINGURA! Așadar, închinarea la idolii de bronz capătă în vremurile noastre aspecte față ce care cei mai mulți dintre noi nu știm să ne apărăm, mulți ne percepem pe noi înșine pe calea cea dreaptă în demersul mântuirii dar de fapt este foarte probabil să constatăm într-un moment de meditație că de fapt ne-am vândut demult sufletul unui idol pe care - fiind atât de prezent și de comun în existența noastră - nici măcar nu l-am putut dezvălui ca atare. Marea păcăleală constă excat în această disimulare a idolului ce odată se înfățișa materializat într-o statuie, azi el fiind concretizat în lucruri ascunse, banale. Credem că ne închinăm Domnului dar de fapt idolii noștri, cei despre care vorbim toată ziua, zi de zi, ceas de ceas, sunt alții. Să nu îți faci chip cioplit nu este așadar un îndemn pe care trebuie să îl luăm ad-literam, ci totul trebuie cercetat mult mai profund, privind cu scepticism către căile mult prea bătătorite ce ni se oferă spre parcurgere în viață. Cercetați, apoi pășiți.

joi, 10 mai 2012

Despre un pic de respect

Constat cu o oarecare tristețe că noi consumatorii români nu avem (încă) educația de a ne cere drepturile pe care le avem în această calitate. Rar am auzit ca un client al unui magazin să pretindă respect sau să pretindă ca pentru banii pe care îi plătește pentru mai știu eu ce servici să primească ceea ce a plătit. La o spălătorie mașina ți se spală bine numai dacă dai șpagă celui care îți spală mașina, altfel vei regăsi găinațul de pe aripă și după ce mașina s-a declarat ca fiind gata, la recepție la un hotel ți se va da o cameră cu igrasie, iar dacă vrei o camera mai bună trebuie să dai o mică atenție, și așa mai departe. Zilele astea am ajuns la limita răbdării cu privire la respectul pe care îl pretind de la cineva căruia îi dau bani pentru un serviciu pe care nu și-l executa. De 2 ani merg la tenis cu niște foarte buni prieteni. Plăteam până anul trecut 20 lei pe oră, ceea ce era o sumă onorabilă. Terenul era destul de bine pregătit, dar nu de fiecare dată. Uneori trebuia să mai dau eu cu peria pe linii, alteori jucam pe praf în loc de zgură, nu exista la teren o bancă pe care să îți lași rucsacul, gardul era rupt, etc. Acum abonamentul s-a scumpit cu 50%. E o ridicare mare de preț. Mă așteptam ca aceasta să se regăsească cumva în clitatea serviciilor oferite. Surpriză: pe terenul nostru tot eu dau cu peria pe linii și tot în praf joc. La ultima vizită am avut noroc că cu 3 ore înainte plouase nițel, altfel nu s-a văzut nimic pregătit. Mi-am spus inițial că poate că asta trebuie să primesc pentru banii cheltuiți. Dar surpiză, terenurile de lângă noi erau pregătite, stropite, curățate, etc, îngrijitorii munceau cu elan atunci când se elibera unul dintre terenuri. Deci numai la al nostru beneficiem de self service. În mod normal, consumatorul român de servicii m-ar învăța să dau și eu o șpagă mică și am rezolvat problema, să îi iau celui care trebuie să pregătească terenul o bere sau altceva. Eu îi răspund că reacția mea la faptul că sunt tratat cu silă este să nu mai calc pe acolo. Dacă azi eu, mâine altcineva, poimâine încă 20 ar proceda ca mine am primi în sfârșit și noi înapoi ceea ce plătim. Așa, numai cu o reacție, nu cred că se va schimba mare lucru. 

marți, 1 mai 2012

Un lucru important

În fond și la urma urmelor, cel mai important lucru rămâne tot sufletul. Cel mai important pe lumea asta este sa obținem mântuirea, iar asta are ca finalitate tot sufletul, chiar daca aceasta o obținem prin lucratura trupului, dar spre buna folosință a sufletului.

luni, 23 aprilie 2012

Frânturi de zi

O zi normală în care m-am lăsat încântat de mai multe mici - dar foarte mici întâplări simple, banale chiar pentru unii. Mi-a plăcut de exemplu că odată cu venirea primăverii, unele dintre doamnele și domnișoarele pe care le-am întâlnit au scos pantofii cu toc înalt, au mers la coafor și și-au făcut unghiile cu ojă roșie. O fată extrem extrem de subțirică era să cadă peste mine în autobuz, ocazie cu care i-am simțit parfumul dulce-acrișor ce îi lăsa o urmă ce mi-a făcut pur și simplu ziua minunată. Era de o candoare inimagnabilă, brunețică, cu un zambet dulce și glas de fee. Era genul ăla de fată care ți-ar fi furat un sărut numai așa, ca să se distreze. Avea ea quelle que chose, nu știu ce, m-a impresionat, iar eu nu sunt cunoscut ca un admirator al scobitorilor, ca sa le zic așa fetelor chiar atât de subțirele... O altă fată mi-a zâmbit la primele ore ale dimineții șia făcut ca pulsul meu să o ia razna pentru câteva minute bune. Mi-a plăcut de asemenea o fază pe care mi-o amintesc atât de limpede de ca și cum totul s-ar repeta acum, sub ochii mei, în care o fată de 25 - 30 de ani alerga să prindă un tramvai și se uita un pic rușinată în jos la sânii ce i se balansau în ritmul alergării și la cele 2 sfârcuri întărite ce se ițeau prin bluză și ce se arătau privirii noastre. Nu părea să protesteze foarte mult față de rebeliunea din bluză, era ceva stânjeneală îmbinată cu erotism, nu știu să descriu senzația, era parcă o fantezie devenită realitate. Tot azi am văzut un cățel ce stătea tolănit la soare cu ochii deschiși urmărind lumea ce se perinda grăbită pe lângă el (chiar, de ce or fi oamenii chiar atât de grăbiți?). O bunicuță s-a oprit, s-a aplecat peste el și i-a spus „cuțu” și aoi încă ceva, nu am mai auzit, dar știu că leneșul a început să dea din coadă dar nu s-a clintit un milimetru. Tot azi mi-am dat seama de cât de faine sunt doamnele trecute de 40 de ani care mai vor încă să fie sexy și care se îmbracă provocator nedorind să renunțe așa de ușor la ceea ce odată aveau din belșug. Am văzut azi câteva încercări mai mult decât reușite ale unor astfel de doamne și m-am bucurat sincer. Mie îmi plac luptătorii, fie și dacă ei sunt cei ce se luptă cu tristețile, cu prejudecățile, cu indolența, cu încăpățânarea și uneori cu prostia noastră. 

miercuri, 18 aprilie 2012

Întrebare


Oamenii urati au dreptul sa fie fericiti? 
Am vazut mai zilele trecuta in tramvai (na, exista si aspecte pozitive ale transportului in comun, te imbie la filosofie) o cucoana urata. Adica nu urata, daca ii zic urata o flatez, era asa de boccie ca daca eu credeam in fantome sigur ma speriam groaznic in secunda cand s-a suit in tramvai. Nu va zic ca in seara aia am dormit cu lumina aprinsa si ma mai trezeam din cand in cand sa verific daca usa era sau nu incuiata. Era. Dupa broboanele de transpiratie care imi apareau pe frunte atunci cand imi aminteam ca huiduma se asezase fix pe scaunul din spatele meu in tramvai, mi-am dat seama ca am nevoie de terapie. Tot mesterea ceva la cele 6 sau 7 sacose pe care le cara aparent neputincioasa si ma inghiotea "din greseala" in spate incercand sa le aseze intr-o ordine pe care numai ea o intelegea de spatarul minuscul al scaunului pe care ma discret ma asezasem cu 2 statii inainte. Nu am avut curajul sa ma intorc la ea sa ii spun vre-o doua, cred ca daca o iritam ne batea pe toti aia din tramvai, si printre calatori erau si niste handramale de musculosi din aia de cred ca stateau 10 ore pe zi la sala. Mi-a fost frica. Nu m-am simtit in siguranta nici cu aia de fata. Cand m-am ridicat de pe scaun am mers catre usa din fata fara sa intorc in vre-un fel privirea, credeam ca orice contact vizual ma va transforma in stana de piatra, precum cei din Sodoma si Gomora. Am coborat pasnic si usor eliberat ca nu coboara si ea la aceeasi statie, numai ca atunci cand am trecut prin dreptul geamului unde statea asezata pocitania, ea s-a uitat la mine si mi-a tras un zambet sagalnic cu cei cativa dinti pe care rezistasera eroic in gura ei, ceilalti cedasera psihic. Da psihic, ce nu stiti ca dintii au nervi? Si acum, dupa cateva zile imi mai tremura necontrolat picioarele. Stangu' mi-e nitel amortit. Am baut toata aghiazma pe care mama a adunat-o in camara (vre-o 3 litri), am citit de cate 9 ori cele 3 acatiste pe care le-am gasit prin biclioteca si nu m-am culcat niciodata de atunci fara sa imi spun rugaciunea. Am exersat in taina cum se face cruce cu limba in gura, cine stie la ce mi-o trebui vreodata. 
Asadar, oamenii cu adevarat urati au dreptul sa fie fericiti?


P.S.
Publicata în original pe pagina mea de facebook.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Dumnezeu și intelectualii

Ura cu care intelectualii români ai zilelor noastre aruncă cu căcat în Biserica Ortodoxă Română, mă face să-mi zâmbesc în barbă și să mă umflu în pene amintindu-mi de momentul când am spus că de fapt comunismul a fost biciul Lui Dumnezeu pentru gunoaiele împopoțonate cu propia fală și iubire de sine mai ceva ca Narcis. Comuniștii au învins, dar despre asta nu mi-am dat seama cât ei au fost la putere, căci atunci lupta nu se încheiase. În timpul unui război nu îți dai seama de distrugerile aduse de bombe, de foamete, de tot ceea ce presupune un conflict. După ce se așterne pacea și militarii se întorc acasă la soțiile și mamele lor, abia atunci se văd ororile. În războil comuniștilor cu poporul ăsta, atâta timp cât aveam „gloanțe” pe țeavă nu se vedeau nicuna dintre sfărâmările groaznice ale neamului; acum, că fiecare s-a retras la cazarmă, se văd rezultatele: oamenii fug de Dumnezeu, libertatea ne-a transformat în sclavi (căci nu a fost o libertate întru Dumnezeu, ci una ce ne-a dus la pierzanie, una înșelătoare, ucigătoare de suflete ci nu înălțătoare), binele este privit ca rău iar răul este slăvit și adorat, toate sistemele societății de azi sunt distruse (educație, sănătate, industrie, artă, etc). În tot acest balamuc, în rândul unu se văd falnici intelectualii (desigur, nu în totalitate, dar marea lor majoritate) care ne învață să fim oameni noi. Ori, „proștii” comuniști tot în asta încercau să ne transforme, în oameni noi. Dar ce are omul acela vechi, omul ce trăia în legea și slava Lui Dumnezeu? Ce avea omul acela? De ce se schimbă o doctrină satanistă cu alta la fel de satanistă doar că altfel formulată? Omul nu are șansa de a fi liber decât în cazul în care alege calea Domnului Dumnezeului nostru, prezent în Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt. Intelectualii nu controlează această cale și de aceea (marea lor majoritate) ne filosofează în sofisme și meșteresc de așa fel cuvintele de ai porni o hulă și ocară asupra Lui Dumnezeu și alta nu, ascutând-ui. Oamenii slabi de minte cad în admirația oarbă a intelectualilor, iar dacă dintre ei mai șoptește câte unul despre Dumnezeu acela este pe loc marginalizat, ostracizat public cu ocari și râsete printre dinți. În aceste condiții, cum să nu te bucuri că regimul comunist i-a scos din casele cumpărate din exploatarea oamenilor simpli delaungul istoriei și i-a obligat pe intelectuali să fie oameni normali, să trăiască viața unui om simplu, a unui om pe care ei l-au exploatat până la epuizare, fie că vorbim de agricultori fie de muncitori prin fabrici? Cum să nu te bucuri când și ei au trăit 50 de ani ceea ce oamenii simpli au trăit o veșnicie? Cum să nu te îngrețoșeze fala, infatuarea, preaplinul de sine, sila pe care o afișează față de valorile fundamentale ale neamului acesta, setea cu care se citează unii pe alții dar niciodată pe Dumnezeu? Cum să nu te scandalizeze atacurile mârșave ale intelectualilor asupra Bisericii Neamului acesta, când au fost oameni care au dat pe vremea comuniștilor însăși viața lor fix pentru ea? De azi m-am decis. A-mi spune mie ca sunt intelectual este un afront, o jignire, o flegmă pe obrazul meu. Nu sunt și nu voi deveni niciodată un intelectual, cel puțin atâta timp cât definiția acestuia este acea ce rezidă din acțiunile fiilor Iadului ce azi se numesc intelectuali. Scuip pe această denumire.

joi, 29 martie 2012

Romanian style

„Uite cum fură ăla și ăla, noi de ce nu avem voie să furăm, ce, noi suntem mai proști?”
„Fraților, mai avem juma de an de stat pe acilea, facem prăpăd, furăm la greu, haiducie facem.”
„În armată nu furam, în armată întregeam inventarul.”
„Du-te dracului de fraier, tu ești patriot, tu nu furi, nu înșeli, ce să zic, ce șmecher ești tu. Extraordinar! O să mori sărac.”
„Dacă nu furi nu ești român, tu nu vezi că toată lumea fură: statul fură, angajații la stat fură, patronii fură, angajații fură, toată lumea. Eu de ce să fiu cinstit, ce câștig din asta? Nimic, toată lumea mă fură, trebuie să îmi scot înapoi pârleala cu ce dau șpagă.”
„Iau și eu 3 carioci din astea să i le duc lu' fimiu.”

duminică, 25 martie 2012

joi, 22 martie 2012

Târgul de suflete. Porunca unu.

Eu Sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Cam aşa spune porunca unu. Este pornca fundamentală a creştinismului şi piatra de temelie a ortodoxiei, fără de care orice discuţie despre un creştin nu poate continua, este momentul zero al oricărei descoperiri a lui Dumnezeu. Dacă înţelegi că există numai un Dumnezeu viu şi adevrat şi că celelalte născociri ale minţilor omeneşti nu au făcut altceva decât să îndeplinească lucrarea răului, atunci ai un motiv suficient de bun pentru a putea începe să te consideri creştin. Dar de aici începe adevărata luptă, de la momentul în care Îl descoperi pe Dumnezeu şi din momentul în care devi un om liber, un creştin. Mulţi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, ba chiar merg la biserică în mod regulat şi mimează toate gesturile care se fac acolo, dar în fapt ei au vândut demult sufletul lor răului, fără ca să îşi dea seama. Merg ei la biserică şi când ies de acolo blesteamă şi înjură și urăsc și se închină unui alt dumnezeu, banul. Se spune că nu te poţi închina la doi dumnezei odată, şi Domnului şi banului, căci pe unul vei iubi mai mult și pe altul mai puțin. A alege pe unul prin mimă şi a primi în suflet pe altul, este desigur un foarte bun motiv pentru ca cineva să considere că undeva la un moment dat s-a produs o vânzare, ca la târg. S-a vândut sufletul. Dacă Dumnezeu a spus că mai repede trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia cerurilor, de ce aş alege bogăţia în locul lui Dumnezeu? Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine poate însemna şi să nu te închini oamenilor. Ori, industria care iniţial se dorea a fi una de distracţie şi relaxare, industria cinematografului şi cea a muzicii, a devenit de fapt una creatoare de falşi idoli. Metodele prin care oamenii au fost traşi din dragostea de Dumnezeu sunt foarte variate. Câţi nu au plâns şi nu au suferit sincer pentru mai ştiu eu ce "mare creator" de artă, în timp ce pentru Dumnezeu nu au oferit nici măcar 10 minute din viaţa lor? Câţi nu s-au strâns la concerte sau premiere de filme şi câţi au fost prezenţi măcar odată pe an la o biserică? Artelor le-au oferit sute de minute, domnului niciun minut. Ori, dacă privesc o operă de artă sau dacă ascult o muzică sau văd un film e una, dar să ajung să mă smintesc de dragul unei actriţe sau a unui muzician e deja prea mult. Oamenii iubesc mai mult pe x sau pe y, dar nu îşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu. Eu asta văd că ar fi o încălcare a poruncii unu, în care nu prea este permis a ne închina altor dumnezei, căci unul singur ar fi Dumnezeu. 

miercuri, 14 martie 2012

Dreptul de a nu avea opinie

Sunt din ce în ce mai dispus să lupt pentru dreptul meu de a nu mai avea nicio opinie. Am obosit dându-mi atâta cu părerea total aiurea, oricum nu contează pentru nimeni. 

joi, 8 martie 2012

O zi

Azi am avut o zi grea. Sarac lipit, cu stresul de un kilogram în freză, m-am prezentat și azi ca de 1 martie, cu mâna goală. Nu mi s-a mai întâmplat să nu am bani nici măcar să trec strada și să nu le pot aduce fetelor măcar un rahat de ciocolată sau o gaoafă ofilită. Am făcut față destul de greu dojanelor lor pe tema asta, am părăsit camera în grabă fără să răspund ironiilor privitoare la seceta din anul ăsta: nu tu mărțișor, nu tu ciocolată, doar un la mulți ani și atât... Apoi mi-a cam fost rău cu amețeli și alte aspecte pe care le pun pe seama consumului oarecum ridicat de cafea. Dar cel mai greu mi-a fost azi atunci când la muncă a venit un nene care părea destul de ok îmbrăcat. S-a așezat lângă un calorifer și a stat acolo până cineva l-a băgat în seamă, adică noi. Avea o criză groaznică de ulcer, atât de gravă că nu se mai putea ridica în picioare, glasul i se pierdea într-un tremurat sacadat de durere și avea fața albă ca varul cu o grimasă de tristețe și durere. Discutând cu el, am aflat că era homless, că nu avea unde să muncească, că avea ulcer și că trăise în casa de copii. Repeta într-una că nu e vina lui că a trăit acolo și că părinții lui l-au abandonat, și că nu mai poate de durere, că a mai stat în spital dar cei de acolo nu i-au făcut mare lucru. Mi-am dat seama că eu nu am avut bani de flori și ciocolată și asta devine ceva ridicol și de nepovestit. Tristețea mea mi se părea brusc una imbecilă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că a găsit de cuvință să mă atenționeze că greșesc dacă mă mai lamentez atâta de tristețile mele ridicole, imbecile chiar. Omul acela nu avea casă, mașină, soție, viață, șansă, și, mai ales el nu avea speranță. M-am întristat tare mult pentru că la cuvintele lui „eu ce vină am că am crescut în casa de copii” eu nu am putut face nimic, inclusiv nu am putut să îi ofer ceva imaterial, cum ar fi de exemplu speranță. Livid, se uita la noi ca la salvatorii lui, dar noi nu puteam face nimic pentru el. Nimic. Iar asta m-a întristat cel mai tare. Vroiam să fac cumva dreptate și să găsesc ceva care să îi mai aline cumva tristețea și să îi mai dărâme din pereții în care îmi părea că dă cu capul, pereții pierzaniei, a imposibilității de a avea o viață normală, în pereții prejudecților și ai urii noastre. Undeva pe facebook am citit o chestie care suna ceva de genul: „oamenii sunt singurele animale de pe planeta asta care plătesc pentru a locui pe aceasta”. Și aș mai adăuga eu, oamenii sunt uneori cele mai sadice ființe de pe Terra. Nu toți. Știm noi care. :(

luni, 5 martie 2012

Să fie Revoluție?

Azi a murit unul dintre oamenii care au sacrificat totul pentru mine. Tinerețe, familie, vise, idealuri, tot ce avea. Asta numai pentru ca eu să fiu un om liber. Ca el mii de oameni au ales să lupte în munți, ascunși prin cotloane și hambare, mergând până la sacrificiul suprem dacă se impunea acest lucru. Mii de oameni au făcut închisoare numai pentru că doreau libertate, au făcut muncă silnică și au plătit cu lacrimi și durere dorința lor de a nu lăsa capul în jos. Patre Țuțea spunea că în fața marilor evenimente istorice omul nu poate fi decât erou sau laș. Azi, aproape că nimeni nu mai știe despre ei, eroii noștri. La știri nu s-a pomenit nimic, ziarele au scris articole de 10 rânduri, pițipoancele au făcut liniștite cumpărături în mall, iarba a crescut și azi 2 milimetri. Asta este recunoștința noastră, a poporului. Mici excepții pe ici pe colo, oameni care au luptat alături de el, care știu cine este acest om, legionari mai vechi sau mai noi, oameni de cultură - fie că sunt băsescieni sau nu, a se citi compromiși moralmente sau nu. Se naște astfel întrebarea dacă se mai merită a face revoluție în anul de grație 2012, asta în ideea în care fac o constatare amară: numai popoarele civilizate fac revoluții adevărate, celelalte fac numai schimbări de lideri politici. Mă uitam și la ruși azi, până la urmă de ce vrem noi să impunem un lider pe care rușii îl doresc la conducerea țării lor? Care e faza? Daca poporul meu vrea PDL-iști și Băsescu la conducerea patriei, de ce să mă opun eu? Dacă acest popor vrea criminali, hoți și sabotori pe post de conducători, de ce trebuie să mă opun eu? Nu vedeți ce pățesc revoluționarii? Sunt aduși invariabil în umbra uitării și nerecunoștinței. Merită atâtea vieți sacrificate pentru libertate? Suntem liberi? Bun, să zicem că facem revoluție. Vi se pare că revoluționarii au adus bogăție și progres pentru poporul pe care - zice-se - îl apără? Da? Unde? Nu am putut să nu observ cum la noi de exemplu, după Revoluția din 1989, mulți dintre cei ce au luptat se bucură acum de unele drepturi în plus față de tot poporul. De ce este nevoie de așa ceva dacă ei au ieșit în stradă din dragoste de țară și popor? Sunt absolut convins că cei ce ies azi în Piață sunt mânați să protesteze și dintr-un astfel de instinct, inconștient poate, că dacă o să cadă Băse ei se pot duce la noua putere și să capete ceva mai mult ca mama care a stat acasă bolnavă fiind. Eu am protestat împotriva acestor criminali și incompetenți deseori, nimeni nu m-a susținut. Din dorința de a nu ajuge să fiu dat uitării colective am lăsat-o mai moale, căci până la urmă istoria se scrie fix pentru ca noi să tragem învățături dintr-ânsa. Dar știți cum se spune, istoria se repetă. Trădătorii se simt în aceste vremuri ca peștele în apă, exact ca pe vremea celor care mergeau la băieții în pardesie de piele și le spuneau unde se ascund oamenii lui Vătămăniuc. Oameni care îl pupă în cur pe tiranul iubit erau și atunci și sunt și acum. Morți au făcut și ăia și ăștia, metodele diferă. De furat se fură și acum, la fel cum s-a furat și atunci, ba chiar pot spune că ce s-a construit atunci de poporul meu se fură încă acum, nu s-au luat toate cărămizile puse una peste alta pe timpul odioșilor, clică și gașcă exista și atunci și acum, foame cruntă era și atunci și azi, sărăcie, mizerie, gunoaie (de oameni), ură, tristețe, lipsă de perspectivă. Mizeria este în noi, am mai spus asta. Revoluția trebuie făcută împotriva noastră, noi să luptăm împotriva noastră, atunci poate că vom avea vre-o șansă.

luni, 27 februarie 2012

Vă iubesc mă, vă iubesc!


facebook. Nu voiam sa imi fac cont. Nu voiam. Nu mai stiu de ce in clipa asta, dar asa stateau lucrurile. Mi-am facut cont din nevoie, trebuia la servici. Primele 2 - 3 zile nu eram tare incantat. Apoi au inceput primele like-uri. Primii prieteni. Au aparut si primii necunoscuti care mi-au devenit azi cunoscuti. Am tot crescut in toate cele, astfel ca inainte sa fiu in lista ta de prieteni, atunci cand veneai de la munca intrai si vedeai 100 de chestii de la 100 de oameni. Azi, ajungi si tu acasa obosit si nervos, stresata si trista si deschizi facebook. Ce vezi? 3 miliarde cinci sute de milioane patru mii doua chestii postate de mine. Peste tot sunt numai eu. Eu eu eu eu eu eu eu eu eu. Si aia tot eu. Si aia tot la mine ai vazut-o prima data. Si aia. Da da, si aia.... :) Muzici, citate, faze de ras, chestii funny sau profunde. Poeti, artisti, idei, case. Va asaltez la maximum cu tot ce imi produce (si mie) o imensa bucurie. Unii spun ca postez prea mult. Altora le place. Stau cu orele pe facebook. Imi place sa cred ca va place ceea ce imi place si mie si de accea rezist cu greu sa nu dau distribuie la ceva ce ma face sa rad, sa zic "ete ce mâță caraghioasa" sau "ce bebeloi dragut". Rad, plang, zambesc, iubesc, sper, protestez, visez si comentez alaturi de voi. Si asta din doua motive: pentru ca va iubesc si pentru ca asa sunt eu... vreau sa soun totul, sa impart bucuriile, tristetile, greutatile si neputintele cu voi. Asa mi se pare mai usor pentru mine sa imi duc viata de cacat pe care o duc. De aia va scriu atat de mult pe facebook. Dar, daca as gasi o alta solutie sa va am aproape si in viata de zi cu zi, nu m-as da in laturi sa va strang in brate pe fiecare dintre voi, sa va zic vre-o doua bancuri si sa bem o cafea naspa facuta de mine. Pe unii i-am eliminat din lista mea de prieteni din diverse motive, dar asta nu inseamna ca intr-un fel ciudat ii iubesc si pe aceia. Poate ca tocmai de aia i-am si respins, ma gandesc ca gestul meu ii va face sa se gandeasca un pic la ceva. Nu ma erijez in judecatorul lor si nici in detinatorul adevarului absolut, doar ca eu cred ca fata de mine sau fata de dreptate au gresit cumva. Asa cred eu. Asta este. De aia va scriu atat de des... PENTRU CA VA IUBESC MA, VA IUBESC. :)

Gata.



P.S.
Și pe voi cititorii blogului meu vă iubesc.
:)


P.P.S.
Luată de pe pagina mea de facebook.

luni, 20 februarie 2012

La stat

Stăteam şi mă întrebam zilele astea, oamenii care lucrează la stat au sau nu au dreptul de a fi trataţi cu demnitate? La Revoluţie s-a murit pentru demnitate umană aşa în general, sau ca pentru toată lumea să fie demnitate şi pentru nenorociţii ăia care lucrează la stat să nu fie, să fie umiliţi şi batjocoriţi? Adică, dacă merg să îmi plătesc impozitul sau mai ştiu eu ce taxă, ca să mă răzbun, am voie sau nu am să mă comport ca un jeg în faţa funcţionarului plătit cu un sfert din salariul meu numai ca să îmi vărs năduful pe statul ăsta al nostru ce îmi ia taxe? Ăia de la ghişeu, din spatele unei adrese de e-mail publice, din spatele unui telefon de relaţii cu publicul, au voie să aibă demnitate umană sau ăla face parte dintr-o categorie specială de oameni care sunt plătiţi să ne suporte nouă "valorile intelectuale"? Dacă îl înjur, el poate riposta sau nu? Există două categorii de oameni, ăia de la stat şi ăia de la privat, în prima fiind angajaţi numai cei care "nu performează" in sistemul privat? Deci, toţi oamenii de la stat sunt nişte loaze şi atunci noi suntem îndreptăţiţi să îi futem în gură şi să le facem ce vrem, pentru că noi suntem fiinţe superioare iar ei sunt nişte mizerii care primesc bani din banii noştri şi deci ar trebui să ne sărute sandalele atunci când ne văd? Au oamenii care lucrează la stat nervi, sentimente, familii, emoţii sau astea sunt apanajul celor care stau de partea asta a ghişeului? Grele întrebări. Grele.

duminică, 19 februarie 2012

Banalități

Ziua Domnului 18, din luna a doua, anul 2012. O zi ce se anunța banală. Numai că socoteala de acasă nu se potrivi nici azi cu aia din târg. Am început ziua cu Romica Puceanu și Gabi Luncă. Apoi cafeluță. Apoi ceva curățenie prin casă și telefon de la o prietenă de suflet care mă invita pe la ea. Fuguța terminarea aspiratorului și băiță. Plecarea intempestivă la orele 12:00. Tramvaiul 1 este de rahat, 40 minute în stație și apoi reproșuri insistente că să iau mașina data vitoare, că nu o mai iau pe linia rahatului de tramvai 1, că RATB e kk și mai tot ceea ce înseamnă un car de nervi. Vine 1, sun la prietena mea și anunț că planul cu așteptarea mea la o benzinărie cade, să vină după aia să ma ia, căci inevitabil întârzii. Schimb la Perela cu 301 care a venit repede. Apoi veselie și film neterminat ce s-au întâmplat toate până la 5 când am ieșit cu îngeraș (a se citi pici simpatic foc) la zăpadă. 5 și 45 plecare de la capăt de mașină 301 de la Jolie Ville + telefon frate. 2 trasee cap coadă full executate, 301 și 138. Mașina 138 și parcare la Auchan + cumpărături. Apoi 40 minute în stație cu așteptare (mașina 138 pentru o stație) + gânduri + frica cuțulică agresiv + 3 țigări . Vine și RATB-ul când sunt gata a suna frate pentru salvare frig. Petrecere cu JB și papa bun gatit de cumnata. Drum cu prieteni către casă. Facebook din nou. Discuții filosofice cu cei online la orele 02:30 AM, apoi Mozart, Bethoven și nani. Așa a fost ziua, pe scurt.

joi, 16 februarie 2012

marți, 14 februarie 2012

2 întâmplări, o singură chestie

Uimit de sinceritatea cu care Enrique Iglesias sau Mick Jagger declară sus și tare că o au mică (și aici nu mă refer la pensie), am decis să intru și eu în această galerie selectă și să nu mai fac niciun secret din acest „defect” pe care l-am declarat sus și tare de ca și cum ar fi ceva de lăudat ăn asta... Cum nu am primit foarte multe reclamații timp de opt ani în care fosta mea iubită părea împăcată cu acest... neajuns, am decis să nu fac nimic în acest sens și să compensez cumva altfel (nu intru în amănunte). Asta până când m-am trezit singurel și aruncat  fără voia mea „pe piață”. M-am tot gândit cum să o dau ca să fac și eu impresie ca un mascul feroce ce sunt atunci când va veni și momentul în care probabil că voi mai pupa și eu ceva... Mi-am cumpărat o alifie din aia de îți dai pe scârbavlnic să crească și el mare și să nu mai fie așa mic. În reclame scrie că Făt Frumos era glumă la crescut pe lângă ce urma a ți se întâmpla, că va păli de rușine până și coca cozonacului bunicii sau a mamei de o frământam bine vre-o 3 hăndrălăi și în juma de oră se dubla nu alta, că stai să vezi și să nu crezi. Aiurea, cred că era de fapt cremă de mâini în bidon din ăla king size, frumos colorat de îți lua ochii nu alta (și banii). Mi-am mai dat și de 2 ori pe zi, că așa scria pe prospect, ca să ai „succesuri” trebuie să insiști, să insiști, să insiști. Pffffffuai. Acum, singura deosebire este ca stomeleagu' îmi miroase tare frumos, a cremă de obraz Farmec. Dar nu e niciun farmec.
Apoi, zilele astea am trăit un moment de panică de am zis că mor. Pe gerul ăsta, minus douăjpatru și chiar mai frig „ăla micu” săracu s-a minimalizat mai mult decât îmi puteam imagina eu. Am stat afară la zăpadă și apoi, de frig, m-a trecut alea alea. Merg eu la toilete relativ grăbit, desfac frumusețe de fermoar, trag de chiloțel fericit, și ioc. Nimic. Mă aplec încercând discret să văd ceva peste burtoiu' ce m-a adus la sută, nimic. Mă să fie, cât de mic se poate face la frig??? Ete că foarte mic. După îndelungi pipăiri și căutări încruntate, ceva ce semăna extraordinar de bine cu un clitoris, s-a ivit zbârcit și nepoliticos la binecunoscutu-i loc. Ofticat si înghețat, și-a executat operațiunea pentru care mă aflam în acea încăpere dar cu mine stând pe vine, că nu m-am riscat, dându-mi foarte clar de înțeles că nu mai acceptă statul într-un frig atât de aprig. Cu ocazia asta mi-am amintit de zicala aceea pe care o spunea un pescar bătrân în Vama Veche: „tinere, dacă nu intră în ea, intră în tine”. M-am cutremurat și mi-am continuat ziua mimând că nimic nu s-a întâmplat.

luni, 13 februarie 2012

Pitier pour les animaux

Era o poezie parcă pe la cursurile de franceză din școală. Vreau să vă spun că fata unui coleg care are numai vre-o 4 anișori sau așa ceva, mi-a dat o lecție de viață tare interesantă, o chestie la care îngerașul s-a gândit iar eu mărturisesc că m-am gândit numai după aceea. Îmi povestea așadar taică-su cum, atunci când a venit frigul, pitica a venit la el și a început să îl șantazeze cu tot felul de dulcegării și să îl implore să ia și cățelul și pisicuța și găinile lor, toate să le ia în casă, că vezi Doamne ea nu vrea să îi lase să înghețe de frig. Spunea tată-su că numai că nu a plâns, cum să lase ea pe cuțulică în frig, când lor și cu centrala deschisă la maxim și tot le e un pic friguț. Uneori și noi ar trebui să învățăm de la cei mici, nu numai noi să îi învățăm toate cele. Recunosc că după ce mi-a zis colegul pățania lui, m-a pleznit o milă față de bietele necuvântătoare de nu vă zic. Cu cât era mai frig afară cu atât mi se rupea inima de milă, drăguțele de ele...

duminică, 12 februarie 2012

Înțelepciune

Poporul român dispunde de un bagaj inpresionant de înețelpciune și cam de fiecare dată când dăm cu capul de ceva tare ne amintim de proverbe și zicători ce și-au stabilit bine locul în vocabularul nostru. Una dintre aceste vorbe în care filosofia este prezentă este „cum îți așterni, așa dormi”. Adică, ai ocazia de a lua decizii în viață, dar să nu te miri dacă acestea te aduc într-o situație mai puțin plăcută și nici să nu dai vina pe altcineva. Mă tot gândeam la proverbul acesta atunci când săraca Ami Winehouse a decedat, pradă propiilor ei plăceri și vicii. Au fost și alți oameni care au fost celebri și care nu s-au sinucis cu droguri și alcool. Acum am observat în mediul ăsta electronic că unii oameni se declară surprinși că și Whitney Houston a pățit exact la fel: a plătit pretul drogurilor, adica viața. Recunosc franc că mie nu mi-a plăcut niciodată această persoană. Ceva din ceea ce făcea mă enerva la culme, mi se părea prea plină de ea, prea divă pentru gustul meu, prea cu nasul pe sus. Nu mi-au plăcut niciodată melodiile ei, excepție făcând una sau maxim două melodii. Nu mă bucur că a murit, dar exemplul ei și a milioanelor de alți indivizi care au murit alegând drogurile, ar fi suficient pentru cineva care gândește singur că această cale nu te duce nicăieri. Așadar, profit și de ocazia asta (nefericită) și spun încă odată nu drogurilor.

vineri, 10 februarie 2012

Piața TV, compendiu

Tot mai multe reacții apar zi de zi la ceea ce oamenii văd la tv. De când a apărut, televiziunea a dat naștere trăirilor care mai de care mai diverse, a intrigat, a bucurat, a instigat voalat la iubire, la ură, a fost detestată sau iubită, a reprezentat un vector de ură sau de simpatie. Televiziunea - ca termen generic - nu a trecut niciodată indiferentă maselor, astfel că vrem nu vrem un pic din ceea ce gândim sau suntem se datorează și televiziunii. În România, înainte de Revoluție a produs multe show-uri care redifuzate astăzi ar păstra un aer de actualitate, de modern, de perenitate. Așa cum un Caragiale este actual indiferent dacă l-ai monta în 1900, 1940 sau 1990, așa și producțiile trecutului TVR au un parfum aparte. Cum nu exista conceptul de concurență, tot ceea ce era de televizat apărea logic numai la TVR: competiții sportive, piese de teatru, filme, orice se producea era difuzat către mase de un unic canal, susținut de o taxă relativ modică pentru nivelul salarial al anilor aceia. Apoi a venit modernismul, au apărut televiziuni care mai de care mai diverse. Până aici nimic anormal, după 1989 era oarecum necesară apariția acestora, mai ales că televiziunea din România intra într-o nouă eră, aceea a diversității care nu mai putea fi susținută de o singură instituție de media. Publicul, plictisit de programele rigide pe care TVR-ul a fost obligată de regimul comunist să le transmită, a început să se îndepărteze, oferta de programe „lejere” și filme de acțiune fiind destul de greu de refuzat. TVR-ul trebuia să mențină standardul de calitate, chiar acă asta ar fi însemnat pierderea unei mase mari dintre telespectatorii pe care îi avea. Încet - încet competițiile care în mod tradițional erau difuzate către toată lumea, au devenit vizibile doar celor care aveau bani de a se abona la un distribuitor sau altul de cablu. Paradoxurile își fac din ce în ce mai des simțită prezența: aproximativ 8.000.000 abonați numai la cei 2 mari operatori de cablu, aproximativ 5.000.000 de plătitori de taxă. Unde sunt mai mult de 3.000.000 abonați? Jurnalismul agresiv care dă privitorului ceea ce dorește (sânge și circ) capătă în anii 2000 cote impresionante. Unele trusturi de media fac partizanat politic, critică cu precădere puterea indiferent care ar fi aceasta (nu este ceva rău în sine) iar asta aduce frustrărilor și neajunsurilor multora dintre români un motiv de a se lasa în fața ecranului magic. Cei mai mulți schimbă divertimentul cu talk - show-ul, calitatea cu cantitatea, ideea prezentată de-a gata cu propiile idei. Coroborat cu atacurile tot mai dese asupra televiziunii publice, televiziunile private câștigă tot mai multe persoane alături de ele pe post de telespectatori, ceea ce se traduce în audiente bune, dar de cele mai multe ori măsluite. Cine pune mâna pe listele cu peeper-metre devine o televiziune cu audiență, iar scandalul recent declanșat în Turcia pe exact această temă aduce numai un singur exemplu în întărirea opiniei că nu se fac măsurători foarte foarte corecte. Profesioniștii de modă veche ai TVR-ului nu mai au aparent căutare, dar aceștia continuă să nu facă rabat de la calitate, chiar dacă uneori au impresia lucrului în van. Generațiile noi sunt educate tot în spiritul calității, chiar dacă tentația este de a se folosi scuza modernismului pentru a ieși din tipare. Momentan publicul a cam început să se sature de comercial, s-a maturizat și deja ridică tot mai sus stacheta pretențiilor pe care le are de la un program media. Așadar, se anunță din nou vremuri bune pentru cine creează calitate, pentru producțiile în care țâțele, injuriile, mitocănia, voma mentală și bârfa apar numai accidental sau chiar deloc. TVR-ul știe să producă cu bani puțini, știe să producă din nimic ceva ce poate avea priză la public. Subfinanțarea crasă în care se zbate de câțiva ani Televiziuniea Publică din Romînia, a lăsat indiferenți mai multe duzini de oameni care puteau oferi șansa unor profesioniști de a crea ceva educativ, ceva bun, de calitate. Interesul este ca oamenii să se uite la niște băieți frunos tunși și la niște fete foarte frumoase și să ia de bun tot ce spun aceștia, iar ei știu ce să spună. Numai că poporul acesta începe să se trezească și nu mai înghite orice i se pune pe ecran. Iar ei au observat asta, de aici și furia cu care atacă bătrâna doamnă. În lipsa vulgarității (cu mici excepții, există pe ici pe colo câteva producții ok) televiziunile private nu mai au ce oferi maselor de telespectatori ce s-au maturizat și care sunt în căutarea echilibrului în detrimentul facilului. Ei știu să producă numai cu bani mulți, bani ce nu mai vin atât de facil ca altă dată, iar asta anunță o scădere a popularității sutelor de televiziuni private. Prognozez că TVR va renaște, iar asta nu foarte departe de acest moment la care scriu aceste rânduri.