sâmbătă, 26 februarie 2011

Vise

Unul din visele mele este să îmi cumpăr un camion şi să colind toată lumea cu el. Aşa ar arăta camionul în viziunea mea, sau aşa.

vineri, 25 februarie 2011

Trabi

Hmmm, dacă ştiu să fac ca Trabantul, credeţi că este cazul să mă înscriu la concursul "Românii au talent" sau la "Copii spun lucruri trăsnite"? Sau să nu mă înscriu nicăieri şi să privez ţara asta de privilegiul de a descoperi un talent nemaiântâlnit, precum acela de a face ca un Trăbănţel? Bine, acum eu mă mai gândeam să merg la "....talent" şi pentru că am darul de a enerva pe toată lumea, dar asta e o altă discuţie.

Statul

La noi statul nu luptă cu mafia, căci nimeni nu poate lupta contra lui însuşi. E ilogic ca diavolul să lupte contra diavolului.

Nudism

Există o comunitate pe care am descoperit-o mai zilele trecute uitându-mă niţel pe statisticile blogului. De regulă nu le vizitez decât odată la 6 - 7 luni, dar acum câteva zile am găsit acolo un link al cuiva care mă vizitase. Curios ca o mâţă, am intrat şi am verificat despre ce este vorba. Este vorba despre o comunitate de nudişti, a nudiştilor din România. Am făcut un cont acolo şi am socializat niţel pe forum. Astfel am reconfirmat ceea ce eram sigur că aşa este, adică faptul că nudiştii sunt oameni de treabă, educaţi, cu bun simţ şi decenţi. Nu este un site cu poze foarte multe aşa ca dacă cineva ar dori să intre numai pentru a vedea poze cu doamne goale cred că va fi dezamăgit. Invit pe nudiştii din România care îmi citesc site-ul să facă o vizită la această adresă.

"Aşa mică cum e, îmi fac treaba cu ea"

Actorul Claudiu Bleonţ a luat ad literam spusele unui mare regizor care încerca să îl înveţe d'ale vieţii pe un actor mai tinerel: "nudul pentru un actor este ca un costum dragul meu, nu este ceva ruşinos". Omul încearcă să spună ceva şocând, ducând dialogul acolo unde unii încep să îşi pună întrebări, acolo unde creierele încep a se desmorţi, acolo unde oamenii se trezesc din letargie şi din somnul nepăsării. Numai un astfel de gest îi poate face pe unii să îşi pună nişte întrebări şi să îşi dea seama de faptul că trăiesc într-o minciună. Minciuna pe care unii dintre noi o trăim pe post de adevăr ar trebui să se oprească la un moment dat, ar trebui înlocuită cu singurul adevăr de pe această lume, cu Dumnezeu şi traiul după preabunele Lui reguli. Sunt simple, sunt 10 şi sunt uşor de respectat. Bravo Claudiu! Felicitările mele pentru curaj.

luni, 21 februarie 2011

Vaaaai, ce drăguţ e

Vaaai, ce drăguţ e ăsta!

Ce ţară minunatăăă - doi

Preşedintele unei ţări este rudă cu un interlop periculos. Un nene doarme cu poza unui lider de partid sub pernă. Un alt lider al unui partid pune un banner imens pe toata primăria aducând jigniri steagului naţional prin adăugarea unei panglici portocalii, gest pe care nu l-au făcut nici măcar maghiarii. Un mare partid care are ceva de imparţit cu un serviciu, distruge o întreagă firmă (are de împărţit ceva cu ştirile şi Rodica Culcer şi pentru asta distruge întreg TVR-ul). Tot preşedintele consideră că presa este ameninţare la siguranţa naţională. Un interlop se face rudă cu elita unui partid. Oamenii văd la tv cum unul - din întâmplare preşedintele respectivei ţări - îi trage o palmă unui copil; rezultatul? Ăla câştigă alegerile. Oamenii mor în spitale pentru că nu au dat şpagă suficientă. Şi aşa mai departe...

duminică, 20 februarie 2011

Ce pisică nătăfleaţă!

Ce pisică nătăfleaţă am. Se pune pe picioarele mele sau ale prietenei mele atunci când stăm în pat la tv şi caută cea mai comodă poziţie, numai că uneori, în căutarea acesteia, alunecă şi apoi încearcă din răsputeri să mai salveze ce e de salvat, adică îşi înfige gheruţele în picioarele noastre. Nu doar odată a căzut astfel din pat. Musai să îl vedeţi odată ce poziţii de somn are, când uneori îşi acoperă ochişorii cu "mâinile" de zici că-i om nu alta. Iar dacă îl trezeşti, îţi trage o privire din aia de genul "ce vrei mă, nu vezi că sunt simpatic, acu' ţi-ai găsit de giugiuleală" şi pleacă ofticat la castronelul cu bobiţe.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Academia Română

Cum naiba să am încredere în cineva care azi îmi dă în scris că este corect să spun "nici o" iar mâine îmi dă în scris că dacă spun "nici o" este greşit? Sau azi îmi dă asigurări în scris că pot scrie corect "pămînt" astfel iar mâine se răzgândeşte şi îmi dă - tot în scris - că e musai să scriu "pământ", dar fără o explicaţie foarte logică - cel puţin după logica mea puţină şi strâmtă - şi fără ca să explice academic de ce nu mai este brusc corect aşa cum era înainte. Înţelegeam dacă se exprimau pe marginea unor neologisme, a formei lor şi a ortografiei care să fie adoptate pentru acel cuvânt. Dar de unde, ei se ceartă pe aspecte ridicole ale limbii, în care numerale dispar fără logică dintr-o propoziţie şi alte alea alea. Uneori mi se pare că şi acolo este o adunătură de amatori. Cum să am eu încredere în Academia Română? Sau academia de oriunde, băieţii ăia dejdebţi rău, care prin 1800 şi ceva îmi dădeeau asigurări ÎN SCRIS că un obiect mai greu ca aerul nu poate zbura? Cum să am încredere?

vineri, 18 februarie 2011

Râsul se ia

Faceţi următorul experiment: zâmbiţi sau râdeţi deabinelea. Veţi vedea că oamenii din jurul vostru vor zâmbi sau vor pufni şi ei în râs şi foarte probabil vă vor întreba de ce râdeţi. Oricum, e puţin probabil ca cineva să nu reacţioneze la râsul vostru şi să rămână serios. În general când îl vezi pe unul că râde, râzi şi tu, chiar dacă nu ştii foarte precis de ce râde ăla. Deci râsul se ia.

Despre comunişti şi despre noi, partea a 17-a

Economişti. Comuniştii par că au avut economişti adevăraţi în comparaţie cu ce este azi pe piaţă. Comuniştii reuşeau să facă un comerţ adevărat, mai peste tot pe unde se putea. Aveau tradinguri cu Europa de Est, cu Rusia, cu America Latină, cu Africa, Orientul Apropiat şi chiar cu America de Nord. Îmi aduc aminte că pe vremea lui Ceaşcă aveam clauza, ceea ce însemna printre altele şi ceva oportunităţi de export destul de bune, pare-se că produsele făcute de oamenii ăştia pe care băsescu (cu b mic) îi disconsideră în fiecare zi la tv, erau destul de bune pentru SUA sau Germania. Înainte comerţul cu arabii era înfloritor, azi abia dacă mai există. Nu am auzit de Camera de Comerţ Româno - Arabă. Se făcea cum se făcea (pe spinarea noastră) şi se produceau foarte multe chestii, cu ceva câştiguri frumuşele pentru statul român la final de lună. Dacă dădeau mai mulţi bani la oameni poate că nu se ajungea aici. Sau dacă lăsau şi în ţară din produsele alea minunate pe care le exportam... Azi, totul e în faliment sau urmează a falimenta. CFR, Navrom, industria extractoare, insdustria textilă, cea constructoare de maşini, industria de orice fel. Terenurile pe care comuniştii ăia răi le foloseau pentru a face fabrici - şi deci a da de lucru la sute de mii de oameni - au fost acaparate de "cine trebuie" şi vândute pe post de obiect al investiţiilor imobiliare. Nu ştiu cum li s-ar putea părea picilor din ziua de azi, dar pe vremea comuniştilor şomajul era ca şi inexistent din vocabularul românului. Oare economiştii ăia cum făceau să se învârtă economia de avea TOATĂ LUMEA ceva de făcut? Cum făceau? Ba chiar dacă nu aveai serviciu "te luau" de pe stradă şi te băgau pe un şantier ceva, numa să nu stai fără muncă. Azi, 6 romani din 100 nu îşi găsesc nimic de lucru. Nu ştiu - iarăşi - cum făceau comuniştii, dar mai fiecare om avea O ŞANSĂ să capete gratis un apartament. Gratis, adică plătea o chirie modică, care era foarte mică raportată la veniturile familiei. Dacă uitai să plăteşti 5 ani nu era bai, mergeai şi achitai restanţa dintr-o chenzină. Acum, ca să îţi iei o garsonieră e musai să stai capră la mai ştiu eu ce bancă care nu va face veci un contract pe care să îl poţi duce liniştit din chenzină. Oare cum reuşeau comuniştii? Cum învârteau ei economia asta a noastră, făcută tot cu oamenii care trăiesc şi azi doar că erau puţin mai tineri, fără să aibă de partea lor ajutorul computerelor, fără telefoane mobile, fără multe elemente care azi nouă ne par indispensabile. De ce ei reuşeau iar "capitaliştii" din ziua de azi nu mai reuşesc? Pentru moda anilor trecuţi, România producea tare multe chestii cool. Am fost la cineva odată care îmi povestea cum şi-a achiziţionat mobila, care mobilă este şi în ziua de astăzi destul de modernă (eu unul dacă m-aş muta acolo şi mi-ar lăsa biblioteca aia imensă, nu aş arunca-o). Deci erau şi chestii ok, trebuia numa să nu te grăbeşti, dacă aveai baftă sau pile (...) găseai. Azi găseşti multe chestii pe care unii le-ar putea considera drăguţe, dar făcute nu din lemn ci din carton presat. Mare mi-a fost mirarea după ce am fost odată prin IKEA şi mi-am luat un pat (nu, pe celălalt nu l-am rupt, dar aveam eu nevoie de un pat) şi după ce am ajuns acasă şi l-am desfăcut din cutiile alea ale lui, să văd că de fapt el nu-i din lemn ci din... carton presat. Pe Zeus, la comunişti nu era din lemn masiv, dar era ceva care dădea impresia de solid. Mama mai are şi acum mobila tip Drobeta (parcă) care arată nu foarte veche, deşi este. Şi e încă ţapănă. Cum făceau comuniştii de nu tăiau păduri întregi dar ne dădeau mobilă din lemn? Acum totul e din carton deşi la o adică sunt ceva păduri care au dispărut din peisaj, Domnul ştie unde. Comuniştii făceau de la ace şi pioneze până la elicoptere şi avioane de pasageri. Bune, proaste, aşa cum erau, ne făceau viaţa mai bună. Am auzit că Rombacul nostru era chiar un avion peste media anilor lui. Acum brusc fabricile alea nu mai sunt viabile din punct de vedere economic, iar după 2 ani de la închidere, pe terenurile lor fie apar blocuri de locuinţe, fie Mall-uri. Totul s-a dezmembrat şi a fost vândut la fier vechi. Acolo unde zona nu a permis şi înainte era o intreprindere, o fabrică, azi e dărăpănătură şi moloz. Practic, "cine trebuie" a furat tot ce a construit Ceauşescu în 23 de ani de comunism. 23 de ani s-a investit la greu, în 23 de ani nu va rămâne piatră pe piatră nefurată sau netrecută în propietatea "cui trebuie". Oamenii devin din legaţi de stat, legaţi de câte un gras din ăsta de-şi zice patron, care a terminat a 4-a la seral şi care "s-a descurcat" mai bine ca tine care ai rămas cinstit. Nu toţi patronii din România sunt graşi, dar toţi au făcut averi nedrept. Aici şi oriunde în lume unde nu s-au plătit ore suplimentare, unde nu s-au dat concedii la timp şi în cuantumul legal, unde nu li s-au acordat oamenilor sporurile cuvenite prin lege. Economiştii comunişti îţi plăteau salariul pe care erai dispus să munceşti alături de toate orele şi toate drepturile. Se putea trage şi chiulul dar se puteau face şi bani frumoşi dacă erai meseriaş bun şi băgai osul la treabă (bani frumoşi pentru un om cu pregătire şcolară modestă, 4 clase, 8 clase, şcoala profesională). Nu uitaţi că la căderea comunismului, în România salariul mediu era cam de 2.000 de dolari. Azi, chiar dacă pui osul la muncă şi chiar dacă eşti bun, există destule şanse să nu realizezi mare lucru în viaţă. Oricând cineva cu pile sau care pupă cururi poate să fie înaintea ta, deşi nu sunt sigur că are o pregătire mai bună. Atunci dacă erai un strungar bun, primeai cel mai bun strung din intreprindere.
Şi nu uitaţi, cea mai mare putere economică din ziua de azi este o ţară comunistă. Ea creşte şi va mai creşte şi pe viitor, sunt sigur.

Cupidon

M-am gândit. E clar. Acum e cât se poate de evident pentru mine, nu mai am nicio îndoială. Cupidon ori e beat ori lipseşte des de la serviciu. Ori a emigrat la un alt nivel îngeresc şi locul este momentan vacant. Ori nu ştiu, habar nu am, dar nu pare că lucră cu normă întreagă... Aproape că îmi este imposibil să cred că sunt foarte multe persoane (de ambele sexe) care sunt şi extraordinare şi singure în acelaşi moment. Domnişoare de o frumuseţe răpitoare, doamne foarte sexy, domni de o eleganţă deosebită, toţi au o soartă cel puţin bizară, căci deseori îi aud că sunt singuri, că nu au găsit perechea lor, sufletul alături de care să îşi petreacă viaţa, omul alături de care să se vadă cu părul alb mergând la operă, teatru sau film în fiecare week-end. Chiar şi dintre cei care sunt implicaţi în vre-o relaţie, chiar şi ei, se plâng uneori de singurătate şi de faptul că tristeţi incomensurabile - ca să cităm poetul - le dau târcoale deseori. Pe vremea când colaboram cu Radio România, am avut ca temă de dezbatere la o ediţie a emisiunii la care mă ocupam de interviuri (în fine, făceam ceva Vox Populi), un subiect care mi se pare de o veşnică actualitate: singurătatea în doi. Ce pana mea păzeşte Cupidon ăsta? Ce face cu săgeţile alea? Şi le bagă-n cur? Unde este dragostea aia nebunească care să ţină până la vârste memorabile? De ce oamenii renunţă atât de uşor la dragostea lor? Pasiunea a fost ucisă de raţiune? De ce fetele nu mai sunt iubite de băieţi aşa cum se întâmpla odată, în vremurile barocului sau a rococoului? De ce băieţii nu mai luptă pentru dragostea lor şi de ce înlocuiesc dragostea cu cantitatea de sex? A devenit dragostea caducă? E desuetă? După ce mor mă duc şi-i trag un picior în testicule lui Cupidon. Numa aşa, de răzbunare.

P.S. - ştiu, răzbunarea e o armă.

joi, 17 februarie 2011

Există şi rockeri idioţi?

Foarte mulţi dintre noi ascultăm muzică de foarte bună calitate, cred în proverbul că cine se aseamănă se adună. Nu ştiu să existe bloguri ale maneliştilor, iar dacă ar exista bănuiesc că subiectul este cum i-o tragi pe la spate uneia sau alte subiecte de aceeaşi nivel intelectual. Nu sunt elitist, ba din contră, port o oarcare disconsideraţiune (licenţă poetică) pentru o mare parte dintre bogătaşii actuali şi trecuţi. Consider totuşi că cineva care a auzit de Bach, Frued, Hemingway, care ascultă şi altceva decât Anotimurile în materie de muzică clasică, care ştie cine sunt George Baker Selection, Max Raabe sau Andre Rieu, aşadar, consider că un astfel de om are un nivel de cultură generală mai mare decât majoritatea; cineva care ascultă muzică rock nu poate fi decât un individ destupat la cap, care mai ştie şi el una alta, care deţine o minimală cultură generală şi cu care poţi purta o discuţie de un anumit nivel intelectual şi al eleganţei.
Numai că - spre surprinderea mea - am constatat de ceva timp încoace că rock-erii nu sunt chiar atât de frumoşi şi drăgăstoşi cum credeam eu. Nu toţi. Bomboana pe colivă s-a pus acum câteva zile când veneam de la muncă şi eram - as usualy - pe frecvenţa City FM, unde îi ascultam emisia lui Mihai Cioceanu. Tema aleasă de el era discuţia iscată de imbecilitatea de propunere a preaminunaţilor PSD-işti, aceea de a elimina Taxa Pentru Serviciul Public de Televiziune. Mă gândeam iniţial că moderatorul se va informa măcar despre elementele de bază ale subiectului prous, astfel încât la o adică să poată susţină sau infirma ceea ce se discută. Deloc. În fine mi-am spus, până la urmă asta e o emisie lejeră, în care spui o părere la fel de lejeră despre subiecte mai mult sau mai puţin lejere. Mă aşteptam să sune "roacherii" să spună şi ei ce spun nişte oameni care au mai citit şi ei ceva cărţi la viaţa lor şi care denotă (prin tot ceea ce fac) că au un anumit nivel de cultură, astfel că se pot pronunţa pe un nivel măcar minimal de cunoaştere a subiectului dezbătut. Şi când colo, ce să vezi? Încep corcodeii să sune şi să se comporte precum maneliştii, de m-au lăsat cu gura căscată. Nu tu cunoaştere a realităţilor, nu tu recunoaştere a evidenţelor, nu tu soluţii viabile, nu tu nimic din ceea ce susţine un dialog argumentat. Nu doreau să mai plătească taxa, deşi ea reprezintă mai puţin de jumătate de pachet de Lucky Strike sau o ciocolată mai modestă, sau preţul a 3 garoafe. Înţeleg că suma este exorbitantă, deşi ţări precum Albania sau Macedonia au nivele ale acestei taxe mai ridicate decât în România, căci altfel nu văd de unde o aşa revoltă împotriva a 4 lei... Oamenii spuneau ce cred ei, dar acestea toate erau departe de ceea ce a inspirat acest subiect. Modul în care îşi susţineau opiniile a fost foarte trist pentru mine. La un moment dat unul dintre interlocutori a izbucnit într-un râs evident forţat, specific exact maneliştilor, la auzul veştii că dacă nu deţine TV se poate scuti de la plata taxei tv. Mihai Cioceanu chiar a rămas câteva secunde fără a spune nimic, practic nu se putea spune mare lucru unui astfel de intelectual. Mi-am pus întrebarea, oare există şi rock-eri imbecili? Cunoaşteţi astfel de exemplare, de băieţi şi fete care pozează în ceva ce are un anumit nivel de respect social ei de fapt nefiind demni de acel statut? Cunoaşteţi oameni care conduc Audi şi BMW dar care consideră că o ciocolată de 4 lei este foarte scumpă încât să nu şi-o poată permite? Există - până la urmă asta este întrebarea - şi rock-eri idioţi? În mintea mea nu exista termenul de rock-er idiot, incult, retard, ei erau un fel de salvare a inteligenţei, de unanimitate a bunului gust şi decenţei. Omul cât trăieşte învaţă.

miercuri, 16 februarie 2011

Îndreptar

Pentru a vă consulta cu privire la unele aspecte ale limbii române sau pur şi simplu pentru a vă explica un cuvânt a cărui înţeles nu îl cunoaşteţi, vă recomand - dacă mai este cazul - un site foarte tare. http://dexonline.ro/
Probabil că cei mai mulţi îl folosiţi deja, dar m-am gândit că poate mai sunt şi oameni care nu au auzit de acest site.

Dambla

Nu ştiu cum sunt unii, dar eu nu sunt genul care îmi cumpăr haine în fiecare zi. Unele le port ani de zile, fără să mă plictisesc foarte tare de ele, căci un element foarte important al achziţiilor în acest domeniu este acela ca îmbrăcămintea trebuie să îmi placă, să îmi placă tare mult. Cu toate astea, uneori unele articole din vestimentaţia mea sunt lăsate deoparte din varii motive. Fie le uit prin mai ştiu eu ce cutie (ce serveşte la conservarea hainelor de iarna pe timp de vară), fie nu mi se mai par atât de trendy sau orice alt motiv din ăsta. Le las câte 2 - 3 ani după care le redescopăr uneori încântat de ca şi cum acea haină îmi redă brusc un set de amintiri plăcute şi nu numai, fapte, întâmplări sau zile pe care le-am petrecut îmbrăcat cu tricoul, cămaşa sau mai ştiu eu ce. Dat fiind că uneori mai fac pe marele meşter, îmi iau pe şantierele pe care merg, haine pe care le consider prea uzate pentru a mai putea fi purtate pe stradă, fie că este vorba de uzura morală sau fizică. Le port acolo dar după aceea nu le arunc. Mă despart greu de haine şi chiar dacă sunt uzate prefer să le păstrez în vederea utilizării lor pe şantier sau în alte ocazii în care aspectul hainelor nu este neapărat unul de luat în seamă. Iarna dorm în astfel de tricouri sau pur şi simplu le port prin casă. Vara nu prea port mare lucru prin casă... Numai că unele, după ce le regăsesc, le iau din nou la purtare, chiar dacă garderoba mea dispune de destule elemente noi sau mai noi decât cele regăsite. Mi s-a întâmplat destul de des în ultima perioadă să procedez astfel şi am pus asta pe seama vârstei, căci până acum nu eram chiar atât de ataşat de hainele astea ale mele. Mi-am "recondiţionat" astfel o pereche de blugi, o geacă, 2 helănci, vre-o 3 tricouri, toate haine pe care le-am purtat cu mare drag la vremea lor şi pe care le port cu mare drag şi acum.

Ăla micu'

După ce l-a pus "tată-său" să stea cuminte în fruntea blocului pentru că ăsta nu putea să stea şi colo şi colo, după ce l-a pus să taie toate elea de-ţi era frică să stai în curu gol prin casă, după ce noi toţi locatarii ne-am băgat şi ne-am scos în numele şi chelia lui, după ce şi-a luat ouă în cap de au râs de el oamenii ăia răi de la antena colectivă timp de 3 săptămâni, după ce l-au pus şi l-au dat jos de la comitetul de bloc până au pierdut numărul, după ce l-au scos în faţă când era de luat castane şi l-au dat deoparte când se făceau poduri, după toate astea, acum ăştia vin şi îi spun frumos, senin, fără scrupule, că nu mai au nevoie de el. După ce şi-a luat toată papara, după ce a fost sacul de box al tuturor (atât al aliaţilor cât şi al adversarilor) şi după ce aparent nimeni nu îl băga în seamă, acum, când probabil nu mai răspunde la comenzi, este dat deoparte. Aproape că-mi este milă de el. Şeful de comitet de bloc de la noi, domnul Cioboc, va fi schimbat. Va fi schimbat nu cu altul, ci cu... domnul Cioboc.

marți, 15 februarie 2011

Drumul şi bordelul

Deşi în mare proporţie am cam fost de acord cu acest om, acum avem opinii care sunt flagrant diferite. Obiectul divergenţei noastre îl constituie de data aceasta proiectul prin care primarul Bucureştilor doreşte să facă o arteră care să străbată oraşul pe 3 benzi, de la nord la sud. Dacă ideea ar prinde aripi, cred că ar fi una dintre cele mai bune acţiuni de după 1989 în ceea ce priveşte soluţiile de descongestionare a traficului în acest oraş. Nu ştiu cum se desfăşoară traficul auto în oraşul vostru, dar uneori a merge cu maşina prin Bucureşti este un test al răbdării de cele mai multe ori greu de trecut. Nu demult, cei de la circulaţie au decis sa mai adauge o cifră în numerele de înmatriculare ale maşinilor, căci nu prea mai aveau variante libere, atât de multe înmatriculări au avut loc în Bucureşti şi - iniţial - Ilfov. Aşadar, sunt ceva maşini pe acilea, asta fără să calculez şi maşinile care nu sunt înscrise aici şi care sunt destule prin oraş. Avem astfel nevoie de artere cât mai multe şi mai largi, căci în actualul ritm vom ajunge la sufocarea oraşului. Bun, pentru aceste artere este nevoie de a dărâma şi nişte case care stau în calea marelui proiect. Eu sunt un admirator al caselor vechi, îmi plac la nebunie clădirile care au asupra lor amprenta unor mari arhitecţi, care nu sunt făcute din 2 linii desenate la beţie şi 300 de kilograme de sticlă, care inspiră unicitate şi bun gust (este şi motivul pentru care urmăresc acel blog). O parte dintre clădirile care au căzut victimă acestei artere de circulaţie sunt - după spusele omului citat mai sus - clădiri de artă. Acum, domnia sa se întreba de ce sunt dărâmate, de ce primăria nu a făcut nimic pentru a le conserva. Păi, în primul rînd, în acele case locuiau persoane cu venituri destul de mici, care nu au reuşit să le recondiţioneze şi să le întreţină aşa cum ar fi trebuit. Şi poate că veniturile nu era chiar cea mai mare problemă a unora dintre oamenii care locuiau în acea zonă... Primăria nu face nimic pentru că nu este propietara acelor clădiri. Este ilogic ca primăria să suporte din banii mei şi ai oricui plăteşte impozit în acest oraş, cheltuieli de întreţinere acolo unde nu este propietară. Acum, aşa cum şi domnul nostru a recunoscut, acea zonă era ceva mai puţin bine famată încă de pe timpul bunicilor, acolo existând o lungă şi tristă tradiţie a bordelurilor şi nu numai. Nu sunt genul care să merg la un astfel de stabiliment, aşa că eu consider bordelul ca fiind ceva drgradant, mai ales pentru un bărbat. Adică, mergând la un bordel, el recunoaşte în subsidiar că nu este în stare să cucerească şi el o femeie... La ce bun avem o clădire în stil Art Deco dacă înauntru se practică prostituţia, consumul de droguri şi alte asemenea? Bun, să spunem că nu în toate clădirile existau bordeluri. Nu existau bordeluri în toate clădirile dărâmate, ar fi stupid să cred aşa ceva. Dar zona era plină de tot felul de odoruri nu tocmai plăcute, iar când ploua totul devenea şi mai şi. Vara aveai nevoie de ceva curaj să mergi cu geamul deschis prin zona aceea. Hotelul Marna era recunoscut ca fiind un locuşor unde se desfăşurau tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin licite, ca dovadă că mai deţinea numai o stea. Încercarea de a desconsidera pe cei care au altă părere, mi-a adus aminte de comunişti, care spuneau că ei au adevărul suprem şi că cei care gândesc altfel sunt needucaţi. La noi la români există un soi de opunere numai de dragul opoziţiei. După revoluţie auapărut opozanţi "profesionişti" care au ceva de comentat împotrivă indiferent dacă proiectul x sau y este bun. Orice ai face, există undeva cineva care se opune. Nu sunt dintre aceia care consideră opoziţia ca fiind ceva negativ în sine, dar nici opoziţie de dragul opoziţiei nu sunt de acord a se face. Îmi aduc aminte de zecile de controverse iscate de podul construit la Gara Basarab, că e prea aproape de bloc, că nu ştiu ce, că nu ştiu cum. Podul Grant este şi mai aproape de blocurile din zonă decât acesta de la Basarab şi nu a plâns nimeni. În plus, şi dacă ar fi aproape (nu este), pierd 20 de oameni şi câştigă un oraş întreg, eu zic că afacerea este una bună. În zona Pieţii Matache oamenii au fost despăgubiţi. Probabil că dacă îşi vindeau propietăţile nu luau prea mulţi bani, mai ales că zona, subliniez, este una nu foarte bine famată. Nu ştiu de ce să sufere un oraş întreg pentru 3 clădiri dărăpănate şi 4 bordeluri infecte. Poate că astfel mă includ şi eu în categoria celor "fără educaţie", dar logic nu văd de ce am suferi toţi printr-un trafic infernal în zonă, prin riscul ca plozii noştrii să aibă de unde să îşi cumpere droguri, prin multe multe altele când toate acestea şi încă multe se pot rezolva simplu. Dacă acţionând astfel primarul - pe care nu l-am votat şi faţă de care nu am niciun fel de mare simpatie - devine tiran, atunci eu mă declar fan al tiraniei. Dacă oferirea de soluţii pozitive fac din tine un dictator, atunci mie îmi place dictatura. Japonezii au făcut un studiu de fezabilitate acum vre-o câţiva ani şi propuneau exact acest lucru, extinderea numărului de benzi la drumurile actuale şi realizarea de noi artere.

Lupta

Azi 15 februarie este ziua internaţională de luptă împotriva cancerului la copii şi adolescenţi. Acum nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie asta mi se pare una dintre cele mai triste veşti pe care le poate primi un părinte şi un copil. Nimic nu cred că e mai trist ca această boală prezentă la copii, poate doar războiul să fie mai trist. Practic omuleţul ăla mititel îşi începe viaţa cu stângul, copilăria - care pentru noi este probabil cea mai faină perioadă a vieţii - pentru aceşti îngeraşi este cea mai tristă perioadă. Nici nu vreau să mă gândesc că sunt şi copilaşi care pierd această luptă...
Ce putem face noi? Păi mai nimic. Putem să încercăm voluntariatul dar pentru asta trebuie să fi tare. Îmi aduc aminte de un coleg pe care cred că l-am mai pomenit prin blogul meu, care povestea că a fost într-o recenzie la un spital de copii, într-o secţie în care îngeraşii erau trataţi de cancer. A venit plângând de acolo, şi nu e chiar genul care plânge la Titanic. Spunea că şi dacă ai fi de tablă există şanse foarte mari să te pufnească lacrimile. Cu greu rezişti să îi vezi pe ei, nevinovaţii, cum suferă. Mare lucru să fi pediatru sau să poţi opera şi salva un om, cu atât mai mult un pici din ăsta cu nasul cârn şi ochişorii minunaţi. Mare lucru.
Dacă doriţi ca începând de astăzi să ajutaţi măcar foarte puţin, o puteţi face bine merci şi din liniştea fotoliului de acasă, aşa cum am procedat eu însumi. Puteţi oferi bani unui ONG care se ocupă cu sprijinul acestor îngeri. Accesaţi site-ul http://www.thelittlepeople.ro/ sau direct acest link http://www.thelittle-people.org/LPA_website/order_band_a.html . Puteţi comanda o brăţară care - din ceea ce am înţeles eu - are o valoare de 5 lei. 5 lei + taxa de la Poşta Română nu cred că ar fi chiar aşa o cheltuială mare pentru niciunul dintre noi. Cine ştie, poate cu banii tăi, cu banii mei, cu banii lui se poate strânge atât cât să se salveze o viaţă. Chiar şi una singură. "Iar cine salvează o viaţă, pe Mine mă salvează". Decât să trecem impasibili peste suferinţa altora, de ce să nu facem ceva, chiar dacă este un gest atât de mic? Eu zic că merită să le oferim un sprijin, cât de mic, chiar şi moral. Contează enorm.

duminică, 13 februarie 2011

Leapşa

Am luat o leapşa de la Puideblog. O temă foarte interesantă, un autodenunţ cu ce-mi place şi ce nu. Sunt desigur mai multe variante, probabil că în funcţie de anii vieţii unele dintre plăceri sau neplăceri diferă - asta ca să o citez pe Puideblog. Iată cum văd eu viaţa dacă ar fi să o judec după frumos - urât.
Cum la mine nu exitstă poveste scurtă, voi argumenta fiecare alegere...

Îmi place:
1. Marea. Aş sta ani de zile la plajă, îmi place marea, atmosfera de pe o plajă plină, jocurile apei, tot. Acolo mă simt împlinit. Nudismul. În strânsă legătură cu marea. Nu pot însă să îl practic aşa de des de cum mi-ar plăcea, din morive obiective şi subiective. Cred că gradul maxim de libertate se atinge atunci când reuşeşti să te descotoroseşti de anumite lanţuri ce te înconjoară, iar haina poate fi considerată un astfel de lanţ.
2. Îmi plac dulciurile.
3. Omul sincer. Am avut o colegă de serviciu care spunea direct în faţă ceea ce credea despre tine. Era oarecum nesuferită, căci nu tuturor ne convine un adevăr amar în locul unei minciuni dulci. Mie mi-a plăcut acest aspect la ea şi - deşi nu mi-a convenit atunci când m-a criticat - am apreciat-o sincer. O prefer pe ea în locul unui "prieten" cu cuţite de înfipt în spate.
4. Sportul cu motor. Sunt fan al raliurilor, dar urmăresc cu plăcere şi o Formula 1.
5. Deşi este puţin probabil să pot dovedi asta, îmi place să citesc.
6. Din păcate îmi place să pierd zeci de ore în faţa calculatorului. Uneori fac ceva util, alteori pur şi simplu pierd timp...
7. Îmi plac dezbaterile. Aş participa la foarte multe dezbateri, îmi place să-mi dau cu părerea despre diferite subiecte. Consider dezbaterile ca o sursă inepuizabilă de a cunoaşte oameni şi de a-ţi îmbunătăţi bagajul de cunoştinţe. Am fost activ pe www.mariromani.ro şi apoi pe continuarea neoficială www.mariromani.uv.ro pentru ca mai apoi să îmi deschid un blog (acesta). Am început să urmăresc mai multe bloguri unde am avut şansa de a decoperi foarte multe persoane deosebite, speciale, frumoase şi inteligente. Unii dintre aceştia sunteţi chiar voi cei care îmi faceţi deosebita plăcere să-mi citiţi banalităţile - căci nu am pretenţia ca eforturile mele în ale scrisului pot depăşi stadiul amatoristic de a scrie gânduri.
8. Maşinile. Cred că în procent de 90% dintre bărbaţi se regăseşte această dragsote, aşa că o menţionez şi eu aici.
9. Îmi place să râd, să spun glume, să fac atmosferă plăcută în juru-mi, să destind ceea ce este încordat, îmi place să îi ajut pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţile vieţii zâmbind. Sunt un tip amuzant şi amuzat (scuzaţi-mi lipsa de modestie).
10. Îmi plac gesturile frumoase făcute între oameni şi nu numai. Nimic nu mă înduioşează mai tare ca un om care îşi ajută semenul, care dă o coaje de pâine unui căţel amărât de pe stradă, care donează 500 de lei dintr-o pensie de 1000, care face bine în general. Îmi place când - în viaţă fiind ci nu în film - binele învinge.
Cu voia dumneavoastră, 10 BIS. Îmi place să văd zâmbetul de pe faţa unei doamne sau domnişoare atunci când primeşte flori. A dărui flori la mine este mai mult un gest egoist, căci fericirea care este provocată de acea luminare bruscă a sufletului, ochilor şi a orice din fiinţa ei este - în ceea ce mă priveşte - contagioasă. Modul cum primiţi o floare, modul cum imediat căutaţi a-i oferi protecţie acelei flori prin punerea ei instantaneu în apă, modul cum priviţi floarea, cum zâmbiţi, totul, totul, mie îmi provoacă o reală fericire.

Urăsc:
1. Omul făţarnic - bine, asta e un fel de a spune, căci nu ştiu dacă pe acesta îl iubeşte cineva. Omul fără caracter, fără coloană vertebrală, cel care "se descurcă" indiferent de consecinţe, omul care calcă pe "cadavre", cel căruia nu îi pasă de nimic, care în faţă te pupă iar în spate te atacă, care fură, care uită (!), care umileşte, care face tot ce e rău, acela nu îmi este deloc pe plac. Oamenii prea serioşi, care nu zâmbesc, care sunt plini de dânşii, care au impresia că sunt superiori celorlalţi, oamenii care sunt atât de săraci încât nu au altceva decât bani.
2. Mitocănia.
3. Manelele.
4. Prostul care are forţă. Fie fizică fie decizională.
5. Să fac sex. Prefer să fac dragoste.
6. Filmele porno ale anilor noştri...
7. Operaţiile estetice. Astea sunt scuzabile doar în cazul unor afecţiuni care stâlcesc omul, în urma unor boli, a unor dizabilităţi. Să bagi botox în tine numai pentru a nu avea riduri la 40 de ani, să arăţi de 22 de ani deşi ai 54, să ai sânii mari deşi ei natural sunt mai mici, să ai buzele ca 2 ventuze de perete în care-şi ţine mama cârpa de bucătărie şi alte asemenea monstruozităţi sunt din punctul meu de vedere cele mai proaste investiţii pe care cineva le poate face. Urăsc din toţi rărunchii sânii din silicon şi prefer "platfus" în locul sânilor mari din plastic. Urăsc orice nu este natural în corpul uman.
8. Manipulatorii.
9. Politica. Asta până nu demult era în prima categorie. Mi-am dat seama că politica nu este de fapt ceea ce scrie în definiţiile din manuale, este doar o cale de a te include într-o organizaţie mai mult sau mai puţin de tip Mafia. Există foarte puţini politicieni pe care îi respect.
10. Mizeria. Mizeria fizică, jegul din casă, din haine, nespălarea, mirosul pestinenţial degajat de corpurile umane lăsate neângrijite. Urăsc omul care nu îşi dă măcar cu mâna prin păr dimineaţa, care poartă haine jegoase chiar dacă sunt ieftine şi care nu deţine periuţă de dinţi sau care nu ştie măcar 2 - 3 nume de pastă de dinţi. Urăsc casele în care aspiratorul trece rar, slinul de pe farfurii şi furculiţe spălate în dorul lenii, sticla sau borcanul puse la păstrare cu eticheta pe ele, etc.
Tot cu voia dumneavoastră, 10 BIS şi aici: urăsc femeia puturoasă la fel de tare cum urăsc bărbatul puturos. Femeia care nu ştie să facă de mâncare, care îşi lasă casa să pută, care nu se spală, care îşi ţine copii mucioşi, care nu se îngrijeşte de aspectul ei astfel încât acesta să arate ca fiind unul decent (chiar dacă nu are bani, poate să se spele pe păr mai des, să îl prindă într-o coadă dacă nu are bani de coafor săptămânal, şi alte asemenea aspecte), etc. Bărbatul care nu ştie să schimbe un obertainer sau dacă ştie lasă totuşi robinetul să curgă încă 3 luni, care nu ştie ce este ăla aspirator, care consideră ca baia se face sâmbăta sau duminica, care nici nu e în stare să meşetrească prin casă dar nici nu cheamă meseriaşul să îi rezolve treaba.

Mustaţa de pisică

Pisica. Este o alegere minunată pentru un animal de casă. Animal cred că este un termen uşor depăşit, căci deseori animalul dă dovadă de comportamente mai umane decât o anumită parte a cunoscuţilor mei. Să îţi iei un prieten cu blană, cred că aşa e mai corect formulată expresia. Ăştia, blănoşii, sunt pregătiţi să îţi ofere dragoste în schimb percepând doar câteva mici servicii: hrană, apă şi iubire. Dacă îi iubeşti ei cu siguranţă te vor iubi înapoi. Nu condiţionează iubirea de altceva decât elementele simple ale supravieţuirii. Nu te urăsc ei primii, nu atacă fără să fie provocaţi, nu au orgolii stupide, te iartă dacă mai greşeşti.
Pisica, pisica mea, este o binecuvântare pe care Dumnezeu a dorit să mi-o plaseze la această vârstă. Îmi place să o urmăresc cum se schimonoseşte atunci când doarme la mine-n poală, îmi place cum mă salută dimineaţa când mă trezesc sau când vin de la muncă, îmi place cum îşi arată afectivitatea, cum nu mă lasă niciodată singur şi cum găseşte ea un giumbuşluc de făcut atunci când te aştepţi mai puţin. Pisica mea este cuminte şi înţelege dacă îi spun ceva. Locurile tabu din casă au rămas şi acum intacte, singura cale pe care ne-am înţeles a fost vorba. Ce bine ar fi fost să funcţioneze şi la oameni tactica asta. Rareori când mai face câte o prostioară pisicească, este certată, iar pisica mea după câteva minuţele vine şi caută să stea cu mine, de ca şi cum s-ar căi că m-a supărat.
Am luat pisica asta de când avea o lună şi ceva. Era tare mic, murdar şi speriat. O agenţie ni l-a plasat. O perioadă mergeam foarte atenţi prin casă căci era aşa de mititel încât exisa riscul ca din neatenţie să îl călcăm, căci îngeraşul ar fi stat cu noi 24 din 24. Noaptea, după ce l-am adoptat, dormeam mai iepureşte căci dormea alături de noi şi la orice mişcare a caşaloţilor ce eram riscam să îl accidentăm. Cel mai greu mi-a fost în primele zile să plec la serviciu, căci el se temea săracul de el că dacă plec va fi părăsit. Mieuna de ti se rupea inima să nu îl las singurel şi se cuibărea la pieptul meu încercând astfel să îmi arate că el mă iubeşte... Mai mai că mă pufnea plânsul de crima ce urma să o fac, adică să merg la serviciu şi să îl las singur până sosea prietena. Mai greu a fost până ce am învăţat ce mâncărică îi place. Am cam încercat de toate şi până am ajuns la stadiul de azi au trecut 2 - 3 luni. Mare pişicher, pisica mea ne acompaniază la fiecare masă şi stă frumos pe coadă pentru a primi şi el ceea ce gustăm noi. Dacă îi place mai cere şi nu pleacă până ce nu se satură. Dacă nu, pleacă resemnat că nu i-am dat şi lui ceva bun din ceea ce mâncăm noi. Uneori face nişte mutriţe de pisică fericită încât totul pare mai uşor în viaţă. Când ne jucăm ştie să se joace astfel încât să nu mă rănească şi de multe ori foloseşte pernuţele deşi poate alţii ar folosi colţii. Când se dă cu burtica în sus, pomeţii lui devin pufoşi iar mângâierile line pe blăniţa albă fac ca ochişorii lui să devină mici mici de plăcere. Toarce zgomotos şi des. Când ne pupăm ne punem frunte în frunte, caz în care îşi arată afectivitatea foarte mare. Deseori am auzit oamenii exclamând "vaaaai ce pisică, nu am mai văzut/auzit aşa ceva", asta după ce l-au văzut pe Ozzie sau după ce le-am povestit din activităţile lui pisiceşti. Este un exemplar tare reuşit, foarte iubitor şi foarte drăgălaş.
Dimineaţa, când simte mişcare vine repede în patul nostru şi ne mângâie cu mustaţa lui de pisică simpatică. Zilele noastre sunt din start foarte frumoase, iar dacă nu aş mai simţi acea mustaţă de pisică curioasă pe obrazul meu cred că aş începe ziua tare trist.

joi, 10 februarie 2011

Cum faci faţă unei dezamăgiri?

Dintre tot ce ar putea cineva să aibă de făcut în viaţă, eu consider că cea mai grea sarcină este aceea de a lucra cu oamenii. Indiferent de ce acţiuni ai intreprinde, indiferent de cât ai încerca să mulţumeşti pe toată lumea, indiferent de cât ai sacrifica sau câte energii ai consuma, la final oamenii tot vor spune că nu ai făcut nimic pentru ei, îţi vor întoarce spatele atunci când nu vei mai fi sus, te vor linşa atunci când vei avea mai mare nevoie de ajutorul lor. Scuipaţii pe care vei fi nevoit să îi ştergi de pe obraz vor fi nenumăraţi şi orice apel la ceea ce odată era bun şi frumos este de prisos. Oamenii nu au practic o memorie pozitivă, ci una negativă, nu reţin ceea ce li se întâmplă bun sau frunos, reţin că într-o zi le-ai spus că nu ai chef să mai stai capră pentru ei, nu reţin sutele de ore libere, reţin doar că într-o singură zi nu le-ai mai dat voie să plece mai devreme, nu reţin vorba bună şi sprijinul, reţin o sarcină de serviciu pe care le-a fost greu să o execute. Dezamăgirile sunt cu atât mai mari cu cât vin din partea a ceea ce credeai odată că aceia sunt oamenii pe care te poţi baza, oameni cărora le-ai povestit aspecte personale din viaţă, oameni cu care ai mâncat la aceeaşi masă, ai băut aceeaşi apă. Totuşi, cum faci faţă dezamăgirilor, mai ales dacă dispui de o hipersensibilitate precum un individ ca mine, care - rac fiind - are tendinţa de lua totul ca pe un afront personal? Cum găseşti resursele să mergi mai departe? Care sunt resursele, ce anume trebuie să faci, ce îţi spui, cum acţionezi? Te scufunzi în linişte, te răzbuni, te resemnezi, ce faci? Eu primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi analizez fiecare acţiune şi să încerc să văd unde am greşit. M-am gândit că este imposibil să nu fi greşit şi eu deloc; aparent ciudat, dacă aş fi în aceeaşi postură cred ca aş acţiona exact la fel, deci eu unul nu consider că sunt aspecte pe care să mi le reproşez. Dezamăgiri am, am avut şi cred că voi mai avea. Ceea ce nu am învăţat încă este cum să le fac faţă cu calm, cu eleganţă, cu maturitate - până la urmă. Mă simt afectat de fiecare dată când primesc înapoi ceea ce nu cred că merit, mă oftic şi mă întristez la fiecare lovitură, mă aprind la vederea unei nedreptăţi sau a unui fapt pe care eu îl consider nedreptate, mă afectează ceea ce alţii poate consideră o vorbă-n vânt. Există o reţetă a nepăsării, există un secret al încasării dezamăgirilor cu zâmbetul pe buze, există o reţetă magică prin care să spui "asta e" şi să mergi liniştit mai depate?

miercuri, 9 februarie 2011

84.000.000 o informaţie

M-am apucat şi eu să caut un apartament de cumpărat, căci a plăti chirie nu mai rentează, mai bine banii ăia îi dau la rată şi după 20 şi ceva de ani îmi rămâne propetatea. Bun. Găsisem pe internet ceva pe la 65.000 euro undeva printr-o zonă foarte bună pe care o cunosc foarte bine, un apartament cu 3 camere, care arată destul de bine, la un etaj ideal după opinia mea, cu tot ce îmi doream să găsesc la un apartament. Dau un mail la adresa de e-mail care era afişată şi a 2-a zi primesc un telefon de la un domn. Ne prezentăm şi întreb despre preţul apartamentului. 65.000 negociabil scrie pe internet, el îmi spune că nu, că ăsta e preţul minim pe care îl doreşte propietarul, deşi scrie clar, negru pe alb că preţul afişat este negociabil. În fine - îmi spun - hai să mergem să vedem la faţa locului. Merg la agenţie a o dată şi oră stabilită de comun acord şi ne aşezăm la o măsuţă. Omul îmi dă o hârtie că cică să o semnez. Nu îi prea convine când îi spun că trebuie să citesc şi vedem după aceea dacă semnez sau nu. Arunc o privire şi mă uit la comision. 3%. Încerc să fac un calcul grosolan şi îmi rezultă undeva pe la 2.000 euro numai comisionul lor. Îi spun că mi se pare exagerat, iar omul îmi răspunde că se poate negocia. Când l-am rugat să îmi arate unde scrie aşa ceva în contractul pe care să îl semnăm, s-a cam înroşit şi a dat din colţ în colţ fără să poată să îmi arate o astfel de clauză în contractul pe care mi-l pusese în faţă. Şi cum în legislaţie hârtia bate gura, eu practic mă angajam că dacă voi cumpăra un apartament voi plăti 2.000 euro fără să pot negocia nimic. Apoi omul îmi cere să îi semnez măcar anexa. Adică să semnez că am văzut o casă pe care nu o văzusem. Cred ca faţa mea l-a inspirat pe om să mă trateze ca şi cum aş fi imbecil, căci altfel nu văd de ce ar fi făcut aceste foarte stângace manevre. Mă uit totuşi pe anexă şi, SURPRIZĂ, casa nu mai costa 65.000 NEGOCIABIL, ci 68.000. Deci încă 3.000 euro din pix. Mă să fie. Mi-am dat seama că am de-a face cu amatori sau măcar cu un agent de imobiliare care habar nu are de meserie sau cum să interacţioneze cu un client. A făcut cel puţin 3 - 4 greşeli flagrante într-o vânzare, iar cea mai gravă este aceea că a încercat să îşi mintă clientul. În fine, mă retrag şi încerc să fiu totuşi politicos, îi promit că îl voi suna după ce mă voi mai gândi. Evident era o formulă de politeţe, de despărţire onorabilă în locul unei "bă hoţilor, asta e afacere ce faceţi voi aici?" la care probabil că eram tentat să apelez. Culmea este că după toate aceste greşeli, omul mă mai sună odată. Nedumerit, încerc să îi explic de ce nu vreau să fac afaceri cu el şi încerc să îi evidenţiez greşelile făcute. Explicaţiile au fost unele care mi-au întărit opinia despre acest om. La un moment dat însă l-am întrebat de ce să îi dau eu lui 2.000 de euro, pentru ce îi plătesc acest comision. Iar el, senin, oarecum bucuros că i-am adresat această întrebare, îmi spune: pentru informaţie şi pentru că mergem cu dumneavoastră la vizită. Informaţia pot să mi-o iau de pe internet, de la cunoştinţe, de la rude, de la prieteni, de prin fluturaşii pe care îi primesc prin cutia de scrisori, din ziare. Deci locuri de unde să mă informez ar cam fi. Nu ştiu ce anume îşi imaginează oamenii ăstia, că fac ce, ce anume este atât de valoros încât eu nu aş putea să fac şi am nevoie de sprijinul lor necondiţionat? Ce anume fac ei şi nu pot face eu? De exemplu, eu nu pot să îmi repar singur maşina. Nu pot. Atunci apelez la un service auto. Sunt de acord să le dau banii pe care mi-i cer pe reparaţie. Dar de căutat în ziar sau pe imobiliare.ro pot să mă descurc şi singurel. Unele firme asigura consultanţă la întocmirea actelor, se obligă să îmi prezinte un apartament pe care să nu fie nicio ipotecă sau aşa ceva, fac ceva cât de cât pentru mine clientul. Oricum ai da-o, să îi dai 80 de milioane pentru că se interesează de o ipotecă e o afacere foarte proastă. Pentru un onorariu de 2 - 300 euro un avocat îţi poate oferi consultanţă DE SPECIALITATE cu privire la întocmirea actelor apartamentului. Adica 12 milioane nu 80. Cât de imbecil ar trebui să fie cineva să dea 2.000 de euro pe o informaţie care se poate obţine GRATUIT??? O cursă cu un taxi în Bucureşti cred că se apropie de 15 lei - asta în ideea în care chiar nu ai maşină. Dacă vezi 10 apartamente ai de dat la taxi 150 lei. 20 de apartamente. 300 lei. Până la 8.400?

marți, 8 februarie 2011

5 minute = 60 RON

Nu, nu este tariful mai ştiu eu căror servicii, ci este suma care mi-a rămas în plus la alimentarea cu benzină, după ce am schimbat stilul de şofat. Adicătelea mi-am spus într-o zi că de ce să nu încerc eu odată să merg exact legal, mai precis, dacă într-o zonă nu ai voie decât cu 40, eu să merg cu 40, dacă ai 50 - cu 50 şi aşa mai departe. Ceea ce "pierd" este că ajung acasă cu maxim 5 minute mai târziu, dar ceea ce câştig este cu mult mai cool. Văzând aşa minunăţie am încercat să adopt şi mersul eco (-logic sau -nomic, puneţi voi terminaţia care vă convine). Nu mai schimbă omul nostru la 30 - 50 - 65 (Km/h), ci acum se dă a II-a la 20, a III-a maxim la 40 şi aşa mai departe. Nu mai sunt primul la semafor, acum dacă stai în spatele meu trebuie să dispui de ceva răbdare şi musai să nu te grabeşti. Înainte puteai să vezi un Matiz (şi eu am Matiz) mic care se depărtează vioi de tine, sau care se ţine cot la cot cu accelerările din BMW-ul de 1.000 euro, sau care era destul de greu de depăşit la o adică. Acum îs calm, liniştit, nu mă mai agit şi cred că unii pasageri au observat şi o diminuare a unor cuvinte nu tocmai uşor de reprodus aici. Culmea, legea este făcută pentru buzunarul tău, este făcută pentru viaţa ta, pentru familia ta, pentru a te proteja de tine şi de ceilalţi, ceea ce este ceva, zic eu... Dacă mergi perfect legal câştigi pe orice cale, îţi rămâne şi benzină şi nici nu rişti o mică amendă pentru o depăşire tot mică a limitei de viteză.

Purcelul

Ştie cineva cam care ar fi durata de viaţă a unui purcel?

luni, 7 februarie 2011

Un prieten

Un prieten de-al meu are o iubită. Stăteam într-o zi la o ţuică şi o tablă amândoi şi ne mai povesteam d'ale vieţii. Nu mare mi-a fost mirarea când am auzit următoarea poveste:
La un moment dat ăştia doi plănuiau să îşi cumpere casă. Au început să se intereseze de subiect şi omul nostru s-a apucat să caute pe internet ceva apartamente din care să îşi aleagă unul frumos, care să le placă amândoura. Cum gusturile lor nu se potrivesc deloc, au ieşit destule discuţii pe tema asta. Dreptatea nu stă nici de partea unuia nici de cea a celuilalt, doar că unele se pot face altele nu. Nu sunt bani pentru ca ăştia doi să îşi permite să îşi cumpere un apartament în Dorobanţi, deşi e clar că e o zonă bună. Aşa că el a luat internetul l-a periat în speranţa unei oportunităţi de a scăpa de chirie... Aia nu e bună, aia nu e bună că nu e în sectorul 1 - de ca şi cum acest 1 este o garanţie a întâietăţii şi a valorii înaintea celor din sectorul 2, 3 şi aşa mai departe - până când tipa i-a aruncat-o p'aia grea, că ea dacă vrea îşi poate lua casă oriunde vrea, singură, că ea a fost la bancă şi îi dă banca şi singură. "Şi atunci ce-ai făcut" - l-am întrebat pe amicul ăsta al meu. "Frate, o iubesc, ce să fac, m-am enervat şi nu am mai căutat nimic, ceea ce până la urmă a fost bine căci preţurile caselor sunt acum în cădere". Şi a continuat să mai povestească. Mai un păhărel, mai un 6 - 6, mai trece timpul şi începe omul să se vaite iar: "...şi cum stăteam noi de vorbă aşa, încercând în zadar să stabilim nişte planuri de viitor, fata mea îmi spune că ar vrea şi ea lână dânsa un bărbat care să o sprijine MAI MULT. Asta după ce plătesc chirie de 5 ani - 3 ani singur - numai ca să avem un locuşor al nostru, după ce a spălat cu maşina MEA de spălat, a făcut cafea la cafetiera MEA, s-a uitat la televizorul MEU, a pus aspiratorul MEU, a dormit în mobila MEA, a mâncat din farfuriile MELE, cratiţele MELE, furculiţele MELE, DVD, calculator, sandvicimaker, totul al MEU luat din salariul ăla MAI MIC ca al ei - că mi-a fluturat pe la nas salariul ei "imens" - şi fără sprijin de la nimeni. NIMENI. Nimeni nu m-a sprijinit cu nimic, dar faptul că am adunat atâtea de unul singur, acum mă face să fiu tare mândru de mine, mai ales că în tot acest timp mi-am luat şi un Matizel - spunea amicul. Totul, totul este cumpărat de mine - spunea amicul meu aproape cu lacrimi în ochi - totul, inclusiv cratiţe şi tot ceea ce se foloseşte în bucătărie. Atunci când s-a pus problema să ia şi ea ceva, un aspirator sau altceva, s-a făcut că uită şi a găsit tot felul de motive ca să amâne achiziţia. Apoi a cupărat şi ea o imprimantă" spunea omul nostru. Atât. "Cum să îmi zică mă după toate astea că vrea un bărbat care să o sprijine mai mult???? Ce, eu sunt din ăla de mă cac bani???" - întreba ăsta aproape enervat. "De gătit nu găteşte, de făcut curăţenie nu face, practic nu face mai nimic, vine de la muncă şi se aruncă în pat" - continua ăsta. A trebuit să îi mai pun o ţuică, de data asta mai plin paharul, poate poate i se duce norocul ăsta la table - căci mă cam snopea - şi poate reuşim să schimbăm subietctul.
Sincer să fiu cu voi, de atunci nu prea am mai jucat nicio tablă cu omul căci nu am ştiut ce sfat să îi dau a 2-a zi, pe trezie, ca să îşi mai îngroape şi omul nostru amarul şi tristeţea şi îmi e ruşine că în numele iubirii acceptă atâtea mizerii. E prost după părerea mea. Mare prost. Eu plecam de mult...

duminică, 6 februarie 2011

Despre îngeri

Sursa de inspiraţie sau texte preluate intergral din suplimentul Jurnalului Naţional din 18 decembrie 2006.
Îmi doresc de mult să fac acest subiect dar de fiecare dată îngerul rău m-a îndemnat să caut alte activităţi, astfel că până acum nu am reuşit, deşi ideea îmi cloncăne în cap de mai bine de 3 ani, practic cam de când mi-am început blogul. Acum am găsit resursele de timp şi - sper - de inspiraţie aşa că, folosind ca şi material de insipraţie un supliment al Jurnalului Naţional pe care l-am păstrat cu mare drag, vă aduc azi spre cunoaştere câte ceva din ceea ce sunt îngerii.
Aşadar, "sfinţii părinţi văd îngerii împărţiţi în mai multe cete. La Dionisie Areopagitul, acestea sunt nouă, aşezate în câte trei suprapuse: Serafimii, Scaune, Herumvimii; Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri".
"Serafimii - stau înaintea Ziditorului, sunt înzestraţi cu câte 6 aripi şi aprind în oameni focul dumnezeieştii iubiri (serafim în ebraică înseamnă cel care aprinde sau încălzeşte);
Heruvimii - au ochi mulţi care strălucesc cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu (heruvim în ebraică înseamnă revărsare de înţelepciune);
Pe Scaune, ca nişte scaune înţelegătoare se odihneşte Dumnezeu gânditor. Ei slujesc judecăţii lui Dumnezeu celei drepte.
Domniile domnesc peste ceilalţi îngeri de sub ei, care, fiind slobozi, slujesc de bunăvoie lui Dumnezeu. Revarsă duhul dreptăţii oamenilor.
Puterile slujesc voii celei puternice a Domnului. Fac minuni, revarsă acest dar peste plăcuţii lui Dumnezeu şi întăresc omul în necazuri.
Stăpâniile au puteri asupra diavolilor şi luptă neâncetat să-i ferească pe oameni de ispitele lor.
Începătoriile sunt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rânduindu-i pe ei spre împlinirea dumnezeieştilor porunci.
Arhanghelii se numesc cei mari şi vestitori de bine pentru că vestesc tainele cele mari şi descoperă profeţiile.
Îngerii sunt mai jos decât toţi ceilalţi slujitori cereşti dar cel mai aproape de oameni. Vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voile Lui cele mai mici. Ei sunt păzitorii fiecărui om în parte şi îi ajută la părăsirea păcatelor".
Dumitru Stăniloae spunea că "toţi îngerii sunt în mişcare, trecând prin purificare, iluminare, desăvârşire. Când ceata de jos din fiecare grup - nm sunt 3 grupe de îngeri în oricare dintre clasificări, fie aceasta fie a altor teologi - e în faza purificării, ceata de mijloc e în faza iluminării, iar cea de sus în faza desăvărşirii".
Cetele de îngeri sunt formate din îngerii ce au rămas în cer după ce a căzut îngerul Lucifer în Iad şi acestea se înmulţesc necontenit. De asemenea, copii care mor şi au fost botezaţi şi au mai puţin de 7 anişori devin îngeri.
Îngerul păzitor este trimis de Dumnezeu pentru fiecare om şi stă - conform cu tradiţia populară românească - pe umărul drept, în timp ce diavolul stă pe cel stâng. Aceştia se luptă pentru sufletul omului, îndemnănd pe acesta la fapte bune sau rele. Apoi aceşta scriu faptele bune sau rele ale omului. Îngerul bun nu merge chiar peste tot cu omul, ci sunt şi locuri unde acesta nu intră, cum ar fi locurile de pierzanie, cârciumă, bordel, etc. Odată intrat aici dracul îl iubeşte pe om şi îl îndeamnă la tot felul de fapte drăceşti, să înjure, să omoare, să jignească. Când omul moare, îngerul vine şi îi preia sufletul pe care îl poartă pe toate potecuţele pe care a umblat în viaţă, apoi stă 3 zile la streaşina casei.
Arhanghelii sunt cei care poartă suflete oamenilor după ce aceştia mor. aceştia au aripi dar şi săbii. Arhanghelul Mihail este cel care poartă uneori cheile Raiului şi care, atunci când cineva este bolnav, veghează fie la capul acestuia (dacă îi este ursit să moară) fie la picioare (dacă îi este ursit să trăiască). Cea mai minuntă misiune între îngerii a fost aceea de binevestire, pe care a avut-o Arhanghelul Gavriil, în care i-a vestit Fecioarei Maria vestea cea bună.
Mai sunt şi alte clasificări ale îngerilor, dar Biserica Ortodoxă Română consideră că cea corectă este cea a lui Dionisie Areopagitul.
Încă din copilărie, prezenţa îngerilor se face simţită. Copii creştini sunt învăţaţi rugăciuni simple adresate îngerului lor păzitor, iar mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, rugăciunile devin mai complexe.
Şi în Cartea Cărţilor, Biblia există numeroase referiri la îngeri.
Îngerii sunt cei care ne pot fi de real folos şi care pot fi minunaţi mijlocitori între noi şi Dumnezeu, care ne pot ajuta la mântuirea cea dorită de fiecare dintre noi şi care ne pot ajuta atunci când suntem în necazuri.
Aşadar, să-i iubim şi să le cerem ajutorul.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Bârna şi paiul

Nu o să înţeleg niciodată de ce oamenii protestează vehement atunci când văd sex la televizor şi tac mâlc atunci când văd crime. De ce oare sexul este indecent iar crima este decentă? Sexul nu este cumva ceva frumos şi plăcut care se pterece între 2 fiinţe umane? Nu este el oare împlinirea iubirii, a dragostei dintre 2 oameni? Nu este oare crima degradantă, negativă, dureroasă, hidoasă, ceva urât ce se petrece între 2 oameni? Atunci de ce nu protestează nimeni la crime, la violuri, la agresiuni sau la alte aspecte negative ale vieţii care sunt omniprezente pe mai toate canalele media? Să fie oare frustrarea sexuală atât de mare la unii oameni încât atunci când văd fericirea altora ei devin brusc nefericiţi? Mai bine să îi vadă morţi decât făcând dragoste? Imbecilitatea falşilor pudibonzi mie îmi provoacă greaţă. Protestele lor ridicole nu face altceva decât să îmi arate că avem încă oameni care nu s-au dezvoltat, care nu sunt maturi şi care îşi educă copiii în spiritul frigidităţii şi al împotenţei, care le spun copiilor că dacă îşi văd părinţii goi din greşeală este motiv de aspre mustrări şi pedepse corporale agresive, oameni care nu au înţeles şi nu vor înţelege absolut nimic din ceea ce li se întămplă. Sunt genul de oameni care înjunghie fără pic de milă un porc de Crăciun şi care nu vor să iasă din starea călduţă pe care le-o oferă impresia că deţin adevărul absolut şi că ei sunt de fapt moraliştii. Vorbind despre o perversiune pe care o văd la tv, este evident că o ştiu, că o practică; atunci unde ar fi problema? Dacă tu o faci, de ce nu poate învăţa şi copilul tău acelaşi lucru, de ce să nu fie şi el la fel de fericit ca tine? Astfel egoismul îşi arată şi el faţa prin protestul tău. Până la urmă, Dumnezeu ne-a spus aşa:"creşteţi şi vă înmulţiţi". Nu a spus nicăieri creşteţi şi vă omorâţi sau creşteţi şi vă faceţi rău apoi puneţi totul la tv. Setea de sânge, de agresiv, de violenţă îi face pe unii să nu mai vadă bârna din ochiul propiu, ci fac gargară pe baza paiului din ochiul celuilalt. Ce păcat, dacă aş avea ocazia să îi lămuresc că indecent nu este totuna cu sexual... Dacă aş avea ocazia...

vineri, 4 februarie 2011

joi, 3 februarie 2011

Nu am telefonul la mine

...aşa spunea cineva din lista mea de messenger. Norocoaso! Mă găndeam la momentele de reală panică şi la sentimentul de secătuire care m-au încercat pe mine când, dintr-o eroare ce m-a marcat, mi-am uitat mobilul acasă. Stăteam şi mă gândeam, dacă eu care nu sunt un pasionat al tehnologiei şi nu deţin mobil ultimul răcnet am această senzaţie, oare ce simt aceia care stau şi câte 3 ore pe zi jucându-se cu mobilul sau dându-se pe internet în maşina 137. Eu unul aveam senzaţia ca ceva din corpul meu, ceva din fiinţa mea a fost lăsat acasă, am avut un real inconfort toată ziua şi trăiam cu falsa impresie că am pierdut legătura cu toţi cunoscuţii mei, deşi nu sunt tipul de om care să primească 10 telefoane pe zi şi care să pună ţara la cale folosind aceste mijloace. Dar sunt şi oameni pentru care a scăpa de telefon măcar o zi este o adevărată punte către linişte şi lipsă de stres. Sunt şi oameni pentru care mobilul este o prelungire a existenţei, fără de care nu pot face afaceri, nu pot interacţiona, nu pot fi ceea ce sunt. Ce schimbare. Nu mai departe de acum 21 de ani eram puşi pe interminabile liste de aşteptare la ceea ce după revoluţie la devenit Romtelecom (noi aveam telefon, dar erau cateva vecine la care după Revoluţie au venit băieţii să le pună telefon şi - după o aşteptare de 12 ani - a ales să renunţe la cerere), comunicam prin scrisori scrise de mână din armată sau de oriunde, când ajungeam la mare mergeam prima dată să cumpărăm vederi pe care le trimeteam în prima zi rudelor dragi şi prietenilor, dacă aveam chef să stăm de vorbă cu careva mergeam efectiv în vizită şi - la un nechezol - pălăvrăgeam vrute şi nevrute. Ce vremuri, am câştigat ceva, am pierdut ceva, oare cine poate judeca care este alegerea corectă?

miercuri, 2 februarie 2011

Cel mai tare banc din ultimii 4 - 5 ani

Băsescu se duce la o vrăjitoare să-i spună cum va arăta viitorul.
Vrăjitoarea, foarte concentrată, închide ochii şi îi spune: vă văd trecând pe un bulevard foarte mare, într-o maşina decapotabilă şi lumea strigând de bucurie, o adevărată fericire colectivă.
Basescu zâmbeste şi o întreabă: deci mulţimea este fericită?
- Da, ca niciodată!
- Şi oamenii aleargă după maşină?
- Da, aleargă în jurul maşinii, ca nebunii. Poliţiei îi este foarte dificil să facă loc maşinii.
- Sunt şi oameni care poartă drapele?
- Da, drapele şi bannere cu cuvinte de speranţă pentru un viitor mai bun.
- Chiar aşa? Şi oamenii strigă, cânta?
- Da, oamenii striga lozinci pline de speranţă. Oh! De-acum încolo totul va fi mai bine !!! Poporul este în sărbătoare.
- Şi eu, eu cum reactionez la toate astea?
- Nu pot sa vad, coşciugul este închis !!!