marți, 30 noiembrie 2010

Omorul

Omorul. Poate cel mai grav între delictele pe care le pedepseşte Codul Penal din România şi de oriunde. Stăm şi contemplăm perioada comunistă şi cu o rigoare demnă de invidiat îi acuzăm (pe bună dreptate de altfel) de crimele împotriva umanităţii pe care le-au comis. Ne aducem aminte de crimele naziştilor, de lagărele morţii şi alte asemenea orori pe care sper ca istoria să nu le mai repete. Evocăm crimele lui Stalin împotriva propiului popor, ale Cmerilor Roşii, ale regimului odios şi criminal din Coreea de Nord. Omoruri, omoruri peste omoruri. Dar ce ne facem cu criminalii moderni? Ce ne facem cu primarii care aprobă veseli înfiinţarea magazinelor etnobotanice care au ucis până acum mai mulţi oameni? Ăştia nu sunt oare tot criminali? Cum catalogăm pe cei care subfinanţează sistemul de sănătate, ceea ce duce la decesul unor pacienţi care în alte condiţii ar avea şanse de viaţă? Sfinţi cumva? Sau cum îi catalogăm pe aceşti criminali moderni, bine ascunşi în spatele bunelor intenţii? Cum îi catalogăm pe cei care aduc un întreg popor în stadiul de suicid, în starea în care nu se întrevede nicio speranţă, în starea în care - din păcate - pentru unii moartea pare izbăvitoare? Oare aceştia nu sunt ei oare la fel de vinovaţi precum comuniştii, precum nazişti? Care partid a făcut ceva după Revoluţie, care a dat poporului său o speranţă că se va trăi mai bine? Niciunul. Nu sunt ei oare la fel de vinovaţi? Nu sunt băncile vinovate pentru moartea mai multor oameni, cărora le-a dat credit în anumite condiţii iar apoi i-a obligat să plătească mult mai mult, uitând cu desăvârşire de condiţiile iniţiale? Nu sunt băncile de vină de niciun deces? De ce oare nu interzic toţi primarii - aşa cum a făcut cel din Braşov parcă - comercializarea produselor etnobotanice la ei în oraş? Ce e atât de greu să stopeze această crimă pe care ei înşişi o fac prin nepăsare? Pentru mine orice primar şi consiliu local care a aprobat înfiinţarea acestor magazine etnobotanice nu este mai puţin criminal decat oricare dintre cei mai mari torţionari nazişti.

luni, 29 noiembrie 2010

Ce zi tristă

Azi am aflat că a încetat din viaţă unul dintre cei mai tari actori de parodii din câţi a dat omenirea vreodată. Sunt un mare fan al filmelor lui, unele care deşi afişau un umor grosolan aveau totuşi trimiteri foarte fine la aspecte esenţiale ale vieţii. Un aşa talent nu se naşte decât unul pe generaţie. Unii l-au avut pe Charlie Chaplin, pe Stan Laurel şi Oliver Hardy, alţii pe Fernandel şi Louis de Funes, noi l-am avut pe Leslie Nielsen.

NICIODATA

Sunt câteva locuri prin care nu voi mai călca niciodată în viaţa mea, indiferent de ce oferte minunate mi-ar oferi.
- Unicredit Ţiriac Bank - cea mai mare umilinţă la care m-a supus un partener de afaceri, prilejuită de actualizarea datelor. Nu am dat adresa de e-mail şi astfel mi-au blocat posibilitatea de a-mi plati la timp ratele. Adică eu am venit cu banii să ămi plătesc ratele la timp iar ei au refuzat să îmi ia banii pentru că nu am dat adresa de poştă electronică şi telefonul.
- UPC - nu mi-au trimis om la service pentru internet, deşi am solicitat asta de mai multe ori. În contractul pe care îl aveam cu ei scria clar că eu pot solicita pe cineva şi fără să îmi fie defect internetul, doar pentru măsurători, iar ei nu au trimis pe nimeni spunându-mi "că la ei arată că internetul merge" deşi eu eram în faţa calculatorului şi în imposibilitatea de a mă conecta la internet.
- Volksbank - o fetiţă de la casierie a refuzat odată să îmi schimbe 50 euro, mi-a zâmbit maliţios şi mi-a comunicat oarecum superior că "ei lucrează numai cu sume mari". Lucraţi cu sume mari atunci şi lăsaţi-mă pe mine în pace.
- Un restaurant cu specific tradiţional românesc din Costineşti - unde am trăit cea mai inimaginabilă scenă cu un ospătar, în fapt un imbecil notoriu angajat pe nu ştiu ce criterii ca să toace nervii turistului. O să vă povestesc odată întâmplarea. A fost singura dată din viaţa mea când am făcut o criză de nervi într-un restaurant.
- b1 tv (la ăsta nu o să mai uit niciodată) - numai deontologi sunt angajaţi acolo. A dat dovadă de o crasă lipsă de obraz, lipsă de profesionalism jurnalistic şi totală ignorare a legilor în vigoare din România iar CNA-ul doarme. OTV-ul e la fel, dar la OTV nu pot să spun că nu mă mai uit, căci nu m-am uitat niciodată mai mult de 25 de secunde într-o zi, adică atât cât îţi ia la 3 - 4 zapări dintr-o zi.
- magazinele care vând blugi scumpi - în mod miraculos, blugii scumpi nu mă ţin de reguă nicio vară. Am blugi cumpăraţi din IDM (vă mai amintiţi IDM-ul dragi Bucureşteni?) pe vremea când aveam 60 kg. Nu au nimic, deşi îi am de mai bine de10 ani. Mi-am luat blugi scumpi prin mai, iar în octombrie erau deja rupţi între craci. Am şi blugi mai ieftini, mă ţin încă fără nicio ruptură.
- Service-urile de brand - La Daewoo mi-a luat 1200 lei pentru ceva care la un service normal rezolvam cu 500. Cred că mai departe e no comment.
- Stadionul de fotbal - atâta timp cât violenţa este limbajul tribunelor, eu nu voi călca acolo.
- Pe www.xperteleven.com - am fost, m-am distrat, m-am amuzat, m-am enervat şi am plecat cu un gust amar general. Adminii suedezi au decizii bizare (premiile pentru câştigarea ligii sunt ridicol de mici), unii admini români au decizii şi mai ridicole, una peste alta dacă vrei să te implici, mai bine nu o face. Mă bucur că am găsit resursele să ies din joc. Recomand doar fără implicare, deşi cu implicare am avut şansa să găsesc şi oameni deosebiţi în jocul ăsta, pe lângă nulităţi de care se pare că nu ducem lipsă în România...

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Da, la faza asta sunt misogin...

Am râs de m-am strâmbat, mi-au dat lacrimile, m-a durut burta, m-am spart de râs de am rămas fără aer. Dacă vreţi şi voi aceleaşi senzaţii, intraţi pe youtube şi daţi o căutare cu cuvintele "femeia la volan".
Distracţie faină.
p.s.
Cea mai tare mi s-a părut asta.

Excepţie

Cu excepţia iubitei mele, pâna acum nu am găsit în cercul meu de prieteni oameni capabili să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit, au avut pretenţia de la mine să fiu o persoană aşa cum şi-ar fi dorit ei să fiu, nu m-au acceptat pentru ceea ce sunt în realitate.
+ că pudibondiada şi falsa pudoare, făţărnicia şi trădarea, minciuna şi lăcomia, toate acestea combinate şi observate de mine ca fiind repere ale lumii în care trăim, m-au făcut să afirm în momentul de faţă - probabil spre victoria unei colege de-a mea care acum ar putea spune acel "ţi-am spus eu" - că eu nu îmi mai doresc copii.

vineri, 26 noiembrie 2010

Măreţia lui Dumnezeu

Domnul Dumnezeul nostru lucrează zi de zi, ne dă semne, ne arată calea şi ne învaţă toate îndreptările sale. Dacă am avea înţelepciunea să citim semnele Lui şi să ţinem cont de îndreptările Lui, cu siguranţă că lumea ar fi mult mai bună. Nu mai departe de marţi, un om a cărui soartă este cu mult mai tragică decât a mea (care, să fim serioşi, nu e tragică absolut deloc!!!), îmi spunea că el este un norocos. El. El, care suferă de Sindromul Wilson, care suferă de cancer la ficat, care nu are familie, nu are casă, nu are pe nimeni care sa îi aline în vre-un fel sau altul toate relele, nu are bani, nu are nimic. El mi-a spus mie că se consideră un norocos. Nu el mi-a vorbit atunci, ci un înger trimis de Dumnezeu. Cred că mesajul către mine venit de la Dumnezeu este cât se poate de evident. Eu, care nu am toate aceste necazuri şi supărări, ce motiv am să nu mă declar norocos?
Cu acest înger de băiat am fost tot marţi să mâncăm ceva, căci era seară şi după o zi de alergat (el) nu cred că apucase să mănânce nimic. Am cumpărat ceva de mâncare şi ceva desert. Nu cred că vă puteţi imagina bucuria cu care a privit acel desert, plăcerea cu care l-a mâncat, părea că se bucură cu fiecare celulă din corpul său, părea că a atins un colţ de Rai, că este favoarea cea mai mare pe care puteam să i-o acord. Pentru mine care îmi pot permite să cumpăr şi zilnic dacă s-ar pune problema un astfel de desert, nu era mare scofală, pentru el era aproape un eveniment. El se bucura cu o bucurie aproape angelică, eu clefeteam impasibil acel produs. Deci, având, eu nu mai apreciam la adevărata valoare acel produs, în timp ce pentru el era o bucurie nespusă. Mă gândesc că "a avea" poate duce uneori la "a pierde". Sigur acest om se va mântui inaintea mea, sigur!!!!
Tot zilele astea am avut o stare de sănătate destul de precară. Azi mă simt mai bine. Nici nu vă imaginaţi ce bucurie a fost pentru mine astăzi, bucurie pricinuită de simplul fapt că mă simt bine şi nu mă mai doare nimic. Oare era nevoie de o suferinţă (oricum mică şi incomparabilă cu marile suferinţe cauzate de boli grave, de boli incurabile) pentru ca eu să ajung să apreciez ceea ce aveam în fiecare zi şi nu am apreciat pâna acum? Se pare că da, era nevoie de un astfel de mesaj, căci e evident că nu mă gândeam deloc la binefacerile stării de... sănătate. Săracii, oamenii care suferă de boli incurabile oare ce-or gândi? Dacă un astfel de om v-ar spune să vă lăsaţi de fumat pentru a nu ajunge în locul lui, v-aţi lăsa?
Ce simplu lucrează Domnul...

luni, 22 noiembrie 2010

Testament

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

duminică, 21 noiembrie 2010

O ciordeală mică

Una dintre colegele mele mi-a spus odată, mie, şefului ei de atunci, că pot să fac eu orice, că ea tot pleacă mai devreme de la servciu. La vremea aia mi s-a părut cel puţin bizară ideea pe care o avea stimabila mea colegă despre relaţia şef - subaltern, dar sincer nu m-am coborât la acel nivel să îi răspund cu aceeaşi monedă. Am considerat că cel mai deştept cedează, motiv pentru care - în ciuda instigaţiilor domniei sale - nu am dat curs unei note de sancţiune, aşa cum era normal pentru cineva care lipseşte de la serviciu fără acordul şefului. Nu ştiu cum este la voi la serviciu, dar mie mi se pare cel puţin ciudat să îi spuneţi şefului vostru că voi plecaţi mai devreme indiferent ce face el, asta în care pe piaţa de muncă tot mai mulţi dintre voi staţi ore suplimentare neplătite şi lucraţi poate pe salarii mai mici, numai pentru a vă menţine un loc de muncă. Faza este că i-a corupt şi pe ceilalţi colegi să plece mai devreme, astfel că cei care îşi respectau contractul lor cu TVR (tu vi 8 ore la muncă iar noi îţi oferim salariul X) şi stăteau aşa cum este normal 8 ore la muncă, au căpătat şi aceştia prostul obicei - e opinia mea - de a pleca mai devreme de la muncă. Nu toţi, dar o anumită parte recunosc. Nu mai spun că atunci când am fost în concediu practic programul colegelor se înjumătăţea, fiecare pleca de la serviciu cum dorea, nu se mai ţinea cont de niciun program sau obraz. Din păcate pentru ele nu au chiar atât de mulţi prieteni cum sperau ele şi astfel am intrat fără să vreau în posesia acestor informaţii. Am calculat pe un şablon minimal să văd cam care ar fi paguba, cam cât ar câştiga un om care recurge la o astfel de ciordeală din banul public - căci până la urmă asta este, ore pentru care persoana a fost plătită dar pe care nu le-a efectuat, împotriva voinţei şefului. Se pleca zilnic cu minimum 15 minute mai devreme. Ceea ce într-o săptămână însemna o oră şi 15 minute. 75 de minute pe săptămână. Înmulţit cu 52 de săptămâni cât are un an, ies în jur de 3.900 minute. 65 de ore. Deci cam 8 zile de muncă câştigate într-un an, plătite de TVR din banul vostru, al nostru, al tuturor celor care plătesc Taxa Tv la zi şi pe care colega nu le execută, pentru că "pot eu să îi fac orice, că ea tot pleacă mai devreme"... Acum, ăsta e calculul minimal, aşa cum am mai spus, dar au existat zile când a plecat şi cu mai mult de 15 minute înainte de a se fi îndeplinit cele 8 ore, şi zile când a plecat şi mai devreme - atunci când eu eram în concediu. Nici nu vreau să mă apuc să fac un astfel de calcul, la "foarte posibil", mă mulţumesc să îl fac la "minimal".

miercuri, 17 noiembrie 2010

Porcul n-are Şoric

Din ciclul "Romeinia is biutiful", astăzi vedem cum şeful poliţiei din judeţul Neamţ locuieşte uşă în uşă cu "un domn care dădea bani cu camătă la populaţie" şi că declară public, senil, că acest cămătar (!!!!) nu este interlop ("ajuta şi el oamenii din oraş, le dădea bani cu camătă, ce e rău în asta?"). Acum, are şi tovarăşul Şoric dreptate, nu am definit termenii, ce se poate înţelege prin termenul de interlop? Poate că interlop înseamnă numai criminal în opinia minunatului poliţist, nu? Ori, ăsta în afară de luat dobândă ilegal de la oameni nu făcea altceva. Şi oricum, cămătarii sunt nişte băieţi foarte inimoşi, minunaţi, adevăraţi binefăcători, care te păsuiesc şi te mângâie pe cap dacă nu le dai bani după o regulă care oricum se schimbă din 10 în 10 minute, care nu îţi iau casa, nu îţi rup o mână şi nu fac nimic rău nimănui. Are dreptate, dacă asta ar fi definiţia, ce rost mai are, omul nostru e curat ca lacrima. Tot fain de pomenit este şi atitudinea publică a tovarăşului Şoric, care apare pe la Antene şi ne vorbeşte în parab0le în limba engleză. Mie cel puţin bizară mi se pare atitudinea lingăilor săi, care au ameninţat că îşi depun demisia din posturile pe care le au dacă acest poliţist va fi demis. Dragilor, cimitirul este plin de oameni de neînlocuit... Oare asta nu înseamnă că au şi ei legături cu cămătarii, de ce ar sări de cur în sus nişte oameni să apere pe poliţistul care îl apără pe un cunoscut cămătar? Cine ştie ce putem descoperi la o ulterioară cercetare, mie îmi e şi frică să mă gândesc. Cu alte cuvinte, mesajul transmis cetăţenilor din judeţul Neamţ este cam acesta: "staţi liniştiţi, poliţia veghează pentru siguranţa dumneavoastră, avem legături cu cea mai mare parte a infractorilor şi dacă sunteţi atenţi cu noi nu o să mai păţiţi nimic". Altfel, de ce ar apăra un astfel de personaj care ne zâmbeşte retard la televizor???? Unde s-a mai văzut în lumea asta ca un infractor să primească de la poliţie o cagulă pentru a i se acoperi faţa? În ce ţară trăim? Na, uite că am ajuns şi în ciudata postură în care mă văd nevoit să dau dreptate unui membru al Guvernului Boc. Naşpa.

marți, 16 noiembrie 2010

Ge-ni-al !!!!!!

TVR găzduieşte Gala Persoaelor Cu Dizabilităţi dar nu are un minim de dotare pentru a facilita accesul persoanelor cu dizabilităţi în interiorul instituţiei. GENIAL!!!!!! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar veni la registratură să depună o petiţie o persoană în căruciorul cu rotile, sau cum ar intra invitată la o emisiune a TVR-ului o astfel de persoană. Numai până la registratură un scaun cu rotile ar trebui să urce 2 trepte destul de înalte şi o bordură king size. Pe lângă acestea, la accesul în instituţie un scaun cu rotile ar trebui să mai sară un pârleaz egal cu o bordură din aia mare. În interior nici nu poate fi vorba de dotări pentru astfel de persoane. Există nişte rampe care sunt folosite la transportul decorurilor, dar e imposibil ca cineva în căruciorul cu rotile să poată urca singur aceste rampe, doar dacă are braţele lui Schwartzeneger sau lui Ion Oncescu, înclinaţia rampelor fiind de mai mult de 45 grade.

Gata

De astăzi începând, nu mai sunt şef. Nu ştiu ce urmează în TVR, dar ştiu că eu simt o mare uşurare, de ca şi cum mi s-ar fi luat un pietroi de pe umeri. Dacă în mandatul domnului Sassu mai aveam un oarecare sprijin şi o oarecare direcţie, în mandatul domnului Lăzescu mi-au dispărut orice căi de comunicare cu eşalonul superior, practic simţeam că eu conduc o corabie pe o mare agitată dar fără niciun reper de orientare, altul decât soarele, fără niciun indiciu prin care să îmi încurajez echipajul că avem un anumit ţel de atins şi că vom ajunge la un liman întregi. Na, că tot la marinar am ajuns, naşpa... În fine. Eu eram în ciudata postură - despre care nu am mai auzit nicăieri pe lumea asta - că trebuia să îmi iau castane şi de la cei din afară şi de la propii mei colegi, care au înţeles greşit (mai corect nu au înţeles deloc) de ce ne adunăm noi acolo 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Nu au înţeles cum anume trebuie - căci aşa spune legislaţia în vigoare - să ne desfăşurăm activitatea, nu au înţeles de ce trebuie să facă un lucru într-un anumit mod şi nu altfel, nu au înţeles că trebuie să îşi dea şi interesul în îmbunătăţirea activităţii pe care o au de făcut şi să nu mai aştepte să vină totul de "sus". Unii chiar nu au înţeles avantajele muncii pe care o prestează şi aduc în atenţie numai micile şi insignifiantele dezavantaje. Astea ar fi în mare dezamăgirile mele la final de mandat. Desigur, au fost şi realizări de care sunt mândru, chiar dacă asta s-a făcut doar din pasiune şi cu un consum nervos imens, total gratuit şi nemeritat, căci de la mulţi dintre colegii mei aveam pretenţii serioase. Acum nu le mai am. Acum cei mai mulţi sunt - aşa cum spunea chiar una dintre colegele mele - "simplii colegi de serviciu, pe care nu sunt obligat să îi iubesc, căci nu îi iau acasă". Pe rând, într-un fel sau altul fiecare mi-a înfipt cuţitul în spate când a avut ocazia. Cu toate astea, am reuşit să pun la punct activitatea de registratură, care se desfăşoară în limitele impuse de legislaţia în domeniu, am reuşit să ordonăm niţel - doar niţel - fluxul de documente, am pus pe toată lumea la treabă, în mod egal, am reuşit să îmi apăr colegele atunci când acestea au fost acuzate pe nedrept, le-am ţinut partea şi atunci când au greşit (asta dintr-un principiu la care ţin şi de la care nu am făcut rabat, resectiv acela că cine nu munceşte nu greşeşte).
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.

Donaţi vă rog

Dacă ar fi să mor mâine (Doamne ajută să nu mor) mi-ar plăcea ca cu organele mele să se salveze alte vieţi, astfel că eu accept să îmi donez organele pentru transplant. Deşi unii preoţi ne spun că oamenii nu pot dona organe, eu Îl iau în considerare pe Domnul Dumnezeul meu care mă învaţă că "cine salvează o viaţă, pe Mine mă salvează". Sunt mii şi mii de oameni care decedaţi fiind li se face îmbălsamarea şi pierd aiurea nişte organe care se aruncă pur şi simplu la gunoi (am văzut măcar 2 - 3 cazuri de acest gen), de ce să nu salvăm o viaţă dacă s-ar pune problema unui deces neaşteptat? Eu aleg să donez ceea ce ar fi de donat, asta desigur în ideea în care un eveniment absolut nefericit m-ar răpi lumii acesteia.

vineri, 12 noiembrie 2010

Nişte mizerii

Meci de fotbal. Se adună galeriile şi se intră pe stadion. Se încalcă mai toate regulile de bun simţ şi galeria stelei intră cu tot felul de petarde în stadion. Apoi încep să arunce cu acestea către tribuna oficială. Apoi aruncă cu beţele de la steaguri în teren. Trag de scaune, dau foc la tribună. Şi dpă toate astea tot ei pozează în victine ale jandarmeriei, de parcă jandarmeria ar fi trebuit să le răspundă la aceste gesturi cu flori şi ursuleţi de pluş.
Ăştia nu sunt suporteri. Suporterul adevărat al unui club de fotbal nu se comporta aşa cum se comportă drogaţii ăştia. Suporterii merg pe stadion cu soţia sau cu copilul, cântă, flutură steagul cu culorile echipei favorite, încurajează prin strigături, pune patos, se supără sau se bucură în funcţie de rezultat, comentează la o bere cu amicii sau chiar pe stadion, la o sămânţă, prestaţia unuia sau altuia dintre jucători. Suporteul nu impune echipa de start, nu zmângăleşte maşinile propiilor jucători, nu înjură, nu se bate, nu aruncă cu petarde, nu aruncă cu pietre în teren, nu vadalizează nimic. Şi - nota bene - nu pune bannere ridicole pe blog. Suporterul adevărat înţelege că ăsta este un sport, înţelege multe alte chestii banale pe care unii se pare că nu reuşesc să le înţeleagă.
Dacă vreţi să vedeţi suporteri adevăraţi, mergeţi şi uitaţi-vă la suporterii lui Liverpool - de exemplu, la suporterii lui Midelsbourough care în minutul 90, când echipa lor era în adara finalei, ei cântau cu toţii. Cum să nu joci şi să tragi şi ultima picătură de energie când atunci când eşti condus pe tabela de marcaj suporterii tăi cântă şi te încurajează??? La noi dacă echipa x ia gol, din tribună începe o ploaie de alintări a mamelor jucătorilor. Cum pana mea să mai tragi să egalezi?
Aşadar, consider că drogaţii ăia de se autodenumesc suporteri ai echipei Steaua au primit ieri o mică mică mică parte din ceea ce meritau. Norocul nostru este că nu decid eu nişte chestii, că băieţaşii ăia de ieri erau acum la muncă silnică.

P.S.
Să îmi povestească şi mie cineva dacă poate de ce nu au dat jandarmii cu bastoanele în suporterii de la tribuna oficială sau de la tribuna 2? Jandarmii nu te bat pe degeaba.

joi, 11 noiembrie 2010

Prigoană în ce partid se află?

Culmea, tovarăşul Silviu Prigoană a propus reducerea activităţii TVR şi DESFIINŢAREA postului TVR Info, exact în perioada în care acesta şi-a obţinut licenţa de la CNA pentru un nou post de ştiri. Nu ar fi ăsta un mic mic mic mic mic, dar foarte mic, liliputan conflict de interese? Adică desfiinţează tu televiziune publică postul tău de ştiri, că eu sunt parlamentar şi am drept de iniţiativă legislativă şi pot să-mi urmăresc liniştit scopul, acela de a face banul gras. De ce să se uite lumea la tine pe deja plătita taxă tv - deci un serviciu în plus pentru telespectator fără ca pe acesta să îl coste absolut nimic în plus, lasă să bage omul bani pe abonamentul de cablu ca să mă vadă pe mine ăla frumosu' şi dejdebtu. Minunat. Stăteam şi mă gândeam, oare în ce partid mai este nenea Progoană, că nu mai ştiu exact?
By the way, umblă vorba-n mahala cum că tovarăşul Honorius ar avea ceva funcţie prin Ministerul Afacerilor Externe şi că TVR Internaţional ar urmă să vină în subordinea... cui credeţi (have a wild wild gues)? Dacă am fi în revista Caţavencu, asta ar fi bârfă cu o ureche.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Bărbaţi adevăraţi

Se pupă, se îmbrăţişează, ţip ca din gură de şarpe dacă sunt uşor atinşi sau dacă le pune cineva piedică, se tăvălesc pe gazon de mama focului atunci când nu au fost deloc atinşi (când simulează) şi se ridică veseli imediat după ce soseşte echipa medicală, plâng dacă echipa lor ia bătaie, nu recunosc niciodată când joacă prost şi de fiecare dată când iau bătaie de vină este arbitrul, nu recunosc nimic nici chiar când faza este mai clară ca lumina zilei, trişează deseori şi încearcă să obţină avantaj în joc prin metode neregulamentare, protestează la mai toate deciziile arbitrului, "cerşesc" ca un milog o lovitură de pedeapsă (11m) la orice acţiune din careul advers, înjură atât de porcos încât un vechi birjar s-ar lăsa în secunda 2 de meserie... Cam ăştia sunt bărbaţii adevăraţi cunoscuţi mai ales cu denumirea de jucători de fotbal. Parca ar fi o parada gay nu un meci de fotbal.

marți, 9 noiembrie 2010

Te contrazic

Ba p-a mătii!

România vs Italia - deuce!

Ce mi-e România, ce mi-e Italia... Desigur, această comparaţie se poate face atunci când vorbim exclusiv de viaţa politică. Şi la noi şi la ei viaţa politică are un Băsescu, fie că poartă numele ăsta, fie că se numeşte Berlusconi. Şi la ei şi la noi ţara vrea să scape de Băsescu. Şi la ei şi la noi ţara s-a săturat de zâmbetele politicienilor de la putere, şi lor şi nouă ne este ruşine cu liderul din capul statului. Nici ei nici noi nu reuşim să scăpăm de dictator, indiferent de ce s-ar face. Şi la ei şi la noi nu există o majoritate care să poată da stabilitate vieţii politice, şi la ei şi la noi oamenii se înjură prin Parlament, şi la ei şi la noi există această falsă opinie că unii sunt mai tari ca ceilalţi (Liga Nordului vs sudul Italiei la ei, moldoveni vs olteni vs ardeleni vs ce mai vreţi voi - la noi).

luni, 8 noiembrie 2010

Păunescu

Cum e viaţa asta... Până mai deunăzi cei mai mulţi spuneau că Adrian Păunescu este poetul de casă al ceauşeştilor, că a pupat în cur toţi comuniştii, că este un jegos pesedist de stânga, că este un poet slab şi alte asemenea apelative. Acum, după decesul lui, omul a devenit poetul genial, marea spiritualitate a culturii contemporane, marele şi genialul poet, cel mai mare de la Eminescu şi Nichita încoace, că este cel mai cel, ăl mai frumos şi mai drăgăstos. Nu mai este un pesedist împuţit. Unii oameni pur şi simplu nu au onoare.

Finaluri

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată răbdarea să citiţi genericele de final ale filmelor, dacă v-aţi uitat măcar de curiozitate cine a fost persoana care a realizat machiajul sau cine a fost cel care s-a ocupat de casting, dar eu unul nu am reuşit niciodată să rezist mai mult de 20 - 30 secunde la un astfel de calvar. Nu am înţeles şi îmi e tare greu să înţeleg de ce se mai trece această listă interminabilă cu nume din moment ce nu este citită de nimeni. Bun, accept că aceasta are un rol tehnic, care ajută de exemplu la întocmirea fişelor de emisie la o televiziune, dar nu înţeleg de ce suntem nevoiţi să o suportăm noi, telespectatorii, de ce mai este nevoie să curgă interminabil 2 - 3 minute.

joi, 4 noiembrie 2010

Dacia Logan S2000

Ni la el mă! :)
Căutam să văd dacă au apărut şi ceva filmuleţe cu maşina asta şi am dat peste Logan S2000, fabricat în... 2005.
Pe piaţă au început să apară tot felul de veşti cum că Dacia intenţionează să pregătească o maşină cu care să alerge Nicolas Prost în IRC anul viitor.

Mie îmi place refrenul

La mulţi ani!

luni, 1 noiembrie 2010

Space Jam

Dacă aveam minunata şansă să am puterile micilor extratereştrii din filmul Space Jam şi să le fur talentul unor oameni de pe Terra, aş fi optat - de-a lungul vieţii mele - asupra următorilor Pământeni: ăsta, ăsta, ăsta, ăsta sau ăsta, ăsta. Cu siguranţă mi-ar plăcea să ajung măcar la jumătatea, ce jumătatea, la sfertul, microsfertul, nanosfertul carierei acestui personaj pe care îl ador. Consider că ceea ce a creat acest tip este unic, irepetabil, genial. A reuşit să ţină o întreagă Americă pe jar, să îi păcălească la mare artă pe toţi. Genial!!! Ge ni aaaaal!!!!

Cât mai valorează o viaţă de om?

Bună întrebare.

Sunt norocos!

Uitându-mă la emisiunea România te iubesc! constat cu oarecare bucurie că sunt un norocos. Da, un norocos. Dacă stau şi mă uit la nenorocirile pe care le îndură unii, la mizeria şi uitarea cu care sunt trataţi, îmi dau seama că Dumnezeu m-a ferit de acestea toate. Mă uitam ieri şi am văzut cum toate grevele, toate sacrificiile şi toate protestele nu i-a ajutat cu nimic pe acei oameni pentru a-şi salva vieţile. Ruina, şomajul, dispreţul, sarăcia, mizeria, toate acestea sunt aspecte cotidiene ale vieţii unor oameni care au avut neşansa să se nască în oraşe precum Călan, Victoria, etc, oraşe moarte, oraşe dormitor - aşa cum spunea reporterul de la Pro Tv. Aici, dacă rămâi fără serviciu, ai oricând şansa să îţi găseşti ceva, pe o sumă mai mare sau mai mică. În oraşele monoindustriale, dacă dă faliment oţelăria, oraşul devine unul de muritori de foame. Trist. Îmi e aşa de milă de acei oameni...