vineri, 31 decembrie 2010
Planuri
- să îmi fac niţică ordine în viaţă;
- să nu mă mai implic prea mult acolo nu ar trebui;
- să devin din nou mai bun, aşa cum eram odată;
- să redevin calm;
- să dăruiesc mai mult;
- să îmi iau casă;
- să joc mai des la Loto;
- să citesc mai mult;
- să mă rog mai mult;
La mulţi ani
joi, 30 decembrie 2010
luni, 27 decembrie 2010
Logică simplă
vineri, 24 decembrie 2010
Despre comunişti şi despre noi partea a 16-a
marți, 21 decembrie 2010
?
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Vos idiots
vineri, 17 decembrie 2010
Crâmpee de viaţă
Cam aşa cu viaţa asta.
Ştiţi expresia aia, "de lungă cât de groasă, de subţire să nu fie mică".
La unii se aplică însă "nu te mai supăra că nu se mai scoală, că uite ce frumos atârnă".
:)
Suedia
joi, 16 decembrie 2010
Viaţa adevărată
Mă simt umilit
Ştiu sigur 100%
Frumu
Cunoscuţii mei poate că se miră de apariţia între admiratele mele a unei PDL-iste, dar asta e, nu pot să vă mint... :)
Pe unele dintre aceste doamne am avut privilegiul să le pot vedea şi în carne şi oase, credeţi-mă, chiar sunt deosebite.
luni, 13 decembrie 2010
duminică, 12 decembrie 2010
sâmbătă, 11 decembrie 2010
După 6 ani
Bine că am reuşit să ne vedem!
Şi la mai multe întâlniri!
miercuri, 8 decembrie 2010
Veghează
Dacă vrei să vezi cine te iubeşte, mori!
Dumnezeu să îl ierte.
marți, 7 decembrie 2010
Exemplu de normalitate PDL
Last update: Tovarăşa Plăcintă a declarat ante factum că e mândră de fiul ei care a încercat să ucidă un om (bine, la satanişti asta e un prilej de avansare în "funcţie", cu cât faci mai mult rău cu atât eşti mai apreciat, iar dacă ucizi...). Am fost (iaraşi) victima dezinformării. Oricum, e o imbecilitate să te declari mândră de un individ care adoptă religia satanistă şi care urinează pe însemnele creştine şi naţionale...
La Revolucion
luni, 6 decembrie 2010
Ferentari vs Pipera
Am trecut mai demult prin Ferentari. Am rămas cu gura căscată. TOATE drumurile sunt asfaltate, copacii daţi cu var, pe jos curăţenie. Mă şterg bine la ochi, poate nu am văzut eu bine. Trotuarele arată impecabil şi toate casele sunt racordate la reţeaua de canal. Canale sunt din 50 în 50 de metri. Seara poţi să mergi cu luminile pe poziţie, nu ai nevoie de faza mică, căci funcţionează mai toţi stâlpii de iluminat, care sunt conform standardelor din 50 în 50 de metri. Am văzut vre-o 2 stâlpi care nu luminau, dar nu era întuneric, căci lumina venea suficienta de pe celălalt trotuar. În Ferentari probabil că nu costă 100.000 un apartament, de banii ăştia probabil că îţi iei casă ţapănă. Sunt nişte case prin acest cartier de te lasă mut de admiraţie. Bine, nu comentez cum s-au făcut banii de aceste case, spun doar că sunt frumoase, parter, etaj + mansardă locuibilă. Şi încă ceva care e interesant în Ferentari, cred că am văzut cele mai multe BMW-uri în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu...
În Pipera locuiesc de regulă oameni care au ceva mai mulţi bani decât venitul minim pe economie. În Ferentari locuiesc majoritatea ţigani (nici nu mai ştii cum să le spui acum, că se declară discriminaţi). Aici e avantaj Pipera. Dar şi în Pipera am găsit ciumpalaci din ăştia de bani gata, cu femei din plastic (numite şi strâmbe), cu nelipsitul BMW, cu gel în păr şi nisip ăn loc de minte. Cumosc cel puţin o persoană, o familie formată din 4 persoane, care sunt nişte oameni extraordinari, aşa cum unii nu au şansa să întâlnească toată viaţa, cu bun simţ, cu obraz, oameni buni la suflet, cu sute de calităţi, care locuiesc de 2 generaţii în Ferentari. Şi sunt foarte fericiţi.
Eu nu am bani nici să trec strada, deci de casă nu poate fi vorba deocamdată. Dar spun că dacă mi-ar cădea o pleaşcă (nu o să îmi cadă) iau în calcul şi o gospodărie la casă în acest cartier Ferentai şi scot oarecum din calcul Pipera (scufundată în cvasile pene de curent şi în omniprezentul întuneric).
Care să fie explicaţia?
Toţi oamenii ăştia erau acolo măcar la un film. Sau măcar la un Crispy Strips. Adică la o cheltuială de minim 50 lei de om. Să îmi explice şi mie cineva cum e cu criza, că într-o criză ar trebui să găsesc locuri de parcare exact unde vreu eu, nu să stau 20 minute să ies din IKEA.
duminică, 5 decembrie 2010
Fabulă
sâmbătă, 4 decembrie 2010
O prostie
vineri, 3 decembrie 2010
Antena 3
miercuri, 1 decembrie 2010
Ce credeam
Ei bine, m-am înşelat. Citind acest blog, mi-am dat seama că mai am multe de învăţat de la viaţă. Totul este şi la ei la fel de decadent precum este la noi, nebunii sunt la fel de nebuni, beţivii la fel de beţivi, drogaţii la fel de agresivi, etc. Nu reuşesc să îmi dau seama de ce mi se părea că răul din vest este mai blând decât al nostru... Poate pentru că al nostru este ... al nostru.
marți, 30 noiembrie 2010
Omorul
luni, 29 noiembrie 2010
Ce zi tristă
NICIODATA
- Unicredit Ţiriac Bank - cea mai mare umilinţă la care m-a supus un partener de afaceri, prilejuită de actualizarea datelor. Nu am dat adresa de e-mail şi astfel mi-au blocat posibilitatea de a-mi plati la timp ratele. Adică eu am venit cu banii să ămi plătesc ratele la timp iar ei au refuzat să îmi ia banii pentru că nu am dat adresa de poştă electronică şi telefonul.
- UPC - nu mi-au trimis om la service pentru internet, deşi am solicitat asta de mai multe ori. În contractul pe care îl aveam cu ei scria clar că eu pot solicita pe cineva şi fără să îmi fie defect internetul, doar pentru măsurători, iar ei nu au trimis pe nimeni spunându-mi "că la ei arată că internetul merge" deşi eu eram în faţa calculatorului şi în imposibilitatea de a mă conecta la internet.
- Volksbank - o fetiţă de la casierie a refuzat odată să îmi schimbe 50 euro, mi-a zâmbit maliţios şi mi-a comunicat oarecum superior că "ei lucrează numai cu sume mari". Lucraţi cu sume mari atunci şi lăsaţi-mă pe mine în pace.
- Un restaurant cu specific tradiţional românesc din Costineşti - unde am trăit cea mai inimaginabilă scenă cu un ospătar, în fapt un imbecil notoriu angajat pe nu ştiu ce criterii ca să toace nervii turistului. O să vă povestesc odată întâmplarea. A fost singura dată din viaţa mea când am făcut o criză de nervi într-un restaurant.
- b1 tv (la ăsta nu o să mai uit niciodată) - numai deontologi sunt angajaţi acolo. A dat dovadă de o crasă lipsă de obraz, lipsă de profesionalism jurnalistic şi totală ignorare a legilor în vigoare din România iar CNA-ul doarme. OTV-ul e la fel, dar la OTV nu pot să spun că nu mă mai uit, căci nu m-am uitat niciodată mai mult de 25 de secunde într-o zi, adică atât cât îţi ia la 3 - 4 zapări dintr-o zi.
- magazinele care vând blugi scumpi - în mod miraculos, blugii scumpi nu mă ţin de reguă nicio vară. Am blugi cumpăraţi din IDM (vă mai amintiţi IDM-ul dragi Bucureşteni?) pe vremea când aveam 60 kg. Nu au nimic, deşi îi am de mai bine de10 ani. Mi-am luat blugi scumpi prin mai, iar în octombrie erau deja rupţi între craci. Am şi blugi mai ieftini, mă ţin încă fără nicio ruptură.
- Service-urile de brand - La Daewoo mi-a luat 1200 lei pentru ceva care la un service normal rezolvam cu 500. Cred că mai departe e no comment.
- Stadionul de fotbal - atâta timp cât violenţa este limbajul tribunelor, eu nu voi călca acolo.
- Pe www.xperteleven.com - am fost, m-am distrat, m-am amuzat, m-am enervat şi am plecat cu un gust amar general. Adminii suedezi au decizii bizare (premiile pentru câştigarea ligii sunt ridicol de mici), unii admini români au decizii şi mai ridicole, una peste alta dacă vrei să te implici, mai bine nu o face. Mă bucur că am găsit resursele să ies din joc. Recomand doar fără implicare, deşi cu implicare am avut şansa să găsesc şi oameni deosebiţi în jocul ăsta, pe lângă nulităţi de care se pare că nu ducem lipsă în România...
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Da, la faza asta sunt misogin...
Distracţie faină.
p.s.
Cea mai tare mi s-a părut asta.
Excepţie
+ că pudibondiada şi falsa pudoare, făţărnicia şi trădarea, minciuna şi lăcomia, toate acestea combinate şi observate de mine ca fiind repere ale lumii în care trăim, m-au făcut să afirm în momentul de faţă - probabil spre victoria unei colege de-a mea care acum ar putea spune acel "ţi-am spus eu" - că eu nu îmi mai doresc copii.
vineri, 26 noiembrie 2010
Măreţia lui Dumnezeu
luni, 22 noiembrie 2010
Testament
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.
Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.
Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.
duminică, 21 noiembrie 2010
O ciordeală mică
miercuri, 17 noiembrie 2010
Porcul n-are Şoric
marți, 16 noiembrie 2010
Ge-ni-al !!!!!!
Gata
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.
Donaţi vă rog
vineri, 12 noiembrie 2010
Nişte mizerii
Ăştia nu sunt suporteri. Suporterul adevărat al unui club de fotbal nu se comporta aşa cum se comportă drogaţii ăştia. Suporterii merg pe stadion cu soţia sau cu copilul, cântă, flutură steagul cu culorile echipei favorite, încurajează prin strigături, pune patos, se supără sau se bucură în funcţie de rezultat, comentează la o bere cu amicii sau chiar pe stadion, la o sămânţă, prestaţia unuia sau altuia dintre jucători. Suporteul nu impune echipa de start, nu zmângăleşte maşinile propiilor jucători, nu înjură, nu se bate, nu aruncă cu petarde, nu aruncă cu pietre în teren, nu vadalizează nimic. Şi - nota bene - nu pune bannere ridicole pe blog. Suporterul adevărat înţelege că ăsta este un sport, înţelege multe alte chestii banale pe care unii se pare că nu reuşesc să le înţeleagă.
Dacă vreţi să vedeţi suporteri adevăraţi, mergeţi şi uitaţi-vă la suporterii lui Liverpool - de exemplu, la suporterii lui Midelsbourough care în minutul 90, când echipa lor era în adara finalei, ei cântau cu toţii. Cum să nu joci şi să tragi şi ultima picătură de energie când atunci când eşti condus pe tabela de marcaj suporterii tăi cântă şi te încurajează??? La noi dacă echipa x ia gol, din tribună începe o ploaie de alintări a mamelor jucătorilor. Cum pana mea să mai tragi să egalezi?
Aşadar, consider că drogaţii ăia de se autodenumesc suporteri ai echipei Steaua au primit ieri o mică mică mică parte din ceea ce meritau. Norocul nostru este că nu decid eu nişte chestii, că băieţaşii ăia de ieri erau acum la muncă silnică.
P.S.
Să îmi povestească şi mie cineva dacă poate de ce nu au dat jandarmii cu bastoanele în suporterii de la tribuna oficială sau de la tribuna 2? Jandarmii nu te bat pe degeaba.
joi, 11 noiembrie 2010
Prigoană în ce partid se află?
By the way, umblă vorba-n mahala cum că tovarăşul Honorius ar avea ceva funcţie prin Ministerul Afacerilor Externe şi că TVR Internaţional ar urmă să vină în subordinea... cui credeţi (have a wild wild gues)? Dacă am fi în revista Caţavencu, asta ar fi bârfă cu o ureche.
miercuri, 10 noiembrie 2010
Bărbaţi adevăraţi
marți, 9 noiembrie 2010
România vs Italia - deuce!
luni, 8 noiembrie 2010
Păunescu
Finaluri
joi, 4 noiembrie 2010
luni, 1 noiembrie 2010
Space Jam
Sunt norocos!
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Traficul din Bucureşti
miercuri, 27 octombrie 2010
marți, 26 octombrie 2010
Ceea ce înţeleg
Toată suferinţa are aşadar un rost, fie că este asumată sau nu.
miercuri, 20 octombrie 2010
Vezi fă că se poate?
duminică, 17 octombrie 2010
Ce are primăria cu prefectura?
Rugăciunea
Înregistrarea emisiunii o puteți vedea aici.
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Numere
1 - Duckadam, Dasaev
2 - Dan Petrescu, Toni
3 - Raţ
4 - Golanski, Tamaş
5 - Lupescu, Chivu
6 - Gica Popescu, Rădoi, Andone
7 - Lăcătuş
8 - Ilie Dumitrescu
9 - Raducioiu, Marica
10 - Hagi
11 - Hâldan, Ilie Dumitrescu
12 - Stelea
15 - Goian
16 - Banel Nicoliţă
18 - Iurgen Klinsman
21 - Nicolae
Cam ăştia ar fi. Când spun 80 mă gândesc la Ronaldinhio.
În fine.
Meciul s-a terminat 2 - 0 pentru Franţa. Eu mă gândesc că o fi ceva cu Pro Tv-ul ăsta, că au mai transmis ei un meci în care un gol a fost ilegal şi s-a terminat cu un scor defavorabil, nouă românilor, şi asta nu demult... Pro Tv, lasă-neeeee, lasă-neeeee!
Recunosc!
vineri, 8 octombrie 2010
Ăia dejdebţii
marți, 5 octombrie 2010
Passion bre, passion
luni, 4 octombrie 2010
Scrisoarea deschisă a domnului Cristian Tudor Popescu adresată unui dictator
Dau un copy - paste pe geniala scrisoare deschisă scrisă de CTP. Îmi pare rău că tocmai astăzi (când mama dictatorului a decedat) am descoperit acesastă genială expunere a unor gânduri care cred ca a încercat mai tot omul normal la cap, dar qest la vie...
Sursa: http://www.301.ro/cristian-tudor-popescu-scrisoare-deschisa-catre-presedintele-traian-basescu
Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă.
Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.