marți, 30 noiembrie 2010
Omorul
luni, 29 noiembrie 2010
Ce zi tristă
NICIODATA
- Unicredit Ţiriac Bank - cea mai mare umilinţă la care m-a supus un partener de afaceri, prilejuită de actualizarea datelor. Nu am dat adresa de e-mail şi astfel mi-au blocat posibilitatea de a-mi plati la timp ratele. Adică eu am venit cu banii să ămi plătesc ratele la timp iar ei au refuzat să îmi ia banii pentru că nu am dat adresa de poştă electronică şi telefonul.
- UPC - nu mi-au trimis om la service pentru internet, deşi am solicitat asta de mai multe ori. În contractul pe care îl aveam cu ei scria clar că eu pot solicita pe cineva şi fără să îmi fie defect internetul, doar pentru măsurători, iar ei nu au trimis pe nimeni spunându-mi "că la ei arată că internetul merge" deşi eu eram în faţa calculatorului şi în imposibilitatea de a mă conecta la internet.
- Volksbank - o fetiţă de la casierie a refuzat odată să îmi schimbe 50 euro, mi-a zâmbit maliţios şi mi-a comunicat oarecum superior că "ei lucrează numai cu sume mari". Lucraţi cu sume mari atunci şi lăsaţi-mă pe mine în pace.
- Un restaurant cu specific tradiţional românesc din Costineşti - unde am trăit cea mai inimaginabilă scenă cu un ospătar, în fapt un imbecil notoriu angajat pe nu ştiu ce criterii ca să toace nervii turistului. O să vă povestesc odată întâmplarea. A fost singura dată din viaţa mea când am făcut o criză de nervi într-un restaurant.
- b1 tv (la ăsta nu o să mai uit niciodată) - numai deontologi sunt angajaţi acolo. A dat dovadă de o crasă lipsă de obraz, lipsă de profesionalism jurnalistic şi totală ignorare a legilor în vigoare din România iar CNA-ul doarme. OTV-ul e la fel, dar la OTV nu pot să spun că nu mă mai uit, căci nu m-am uitat niciodată mai mult de 25 de secunde într-o zi, adică atât cât îţi ia la 3 - 4 zapări dintr-o zi.
- magazinele care vând blugi scumpi - în mod miraculos, blugii scumpi nu mă ţin de reguă nicio vară. Am blugi cumpăraţi din IDM (vă mai amintiţi IDM-ul dragi Bucureşteni?) pe vremea când aveam 60 kg. Nu au nimic, deşi îi am de mai bine de10 ani. Mi-am luat blugi scumpi prin mai, iar în octombrie erau deja rupţi între craci. Am şi blugi mai ieftini, mă ţin încă fără nicio ruptură.
- Service-urile de brand - La Daewoo mi-a luat 1200 lei pentru ceva care la un service normal rezolvam cu 500. Cred că mai departe e no comment.
- Stadionul de fotbal - atâta timp cât violenţa este limbajul tribunelor, eu nu voi călca acolo.
- Pe www.xperteleven.com - am fost, m-am distrat, m-am amuzat, m-am enervat şi am plecat cu un gust amar general. Adminii suedezi au decizii bizare (premiile pentru câştigarea ligii sunt ridicol de mici), unii admini români au decizii şi mai ridicole, una peste alta dacă vrei să te implici, mai bine nu o face. Mă bucur că am găsit resursele să ies din joc. Recomand doar fără implicare, deşi cu implicare am avut şansa să găsesc şi oameni deosebiţi în jocul ăsta, pe lângă nulităţi de care se pare că nu ducem lipsă în România...
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Da, la faza asta sunt misogin...
Distracţie faină.
p.s.
Cea mai tare mi s-a părut asta.
Excepţie
+ că pudibondiada şi falsa pudoare, făţărnicia şi trădarea, minciuna şi lăcomia, toate acestea combinate şi observate de mine ca fiind repere ale lumii în care trăim, m-au făcut să afirm în momentul de faţă - probabil spre victoria unei colege de-a mea care acum ar putea spune acel "ţi-am spus eu" - că eu nu îmi mai doresc copii.
vineri, 26 noiembrie 2010
Măreţia lui Dumnezeu
luni, 22 noiembrie 2010
Testament
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.
Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.
Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.
duminică, 21 noiembrie 2010
O ciordeală mică
miercuri, 17 noiembrie 2010
Porcul n-are Şoric
marți, 16 noiembrie 2010
Ge-ni-al !!!!!!
Gata
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.
Donaţi vă rog
vineri, 12 noiembrie 2010
Nişte mizerii
Ăştia nu sunt suporteri. Suporterul adevărat al unui club de fotbal nu se comporta aşa cum se comportă drogaţii ăştia. Suporterii merg pe stadion cu soţia sau cu copilul, cântă, flutură steagul cu culorile echipei favorite, încurajează prin strigături, pune patos, se supără sau se bucură în funcţie de rezultat, comentează la o bere cu amicii sau chiar pe stadion, la o sămânţă, prestaţia unuia sau altuia dintre jucători. Suporteul nu impune echipa de start, nu zmângăleşte maşinile propiilor jucători, nu înjură, nu se bate, nu aruncă cu petarde, nu aruncă cu pietre în teren, nu vadalizează nimic. Şi - nota bene - nu pune bannere ridicole pe blog. Suporterul adevărat înţelege că ăsta este un sport, înţelege multe alte chestii banale pe care unii se pare că nu reuşesc să le înţeleagă.
Dacă vreţi să vedeţi suporteri adevăraţi, mergeţi şi uitaţi-vă la suporterii lui Liverpool - de exemplu, la suporterii lui Midelsbourough care în minutul 90, când echipa lor era în adara finalei, ei cântau cu toţii. Cum să nu joci şi să tragi şi ultima picătură de energie când atunci când eşti condus pe tabela de marcaj suporterii tăi cântă şi te încurajează??? La noi dacă echipa x ia gol, din tribună începe o ploaie de alintări a mamelor jucătorilor. Cum pana mea să mai tragi să egalezi?
Aşadar, consider că drogaţii ăia de se autodenumesc suporteri ai echipei Steaua au primit ieri o mică mică mică parte din ceea ce meritau. Norocul nostru este că nu decid eu nişte chestii, că băieţaşii ăia de ieri erau acum la muncă silnică.
P.S.
Să îmi povestească şi mie cineva dacă poate de ce nu au dat jandarmii cu bastoanele în suporterii de la tribuna oficială sau de la tribuna 2? Jandarmii nu te bat pe degeaba.
joi, 11 noiembrie 2010
Prigoană în ce partid se află?
By the way, umblă vorba-n mahala cum că tovarăşul Honorius ar avea ceva funcţie prin Ministerul Afacerilor Externe şi că TVR Internaţional ar urmă să vină în subordinea... cui credeţi (have a wild wild gues)? Dacă am fi în revista Caţavencu, asta ar fi bârfă cu o ureche.