vineri, 31 decembrie 2010

Planuri

Pentru anul 2011 îmi plănuiesc următoarele:
- să îmi fac niţică ordine în viaţă;
- să nu mă mai implic prea mult acolo nu ar trebui;
- să devin din nou mai bun, aşa cum eram odată;
- să redevin calm;
- să dăruiesc mai mult;
- să îmi iau casă;
- să joc mai des la Loto;
- să citesc mai mult;
- să mă rog mai mult;

La mulţi ani

Fie ca noul an să vă aducă măcar atâtea câte v-a adus anul acesta. Fie ca în anul 2011 sa nu aveţi nevoie niciodată de medic. Fie ca noul an să vă aducă toate bucurile şi fericirile din lume. La mulţi ani!

luni, 27 decembrie 2010

Logică simplă

Pe Dumnezeu nu ai cum să te superi. Dacă te-ai supăra pe El, înseamnă că nu îl cunoşti deloc. Ori, să te superi pe Cineva pe care nu cunoşti deloc deloc, despre care nu ştii absolut nimic, este de-a dreptul ilogic. E o prostie. Nu te poţi supăra pe cineva pe care nu cunoşti. Trebuie să ştii ceva acolo, măcar un nume şi o faptă, o întâmplare, orice. Dacă l-ai cunoaşte, măcar un pic acolo, cât un bob de muştar, nu ai cum să te superi pe El. Nu ai cum. Nu ai cum să te superi pe cineva care îţi face exclusiv numai bine, căci în acest caz e clar că eşti deranjat mental. Unii pot spune că Dumnezeu nu face numai bine, dar eu le spun că se înşeală. Suferinţa are şi ea o finaitate foarte bine definită, iar Domnul ne răsplăteşte insutit mai mult decât putem noi suferi pentru El sau pentru dreptatea Lui. Mila şi harul lui Dumnezeu nu se pot cuprinde cu logica noastră, este infinită.

vineri, 24 decembrie 2010

Despre comunişti şi despre noi partea a 16-a

Pe la televizoare, tot mai mulţi frustraţi apar şi ne spun cât de tare au suferit ei pe vremea lui ceaşcă, cât de tare se opuneau ei regimului şi cât de tare urau ceea ce li se întâmpla, cum se duceau la biserică pe ascuns şi cum erau oprimaţi de comunişti. Din păcate sunt foarte mulţi oameni care pun botul şi care se lasă spălaţi pe creier de anumite şabloane care ni se servesc pe post de adevăruri supreme. Totuşi, căcatul este în noi nu în comunişti, care doar au exploatat la maximum acest căcat care pute tot mai tare cu cât avansăm în istorie. Acum nu mai sunt comunişti. Merg ei oare toţi aceşti "dizidenţi" la biserică? Îi vede cineva acolo, la slujbe alături de oamenii simplii? Eu în biserica unde merg nu am vazut decât unul. 1. Atât. Restul nu se amestecă cu prostimea. Şi mai e ceva: 90% dintre cei care mi-au făcut diferite urări, mi-au spus "sărbătpri fericite" ci nu "Crăciun fericit". Deodată, brusc, nimeni nu mai vrea sa vorbească despre Crăciun, despre Iisus sau despre Sfânta Treime. Oamenii îmi vorbesc zilnic despre orice numai despre Dumnezeu nu. Păi dacă sufereau atât de faptul că aceşti comunişti răi nu îi lăsa să vorbească de Domnul, acum de ce nu o fac? Excepţii sunt: Puric, Becali, Pleşu... şi cam atât. Restul? Înţeleg. Iar între cunoscuţii mei, numai o singură persoană pomeneşte pe Dumnezeu, chiar dacă o face în latină (are ca status permanent la messenger proverbul latinesc "nihil sine deo"). Am întâlnit oameni cu care am stat de vorbă 3 minute, iar dintre acestea în 2 subiectul a fost Dumnezeu. Oameni pe care îi ştiu de o viaţă nu mi-au spus în viaţa lor nici 3 vorbe despre Dumenzeu. Şi atunci de ce sunt de vină comuniştii???

marți, 21 decembrie 2010

?

Care e faza, că nu înţeleg... TVR îşi face sieşi concurenţă. Adică pe TVR1 era un documentar despre revoluţie în acelaşi interval orar în care aşa ceva se difuza şi pe TVR2. Poate cineva să explice pentru logica mea (de altfel simplă, banală, ca a unui şcolar de clasă primară) de ce ar dori cineva sa facă aşa ceva?

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Vos idiots

Deştepţi latinii ăştia. Am o curiozitate: oare reuşeşte cineva să explice logic de ce a luat TVR sancţiune din partea CNA, pentru emisiunea Profesioniştii? Poate fi explicată cumva argumentarea CNA?

Yellow smiley face

Yellow smiley face. Enjoy.

vineri, 17 decembrie 2010

Crâmpee de viaţă

Sexul cu mine este ca şi cum ai face-o cu o răzătoare. E ca şi cum te-ai masa cu glaşpapir sau cu nisip. De regulă durează exact atât cât ai avea timp să bei un pahar cu apă. În zilele proaste, poţi folosi un pahar mic, de whiskey. Dintre femeile cu care am făcut dragsote, 3 au devenit lesbiene convinse după ce au trecut prin patul meu. Nici chiar surpriza de la finalul relaţiilor, aia cu 3 handrălăi din ăia lucraţi bine pe la sală de la Flamingpo Boys nu a fost de ajuns pentru a se întoarce de la decizia lor de a deveni lesbiene. 4 tipe au avut nevoie de asistenţă psihologică, dintre acestea una a avut nevoie de terapie de lungă durată. Psihologii le-au recomandat să îşi spună permanent în minte, de 6 - 7 ori pe zi, "nu e vina mea, eu sunt ok". Una s-a călugărit. Odată, când m-am dus la o fată să facem dragoste, aceasta, cand m-a văzut în pielea goală a izbucnit într-un râs isteric şi m-a întrebat: "ce mama măsii faci cu aia, tu vrei să mă gâdili sau să mă satisfaci?"... Odată am trăit un moment de panică. Eam la mare la nudişti şi apa era foarte foarte rece. De reglă nu intru în apa rece, dar eram cam încins şi plin de nisip, am intrat numai aşa, 1 minut să mă răcoresc niţel. Când am ieşit din apă, nu mi se mai vedea cocoşelul. Îmi era frică că mi-a căzut, mititelul de el. Nu îmi căzuse... În ziua aia am luat decizia de a mă bărbieri şi inghinal. Am încercat să fac video chat şi am intrat pe un site din ăsta, unde înainte trebuia să iei legătura cu administratorii site-ului pentru a te repartiza unei categorii. La mine a durat foarte mult şi au ajuns la concluzia că nu au unde să mă încadreze. Cele mai multe voturi le-am luat pentru categoria "big clit", dar controversele au fost foarte multe şi nu a existat o decizie finală. Era să se încidă şi site-ul, pentru că am stârnit aceste controverse. 2 parteneri s-au retras cu această ocazie din afacerea cu video chatul. Cel mai fericit sunt atunci când unele fete spun că dimnesiunea nu contează, sunt momentele când mă simt şi eu apreciat.
Cam aşa cu viaţa asta.
Ştiţi expresia aia, "de lungă cât de groasă, de subţire să nu fie mică".
La unii se aplică însă "nu te mai supăra că nu se mai scoală, că uite ce frumos atârnă".

:)

Suedia

Mişto ţara asta: îl ţine pitit pe Gregorian Bivolaru care a profitat de (probabil) sute de fete mai tinere de 18 ani, dar îl arestează pe băiatul ăla care a făcut wikileaks pentru că a făcut - cică - sex forţat. Adică duduia i-o fi spus să îşi dea drumul exact în secunda aia, iar el o mai fi continuat 3 - 4 mişcări - if you know what I mean... Votaţi Suedia.

joi, 16 decembrie 2010

Viaţa adevărată

Uitându-mă la acest reportaj (mulţumesc ramurii), la ediţia din 8 decembrie, mi-am amintit de frumuseţea vieţii de mănăstire, de frumuseţea vieţuirii întru slăvirea lui Dumnezeu. Am fost de-a dreptul invidios - în sensul pozitiv dacă există un asemenea sens la un asemenea termen - pe aceşti oameni care au găsit resursele de a îşi închina viaţa singurei cauze care merită orice sacrificiu. Desigur, şi munca dintr-un spital pentru salvarea vieţilor oamenilor, şi lupta cu arma în mână pentru traiul liniştit în propia ţară, şi salvarea oamenilor din foc, din ape şi din orice pagube, toate acestea sunt desigur cauze pentru care merită să faci sacrificii în viaţă, dar pentru Dumnezeu vă garantez că merită să sacrificaţi totul. Este singurul sacrificiu - şi aici, cuvântul "sacrificiu" are conotaţii pozitive - care are o răsplată 100% garantată şi însutit, ce zic eu aici, inmiit mai mare decât orice sacrificiu ai face tu.

Mărturisitorii

Aveţi aici ultima carte despre sfinţii închisorilor.

Mă simt umilit

Mă simt umilit. Uitându-mă la veşnica Antena 3 (...) am constatat cu tristeţe că eu câştig mai mulţi bani decât domnul doctor Leon Dănăilă. Am intrat pe internet după ce am văzut un reportaj la Antenă şi am rămas şi mai uimit de câte am descoperit. Recunosc că am stat cam 5 - 6 minute pe wikipedia şi nu am reuşit nici măcar SĂ CITESC toate titlurile pe care acest geniu le deţine. Este de-a dreptul umilitor pentru mine că România mă răsplăteşte cu mai mulţi bani decât pe acest om care este considerat cel mai bun în meseria domniei sale, cel mai bun în viaţă. Uneori chiar cred că Dumnezeu are foarte mulţi îngeri-oameni care trudesc undeva în anonimat pentru binele nostru. Bine că nu sunt fotbalist, căci cred că pleznea ficatul în mine de ruşine... La cât căştigă un fotbalist...

Ştiu sigur 100%

Ştiu sigur 100% ca nu mă voi uita niciodată la 1 OTV, sau 10 TV aşa cum îl ştiţi voi. Trecem frumuşel pe listă alături de B1TV şi OTV.

Frumu

Există câteva femei românce pe care eu le consider foarte sexy, adevărate frumuseţi, adevăraţi îngeri, doamne sau domnişoare care sunt perfecte din punctul meu de vedere. Dintre acestea amintesc: Adriana Săftoiu, Andreea Creţulescu, Anca Boagiu, Bianca Brad, Lavinia Şandru, Simona Pătruleasa, Rita Mureşan.
Cunoscuţii mei poate că se miră de apariţia între admiratele mele a unei PDL-iste, dar asta e, nu pot să vă mint... :)
Pe unele dintre aceste doamne am avut privilegiul să le pot vedea şi în carne şi oase, credeţi-mă, chiar sunt deosebite.

luni, 13 decembrie 2010

sâmbătă, 11 decembrie 2010

În acelaşi registru

...în acelaşi registru cu postarea de mai devreme, iată ce am descoperit.

Îmbrăţiţări gratuite

Pentru cine nu ştie încă de această campanie...

Mishka

Ăsta e simpatic foc. Distracţie faină.

După 6 ani

Mare bucurie mare ieri seară. M-am revăzut cu o parte dintre colegii mei de facultate, după o pauză de 6 ani, noi terminând în 2004. Înainte de toate trebuie să îi felicit pe Silvana şi pe Edy, cei 2 colegi care au organizat această întâlnire în varianta big, căci am înţeles că fiecare dintre noi am mai ţinut legătura unii cu alţii, ne-am mai văzut mai des sau mai rar, în cadre mai organizate sau mai puţin organizate. Aşadar, pentru început, mulţumiri celor doi. Întâlnirea în sine s-a ţinut într-o cârciumă foarte elegantă, undeva prin spatele pieţii Galaţi, cu ceva chelneri foarte de treabă care s-au achitat foarte bine de jobul lor dat fiind că la un moment dat eram cam 20 - 25 de persoane. În ceea ce mă priveşte, am fost foarte încântat de ideea revederii şi am aşteptat cu mare drag întâlnirea. Odată ajuns la cârciumă, cu 15 minute întârziere, am găsit colegii care ajunseseră la ora stabilită şi care păreau şi ei la fel de emoţionaţi ca mine. Ligia, Edy cu soţia, Silvana, Cristina, Ionuţ şi cu soţia. Toţi aceştia erau absolut neschimbaţi, 6 ani care au trecut peste ei nu s-au văzut absolut deloc, spre deosebire de mine, care am 30 kg în plus. Apoi, încet - încet ne-am strâns mai toată gaşca. A venit Crsitina (sunt mai multe) cu soţul, Viorel, Răzvan cu Gina, Ionuţ plete cu încă un coleg (...), Dragoş plete, Avi, Ligiana, Nicoleta cu soţul. Apoi mai târziu, a sosit încă un coleg (din vedere îl ştiu foarte bine, din păcate pentru mine nu îmi amintesc numele lui, motiv pentru care îmi cer aici scuze) împreună cu câţiva cunoscuţi de-ai lui. Dacă am uitat pe careva...spuneţi-mi. Toţi, absolut toţi, arătau neschimbaţi în ochii mei. Stând la o berică, aşa frumuşei cum eram, mi-am amintit de vremurile când chiuleam de pe la un curs cu adevărat plictisitor şi mergeam la Diham sau prin Militari să ne relaxăm. Am evocat mai toţi profii care ne-au impresionat, mai toţi profii care ne-au rămas în memorie cu ceva, bun sau rău, pe toţi care au nu au fost suficient de şterşi pentru a nu le reţine nici măcar numele. Am adus în amintire unii colegi, momente memorabile şi expresia "da da, îmi amintesc, la cursul lui X, nu?" a fost omniprezentă. Eram genul care de regulă eram prezenţi la cursuri, ne dădeam interesul, aveam o oarecare sete de cunoaştere şi deseori găseam că proful/profa x sau y sunt foarte interesanţi. Nume precum Butoi, Stanciu, Tudose, Tănăsescu, Constantinescu, Marcus, Marica, Vasile, Pârlea, Furtună, Ionescu, etc au fost subiecte a cel puţin atâtor discuţii între noi, şi asta cel puţin în partea de masă la care stăteam eu. Probabil că pe partea opusă, acolo unde nu se putea auzi nimic datorită larmei, au fost şi alte discuţii. Mai mulţi dintre colegi s-au căsătorit iar unii au nişte minunăţii de copilaşi, nişte îngeraşi, nu cred că vă puteţi imagina cât de simpatici şi drăguţi sunt. Desigur, din nişte colegi frumoşi nu pot ieşi decât nişte copii la fel de frumoşi. Am povestit ce am mai făcut, ce am mai realizat, dacă practicăm psihologia şi dacă ne-a ajutat cu ceva facultatea. Rămân cu impresia că ne-a ajutat. Unii au deschis cabinete şi practica astfel meseria asta. Îi felicit sincer, şi pe ei şi pe cei care s-au întrebuinţat serios pentru a se pregăti pentru a practica această foarte frumoasă meserie. Cel mai tare mi-a plăcut de Ligia, care a decis să facă terapie de familie, cam ceea ce visam eu odată să fac... Bravo ţie! S-au făcut şi câteva poze, abia aştept să le văd. Am fost tare încântat de această revedere. Îmi pare rău că au fost câţiva colegi care nu au reuşit să ajungă, care se zvonea că vin sigur şi care nu au apărut. Una peste alta, a fost o revedere care ne-a făcut pe unii dintre noi să spunem că ar fi trebuit să ne vedem în această formaţie mult mai des. A fost o reală plăcere şi cred că eram dispuşi să stăm şi până la 5 dimineaţa dacă nu trebuia să se închidă cârciuma.
Bine că am reuşit să ne vedem!
Şi la mai multe întâlniri!

miercuri, 8 decembrie 2010

Veghează

Tot azi mă gândeam şi la cuvintele Domnului Iisus Hristos: rugaţi-vă neâncetat, căci nu ştiţi când vne ceasul de pe urmă şi să nu vă prindă nepregătiţi. Oare se gândeau ei oamenii care au murit azi că acesta va fi sfârşitul lor? Bănuiesc că dacă nu erau bolnavi irecuperabil, nu se gândeau... Şi iată, a venit moartea şi i-a răpit dintre noi. De aia este bine să ne rugăm necontenit, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cat mai des. Nu ştim care va fi ceasul plecării noastre şi este bine pentru mântuirea noastră să fim pregătiţi.

Dacă vrei să vezi cine te iubeşte, mori!

Trist. Astăzi a încetat din viaţă un om foarte bun, un jurnalist de calitate şi un coleg de treabă. Patric Petre Marin. Faza este că până la acest moment, în care şi-a pierdut viaţa într-un mod tragic într-un accident de maşină într-o Dacie 1310, mai nimeni nu spunea nimic de acest om. Nimeni, nimic. El îşi vedea liniştit de treabă, noi ne uitam la fel de liniştiţi la emisiunea lui şi cam atât. Ceea ce a fost surprinzător pentru mine a fost reacţia foarte multor români, reacţie de pe site-ul www.tvr.ro şi aşa, în discuţiile avute cu mai multe persoane. Iată câţi oameni se uitau de fapt la emisia lui, iata câţi oameni au numai cuvinte de laudă, iată câţi oameni îl iubeau şi apreciau pe acest om. Mă întreb, oare câţi i-au spus că îl iubesc atunci când era în viaţă? Câţi i-au declarat lucruri faine despre emisiunea lui? Habar nu am, dar trăiesc cu impresia că mult mai puţini decât au scris pe tvr după ce a murit.
Dumnezeu să îl ierte.

marți, 7 decembrie 2010

Exemplu de normalitate PDL

Fiul face o tentativă de omor, mama declară că e mândră de fiul ei.

Last update: Tovarăşa Plăcintă a declarat ante factum că e mândră de fiul ei care a încercat să ucidă un om (bine, la satanişti asta e un prilej de avansare în "funcţie", cu cât faci mai mult rău cu atât eşti mai apreciat, iar dacă ucizi...). Am fost (iaraşi) victima dezinformării. Oricum, e o imbecilitate să te declari mândră de un individ care adoptă religia satanistă şi care urinează pe însemnele creştine şi naţionale...

La Revolucion

Cu cât avansez în viaţă cu atât îl stimez mai tare pe Che. Mă uit în jurul meu şi observ că oamenii sunt din ce în ce mai înrobiţi de simţuri ci nu de crezuri, sunt din ce în ce mai înrăiţi şi cruzi, că nu mai cred în nimic decât în supravieţuire, INDIFERENT CUM... Oare se mai merită sacrificiul personal pentru un principiu? Mai merită să te lupţi pentru cineva care ştii sigur că nici măcar nu îţi va mulţumi, măcar aşa, de gest..?... Mai merită să ai spirit civic, să te lupţi pentru cel slab, când ştii că el te va scuipa şi te va trăda atunci când şi-a văzut sacii în căruţă? Mai merită să te implici pentru salvarea a ceva ce ştii că nu merită salvat, pentru că odată salvat se va întoarce împotriva ta? Lupţi chiar dacă o să constaţi că aliaţii îţi întorc spatele atunci când ai mai mare nevoie de ei? Mai sunt oameni care să merite să lupţi pentru ei? Pleava, scursurile, nimicurile şi toţi trădătorii pot părea nişte mieluşei, nişte victime nevinovate, dar odată ce şi-au văzut interesul satisfăcut te aruncă ca pe o măsea stricată, ba mai mult, te vând pentru nimic. Merită să te sacrifici pentru cei care îţi înfig cuţite în spate? Pentru cei care te uită? Pentru cei care te urăsc? Pentru cei care sunt proşti, făţarnici, săraci şi răi? Iisus Hristos a făcut aşa ceva. Câţiva oameni de pe lumea asta au sacrificat şi ei tot, viaţa, fericirea, familia şi în mare mai tot ce contează într-o viaţă de om. Ernesto Che Guevara a fost unul dintre ei. El s-a luptat pentru poporul lui, deşi poporul îl trăda zi de zi, îl desconspira şi îl vindea militarilor lui Batista. Luptătorii anticomunişti din munţii noştri au făcut la fel, au sacrificat totul pentru noi, românii. Cu cât mă bălăcesc mai mult în mulţimea caracterelor umane pe care le întâlnesc zilnic, cu atât mai tare observ tăria şi martiriul - până la urmă - ale acestor oameni. Eu nu pot să fac ceea ce au făcut ei, cel puţin nu la scara la care au luptat ei. Sunt scârbit şi trist pentru că observ în juru-mi numai oameni pentru care acum nu aş mai lupta. La muncă, pe stradă, la televizor, pe internet, la radio, peste tot oamenii de 2 bani îşi arată urâciunea, goliciunea şi mizeria, îşi arată nimicul pe post de valoare, incultura pe post de cultură, banul pe post de educaţie, trădarea şi ura pe post de virtuţi, minciuna şi delaţiunea pe post de adevăr suprem. Le lipseşte Dumnezeu, iar asta este strigător la cer, le lipseşte credinţa adevărată în Iisus, sunt ciungi deşi mi se prezintă frumoşi. Mie nu îmi mai vine să lupt. Nu pentru oamenii care spun "ce mă interesează pe mine de alţii, eu îmi văd de interesul meu şi atât". Aşa spunea odată cineva într-o discuţie pe care am auzit-o fără să vreau. Nu pentru trădători. Nu pentru făţarnici. Nu pentru proşti. Nu pentru retarzii care se cred deţinătorii adevărului. Poate dacă eram şi eu o mare spiritualitate a acestui neam, poate că alegeam şi eu să devin martir, aşa sunt doar un individ simplu, şters, retras, care nu mai vrea să fie în linia întâi, pentru că nu mai găseşte motive. Aşa sunt un simplu cetăţean care se va retrage între cei 4 pereţi şi care va adopta tactica unora, care stau cuminţi la cutie şi îi lasă pe alţii să se expună. La Revoluţie, cei curajoşi - martiri - au spus securiştilor să tragă, au deschis haina şi au prezentat pieptul. Şi ăia au tras. Eu nu pot să fac aşa ceva, pentru că diferenţa dintre mine şi acei martiri este că ei credeau că se mai poate face ceva, că există undeva dincolo de moartea lor un "mai bine", care trebuie plătit cumva. Eu azi nu mai cred în acel "mai bine", deci nu mai văd de ce să mă arunc ca fraierul în vâltoarea luptei. Nu mai văd de ce să nu stau şi eu frumuşel la cutie şi să fac ceea ce fac şi ceilalţi: să supravieţuiesc. Pot să supravieţuiesc onorabil, fără să las capul în jos, doar atât, să nu mai ies în faţă să mă lupt pentru ceilalţi. O să mă lupt pentru Dumnezeu, pentru mine şi pentru principiu, dar nu pentru ceilalţi. Deşi....... este o problemă: Dumnezeu mi-a spus că trebuie să îi iubesc pe semenii mei ca şi cum m-aş iubi pe mine. Aşa cum au făcut şi martirii. Doar că acum nu reuşesc să mai fac asta aşa cum s-ar impune, nu mai pot să întorc şi celălalt obraz... nu mai pot acum... poate odată.....

luni, 6 decembrie 2010

Ferentari vs Pipera

Am trecut ieri prin Pipera. Drumuri nasoale, pustietate şi mai ales întuneric. Dai minim 100.000 heuro pe un apartament de 2 camere în Pipera (80.000 apartamentul şi 10.000 locul de parcare, adică tu unul şi soţia unul) şi ieşi seara cu lanterna, căci dacă nu ştii zona exista şanse mari să te loveşti la ouă. La fel de întuneric este de regulă şi pe strada Ermil Pangrati, unde de 7 ani e întuneric beznă. Infrastructura din Pipera lasă de dorit, nu puţine fiind poveştile în care după o ploaie ai nevoie de cizme de cauciuc dacă vrei să ieşi pe stradă. În caz de ninsori mai serioase ai nevoie de un SUV pentru a ajunge la serviciu în timp util.
Am trecut mai demult prin Ferentari. Am rămas cu gura căscată. TOATE drumurile sunt asfaltate, copacii daţi cu var, pe jos curăţenie. Mă şterg bine la ochi, poate nu am văzut eu bine. Trotuarele arată impecabil şi toate casele sunt racordate la reţeaua de canal. Canale sunt din 50 în 50 de metri. Seara poţi să mergi cu luminile pe poziţie, nu ai nevoie de faza mică, căci funcţionează mai toţi stâlpii de iluminat, care sunt conform standardelor din 50 în 50 de metri. Am văzut vre-o 2 stâlpi care nu luminau, dar nu era întuneric, căci lumina venea suficienta de pe celălalt trotuar. În Ferentari probabil că nu costă 100.000 un apartament, de banii ăştia probabil că îţi iei casă ţapănă. Sunt nişte case prin acest cartier de te lasă mut de admiraţie. Bine, nu comentez cum s-au făcut banii de aceste case, spun doar că sunt frumoase, parter, etaj + mansardă locuibilă. Şi încă ceva care e interesant în Ferentari, cred că am văzut cele mai multe BMW-uri în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu...
În Pipera locuiesc de regulă oameni care au ceva mai mulţi bani decât venitul minim pe economie. În Ferentari locuiesc majoritatea ţigani (nici nu mai ştii cum să le spui acum, că se declară discriminaţi). Aici e avantaj Pipera. Dar şi în Pipera am găsit ciumpalaci din ăştia de bani gata, cu femei din plastic (numite şi strâmbe), cu nelipsitul BMW, cu gel în păr şi nisip ăn loc de minte. Cumosc cel puţin o persoană, o familie formată din 4 persoane, care sunt nişte oameni extraordinari, aşa cum unii nu au şansa să întâlnească toată viaţa, cu bun simţ, cu obraz, oameni buni la suflet, cu sute de calităţi, care locuiesc de 2 generaţii în Ferentari. Şi sunt foarte fericiţi.
Eu nu am bani nici să trec strada, deci de casă nu poate fi vorba deocamdată. Dar spun că dacă mi-ar cădea o pleaşcă (nu o să îmi cadă) iau în calcul şi o gospodărie la casă în acest cartier Ferentai şi scot oarecum din calcul Pipera (scufundată în cvasile pene de curent şi în omniprezentul întuneric).

Care să fie explicaţia?

Sâmbătă am încercat să merg până la AFI Palace, intenţionam să merg la hipermarketul Real. Afară ploua în draci şi m-am gândit că pe o vreme ca asta numai eu eram suficient de imbecil să ies la cumpărături. Am ajuns la AFI şi... stupoare! Niciun loc de parcare pe 3 nivele. Full. Maşini parcate şi pe de lături, înghesuială, nervi. Plec de acolo şi merg în Cora Militari, locul de unde în mod tradiţional îmi fac cumpărăturile. Full şi aici. Până în Cora, am trecut pe lângă Plaza România, unde era şi acolo omor. Duminică, când mă întorceam de la unchimiu, ne-am oprit niţel pe la IKEA. Am găsit un loc de parcare printr-un noroc chior. În magazin era plin aşa cum nu am mai văzut de mult. Am cumpărat ce vroiam şi am ieşit. Calvarul din parcare e greu de povetit. Pentru cine nu ştie, în zona unde se află IKEA cred că sunt pe puţin 5.000 de locuri de parcare. Toate astea erau pline ochi, plus maşinile parcate pe lângă.
Toţi oamenii ăştia erau acolo măcar la un film. Sau măcar la un Crispy Strips. Adică la o cheltuială de minim 50 lei de om. Să îmi explice şi mie cineva cum e cu criza, că într-o criză ar trebui să găsesc locuri de parcare exact unde vreu eu, nu să stau 20 minute să ies din IKEA.

duminică, 5 decembrie 2010

Fabulă

Se zice că într-o pădure trăiau mai multe veveriţe laolaltă. O veveriţă vindea roşii, una banane, alta portocale, alta făcuse casă bună cu mai multe veveriţe şi lucrau împreună., dând naştere Alianţei Civile. Alte veveriţe vindeau roşii foarte roşii, care cresc numai undeva în partea de extremă stângă a pădurii. Aşaaaa. La conducerea pădurii erau veveriţele care vindeau roşii foarte roşii, din partea stângă a pădurii. Şi cum roşii ca ale lor nu se mai găseau, ele făceau preţul după cum le dicta voinţa, punând poporul de veveriţe la cheltuieli inimaginabile, astfel că cele mai multe dintre veveriţe erau nevoite să cumpere roşii la fel, dar preţul plătit de ele era destul de mare. Au fost şi veveriţe care nu au plecat capul la preţurile mari impuse de aceşti tirani de veveriţe, aşa că s-au refugiat în zonele mai înalte ale pădurii şi au luptat cu aluna în mână, multe dintre ele ajungând prizoniere sau chiar pierzând-uşi blana. Multe au pătimit în închisorile veveriţeşti şi au devenit sfinte... Şi tot aşa, an după an, chin după chin, până când veveriţele nu au mai suportat teroarea şi au ieşit la un miting organizat de sus în jos şi pornit de jos în sus. Ca urmare a acestui miting, veveriţele care vindeau roşii foarte roşii au fost îndepărtate de la conducerea pădurii. La plecare lăsase pădurea cu investiţii masive în industrie, astfel că la o adică în acea pădure se producea de la ac la elicopter, practic nu era ceva de care să aibă nevoie o veveriţă şi să nu fie produs în pădurea noastră. Toate veveriţele aveau loc de muncă dar nu aveau voie să îşi poarte coada stufoasă. Scorbură primeau toate, se treceau pe o listă şi în 2 - 3 sezoane primeau, căci se construia foarte mult, economia era strâns legată: uniele munceau în şantiere, altele făceau maşini unelte, altele în agricultura pădurii care se făcea în grupuri, altele produceau Veverodacii - nişte vehicule foarte bune pentru pretenţiile de atunci ale pădurii. În fine, nu mai insist, o pădure destul de frumuşică, cu milioane de dolari pădureni investiţi în toate industriile pădurene. De ciudă, fiul veveriţoiului îndepărtat din capul pădurii spunea: "voi nu puteţi nici măcar să zugrăviţi în 20 de ani ce a construit tata în 10". Acum, după 20 de ani, mai toţi copacii din pădure sunt nedaţi cu var, plus că au dispărut mulţi dintre copaci (unii spun că veveriţele care au venit la putere au furat cu acte mai toată industria construită de veveriţele care vindeau roşii foarte roşii) rămânând doar pe la jumătate faţă de cum era la data când pădurea s-a răsculat. Apoi a venit la putere veveriţele care vând roşii simple. 6 ani au stat. Au vândut toate intreprinderile şi au lăsat pe drumuri multe veveriţe, care au început să gândească că chiar dacă erau roşiile cele mai roşii foarte scumpe, măcar aveau un sentment de siguranţă când mergeau pe stradă, iar o roşie acolo îşi permitea oricine să cumpere. Acum au apărut cazurile de sărăcie veveriţoasă extremă, există veveriţe care nu au unde să stea, nu mai au scorbură, nu mai au nimic, stau aşa brambura prin pădure. Apoi au venit veveriţele care lucrau împreună. Astea erau bolnave psihic, astfel că au terorizat toate veveriţele care susţinuseră veveriţele care vindeau roşii. Veveriţele astea şi-au arondat singure dreptatea, credeau că ele sunt singurele care deţin adevărul, şi au acţionat ca atae. Au existat pedepsiri ale celor care nu credeau ca ele, astfel că multe veveriţe au suferit. A fost o perioadă foarte tristă pentru majoritatea populaţiei de veveriţe, care au înregistrat mari probleme la provizia de alune, ghinde şi alte asemenea merinde. Veveriţele erau foarte triste şi se simţeau foarte ameninţate, astfel că la alegerile libere organizate în pădure imediat după guvernarea acestora, poporul veveriţos le-a pedepsit şi le-a scos în afara parlamentului pădurii, deci le-au dat o binemeritată lecţie. Este una din puţinele lecţii pe care veveriţele au fost în stare să le ofere celor ce le-au umilit, nu sunt sigur că în pădurea contemporană se mai poate face aşa ceva. Apoi au venit iarăşi veveriţele care vindeau roşii. Şi s-au aucat de treabă, astfel că în pădure mai toate veveriţele au început să prospere. Poporul de veveriţe începea încet - încet să îşi dea seama că în partea stângă a pădurii viaţa e mai frumoasă decât în partea dreaptă. Asta până cănd, din depărtări, a venit o veveriţă care în trecut vindea roşii foarte roşii, care o dusese bine pe vremea ălora, pe care unele veveriţe o bănuiau că este fostă păzitoare, care a ieşit la rampă cu un discurs care o păcălea până şi pe cea mai abilă veveriţă. Veveriţoiul ăsta vorbea de ca şi cum abia acum se născuse şi care dădea impresia că are soluţia genială pentru pădure, că are salvarea din ceea ce părea nasol, că el - veveriţoiul - va duce întreaga populaţie de veveriţe cu corabia lui acolo unde ei nici nu visau, în grădina Eden-ului nu alta. Toate veveriţele au votat veveriţoiul care vindea portocale. El spunea iniţial că locuieşte în staânga pădurii, doar că după ce s-a văzut la conducerea pădurii a virat brusc şi a spus că s-a mutat în dreapta pădurii. La început aceste veveriţe - care vindeau portocale - s-au aliat cu alte veveriţe care vindeau fructe, respectiv cu cele care vindeau banane. Au pus prim - veveriţă pe o una care părea docilă, numai că aceasta s-a dovedit o ghindă tare de spart şi i-a rezistat tendinţelor faraonice - tiranice - dictatoriale ale veveriţoiului şef. Cu toate că economia pădurii duduia, erau destule ghinde, alune şi tot felul de merinde, în pădure nu s-a construit niciun metru de autostradă, nu s-a făcut în mare mai nimic, doar s-a consumat pe plasme veveriţoase, pe credite date doar cu nuca individuală şi alte asemenea bazaconii. Apoi au venit alegerile şi veveriţele care vindeau portocale au scos o maşinărie infernală, cu care ameninţau toate veveriţele şi care prin impunerea unei stări de frică - acolo unde se poate - sau prin cumpărarea cu ghinde foarte multe a altora, au obţinut primul mandat în care nu s-au aliat cu nicio formaţiune veveriţoasă. După aceasta, ei care credeau că sunt cei mai deştepţi, ei veveriţoii care vindeau portocale, au dus pădurea în pragul disperării. Incompetenţi, cu idei imbecile, dând dovadă de un evident retard politic, incapabili să gestioneze treburile pădurii, nu au găsit decât soluţia "dacă noi nu putem să conducem pădurea, nu ne dăm noi demisia, mai bine să suferiţi voi toţi, o pădure întreagă". Într-o evidentă evoluţie a unei boli psihice grave, incapabili de dialog (spun că o alună este albastră şi ne arată o alună crem, toată populaţia vede aluna crem iar ei afirmă că aluna e albastră), cu idei cel puţin bizare, mincinoşi, laşi, meschini, făţarnici şi trădători, veveriţoii care vând portocale se cred Mesia pe Pământ, se cred de neoprit şi consideră că regimul lor va dura la infinit. Prin vocea veveriţoasă a unuia dintre ir, Silvianimus Persecuţie, dau frâu liber unor iniţiative legale cel puţin imbecile, precum aceea de a nu mai da salariu veveriţelor care ţin legătura cu Veveriţa Supremă, precum aceea în care el reduce numărul de posturi ale televiziunii publice TVVeveriţa Info şi TVVeveriţa Regional, pentru ca toate veveriţele să se uite la noul lui post de televiziune de ştiri (!!!!!), precum aceea în care ciorilor le adresează apelative jignitoare şi să fie obligate toate veveriţele să scrie în acte oficiale acele cuvinte. Umilesc pe toată lumea, apar la televiziunile pădurii şi zâmbesc a zeflemea, plătesc poliţe care aduc satisfacţie personală în detrimentul interesului pădurii, dau voie veveriţelor care vobesc păsăreasca, vulăpeasca, etc să înveţe în limba lor, ceea ce aduce o umilinţă de nedescris populaţiei majoritate de veveriţe. Populaţia de veveriţe, hipnotizată de un veveriţoi care se numeşte Alo Dior, asistă la tot acest spectacol fără reacţie. După ce veveriţele care vând portocale - ele însele născute din trădarea unei veveriţe fără gât, care avea capul lipit pur şi simplu de trunchi - au cumpărat mai multe veveriţe dispuse să trădeze pentru multe alune, după ce au spart mai multe bresle (a vânzătorlor de roşii, de banane, etc) după ce au atras alături de ele şi veveriţele care vorbeau şi alte limbi (păsăreasca, urseasca, vulpeasca, ciorasca, etc) aceştia îşi impun ideile distrugătoare de speranţe şi fac experimente pe întreaga pădure. Veveriţoiul cu corabie, a spus că este un veveriţoi jucător, a avut dreptate, se joacă cu soarta întregului popor de veveriţe, ducând-ul pe acesta nu în Rai, ci în Iad. Bine, el a mai spus mai multe chetii, că îi place sexul oral cu licurici (beac!!), că el este Veveriţa Supremă pe pădure, că o reporteriţă care l-a întrebat ceva nu e veveriţă ci e cioară care nu face băiţă, etc, dar având atât de mulţi trădători cumpăraţi de partea sa, îşi poate permite să facă şi să zică ce vrea, exact aşa cum făceau veveriţele care vindeau roşii foarte roşii. Singura diferenţă este că alea a construit ceva ce nu se va mai putea construi prea devreme în pădurea din povestea aceasta. Şi uite aşa, toate veveriţele de bună credinţă sunt nevoite să mai aştepte încă 2 ani până când se vor putea pronunţa cu privire la noua clasă de veveriţoi conducători. Acum, se pune întrebarea, oare memoria veveriţelor va ţine atât de mult, încă 2 ani de aici încolo sau vor uita totul şi vor arunca pădurea tot în braţele celor care locuiesc în dreapta pădurii, adică în mâna dezastrului economic, social, cultural şi nu numai? Oare au ele, veveriţele care acum suferă din plin, o memorie suficient de bună? Vom vedea! Eu cred că nu au. Cu 2 luni înainte de alegeri, veveriţele care vând portocale vor da mii de portoclae gratis, vor da găleţi gratis şi veveriţele, îmbuibate de pomana ce o vor primi, vor uita tot ce au pătimit.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Greu

Dacă vouă vi se pare că avem o viaţă grea, utaţi-vă aici sau aici. Poate că la noi viaţa nu este chiar aşa de grea... Oare cât mai îndură Dumnezeu?

Observaţie

În limba română există şi pul şi puţ.

O prostie

Mi mi se pare o prostie să dai semnal dreapta dacă ai semnul "obligatoriu la dreapta". Sau semnal stânga dacă ai indicatorul "obligatoriu la stânga". Oare ce se gândesc şoferii ăştia foarte foarte deştepţi, că nu îmi dau seama că fac la dreapta? Păi ai obligatoriu la dreapta, deci nu ai voie să o iei în nicio altă direcţie decât la dreapta... ce crezi, ghicesc încotro o iei? Sau la stânga dacă indicatorul te obligă astfel. Fain este atunci când unii semnalizează în parcare fiind. Ce isteţi sunt unii, nu? Bine, există şi cealaltă extremă, formată din cei care nu semnalizează deloc şi te trezeşti cu ei în faţă, sau făcând mai ştiu eu ce manevre dubioase nesemnalizate deloc. Apoi tot ei sunt nervoşi că primesc înjurături şi claxoane.

vineri, 3 decembrie 2010

Antena 3

Suntem manipulaţi. Asta e clar. Sau cel puţin se încearcă manipularea. Mai zilele trecute, Mihai Gâdea anunţa cu aplomb că anul ăsta o să fie cel mai friguros an din ultimii 1000 de ani. Trecând peste imbecilitatea ştirii în sine (nu se făceau măsurători meteo pe vremea lui Ştefan cel Mare, Ţepeş sau a lui Mircea cel Bătrân!!!!!) aflu acum 5 minute de la... Antena 3, că în funcţie de ultimele câteva zile care au mai rămas până la finalul anului, există posibilitatea ca anul 2010 să fie declarat cel mai cald din istorie. Na!

miercuri, 1 decembrie 2010

Ozaflete

Ozaflete, tu nu eşti pisică mă, tu eşti un ghemotoc de iubire necondiţionată şi de giumbuşlucuri faine rău, asta eşti! Na, c'am zis.

Ce credeam

În mod absolut inexplicabil, credeam cumva că vesticii sunt superiori nouă, esticilor. Credeam că ei au idei mai bune, că sunt mai inteligenţi, că sunt mai mintoşi, mai ageri la minte, că până că şi nebunii lor sunt mai puţin nebuni decât ai noştrii, că nebunia în vest nu poate căpăta aspecte groteşti precum la nebunul sărac din est, credeam că beţivii noştrii sunt mai urâţi decât ai lor, că sunt mai aprigi şi mai proşti, că sunt mai dependenţi şi mai pregătiţi să consume orice decât alcooliştii lor. Credeam că orice rău, are aspecte mai groteşti la noi iar la ei are aspecte mai călduţe.
Ei bine, m-am înşelat. Citind acest blog, mi-am dat seama că mai am multe de învăţat de la viaţă. Totul este şi la ei la fel de decadent precum este la noi, nebunii sunt la fel de nebuni, beţivii la fel de beţivi, drogaţii la fel de agresivi, etc. Nu reuşesc să îmi dau seama de ce mi se părea că răul din vest este mai blând decât al nostru... Poate pentru că al nostru este ... al nostru.

marți, 30 noiembrie 2010

Omorul

Omorul. Poate cel mai grav între delictele pe care le pedepseşte Codul Penal din România şi de oriunde. Stăm şi contemplăm perioada comunistă şi cu o rigoare demnă de invidiat îi acuzăm (pe bună dreptate de altfel) de crimele împotriva umanităţii pe care le-au comis. Ne aducem aminte de crimele naziştilor, de lagărele morţii şi alte asemenea orori pe care sper ca istoria să nu le mai repete. Evocăm crimele lui Stalin împotriva propiului popor, ale Cmerilor Roşii, ale regimului odios şi criminal din Coreea de Nord. Omoruri, omoruri peste omoruri. Dar ce ne facem cu criminalii moderni? Ce ne facem cu primarii care aprobă veseli înfiinţarea magazinelor etnobotanice care au ucis până acum mai mulţi oameni? Ăştia nu sunt oare tot criminali? Cum catalogăm pe cei care subfinanţează sistemul de sănătate, ceea ce duce la decesul unor pacienţi care în alte condiţii ar avea şanse de viaţă? Sfinţi cumva? Sau cum îi catalogăm pe aceşti criminali moderni, bine ascunşi în spatele bunelor intenţii? Cum îi catalogăm pe cei care aduc un întreg popor în stadiul de suicid, în starea în care nu se întrevede nicio speranţă, în starea în care - din păcate - pentru unii moartea pare izbăvitoare? Oare aceştia nu sunt ei oare la fel de vinovaţi precum comuniştii, precum nazişti? Care partid a făcut ceva după Revoluţie, care a dat poporului său o speranţă că se va trăi mai bine? Niciunul. Nu sunt ei oare la fel de vinovaţi? Nu sunt băncile vinovate pentru moartea mai multor oameni, cărora le-a dat credit în anumite condiţii iar apoi i-a obligat să plătească mult mai mult, uitând cu desăvârşire de condiţiile iniţiale? Nu sunt băncile de vină de niciun deces? De ce oare nu interzic toţi primarii - aşa cum a făcut cel din Braşov parcă - comercializarea produselor etnobotanice la ei în oraş? Ce e atât de greu să stopeze această crimă pe care ei înşişi o fac prin nepăsare? Pentru mine orice primar şi consiliu local care a aprobat înfiinţarea acestor magazine etnobotanice nu este mai puţin criminal decat oricare dintre cei mai mari torţionari nazişti.

luni, 29 noiembrie 2010

Ce zi tristă

Azi am aflat că a încetat din viaţă unul dintre cei mai tari actori de parodii din câţi a dat omenirea vreodată. Sunt un mare fan al filmelor lui, unele care deşi afişau un umor grosolan aveau totuşi trimiteri foarte fine la aspecte esenţiale ale vieţii. Un aşa talent nu se naşte decât unul pe generaţie. Unii l-au avut pe Charlie Chaplin, pe Stan Laurel şi Oliver Hardy, alţii pe Fernandel şi Louis de Funes, noi l-am avut pe Leslie Nielsen.

NICIODATA

Sunt câteva locuri prin care nu voi mai călca niciodată în viaţa mea, indiferent de ce oferte minunate mi-ar oferi.
- Unicredit Ţiriac Bank - cea mai mare umilinţă la care m-a supus un partener de afaceri, prilejuită de actualizarea datelor. Nu am dat adresa de e-mail şi astfel mi-au blocat posibilitatea de a-mi plati la timp ratele. Adică eu am venit cu banii să ămi plătesc ratele la timp iar ei au refuzat să îmi ia banii pentru că nu am dat adresa de poştă electronică şi telefonul.
- UPC - nu mi-au trimis om la service pentru internet, deşi am solicitat asta de mai multe ori. În contractul pe care îl aveam cu ei scria clar că eu pot solicita pe cineva şi fără să îmi fie defect internetul, doar pentru măsurători, iar ei nu au trimis pe nimeni spunându-mi "că la ei arată că internetul merge" deşi eu eram în faţa calculatorului şi în imposibilitatea de a mă conecta la internet.
- Volksbank - o fetiţă de la casierie a refuzat odată să îmi schimbe 50 euro, mi-a zâmbit maliţios şi mi-a comunicat oarecum superior că "ei lucrează numai cu sume mari". Lucraţi cu sume mari atunci şi lăsaţi-mă pe mine în pace.
- Un restaurant cu specific tradiţional românesc din Costineşti - unde am trăit cea mai inimaginabilă scenă cu un ospătar, în fapt un imbecil notoriu angajat pe nu ştiu ce criterii ca să toace nervii turistului. O să vă povestesc odată întâmplarea. A fost singura dată din viaţa mea când am făcut o criză de nervi într-un restaurant.
- b1 tv (la ăsta nu o să mai uit niciodată) - numai deontologi sunt angajaţi acolo. A dat dovadă de o crasă lipsă de obraz, lipsă de profesionalism jurnalistic şi totală ignorare a legilor în vigoare din România iar CNA-ul doarme. OTV-ul e la fel, dar la OTV nu pot să spun că nu mă mai uit, căci nu m-am uitat niciodată mai mult de 25 de secunde într-o zi, adică atât cât îţi ia la 3 - 4 zapări dintr-o zi.
- magazinele care vând blugi scumpi - în mod miraculos, blugii scumpi nu mă ţin de reguă nicio vară. Am blugi cumpăraţi din IDM (vă mai amintiţi IDM-ul dragi Bucureşteni?) pe vremea când aveam 60 kg. Nu au nimic, deşi îi am de mai bine de10 ani. Mi-am luat blugi scumpi prin mai, iar în octombrie erau deja rupţi între craci. Am şi blugi mai ieftini, mă ţin încă fără nicio ruptură.
- Service-urile de brand - La Daewoo mi-a luat 1200 lei pentru ceva care la un service normal rezolvam cu 500. Cred că mai departe e no comment.
- Stadionul de fotbal - atâta timp cât violenţa este limbajul tribunelor, eu nu voi călca acolo.
- Pe www.xperteleven.com - am fost, m-am distrat, m-am amuzat, m-am enervat şi am plecat cu un gust amar general. Adminii suedezi au decizii bizare (premiile pentru câştigarea ligii sunt ridicol de mici), unii admini români au decizii şi mai ridicole, una peste alta dacă vrei să te implici, mai bine nu o face. Mă bucur că am găsit resursele să ies din joc. Recomand doar fără implicare, deşi cu implicare am avut şansa să găsesc şi oameni deosebiţi în jocul ăsta, pe lângă nulităţi de care se pare că nu ducem lipsă în România...

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Da, la faza asta sunt misogin...

Am râs de m-am strâmbat, mi-au dat lacrimile, m-a durut burta, m-am spart de râs de am rămas fără aer. Dacă vreţi şi voi aceleaşi senzaţii, intraţi pe youtube şi daţi o căutare cu cuvintele "femeia la volan".
Distracţie faină.
p.s.
Cea mai tare mi s-a părut asta.

Excepţie

Cu excepţia iubitei mele, pâna acum nu am găsit în cercul meu de prieteni oameni capabili să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit, au avut pretenţia de la mine să fiu o persoană aşa cum şi-ar fi dorit ei să fiu, nu m-au acceptat pentru ceea ce sunt în realitate.
+ că pudibondiada şi falsa pudoare, făţărnicia şi trădarea, minciuna şi lăcomia, toate acestea combinate şi observate de mine ca fiind repere ale lumii în care trăim, m-au făcut să afirm în momentul de faţă - probabil spre victoria unei colege de-a mea care acum ar putea spune acel "ţi-am spus eu" - că eu nu îmi mai doresc copii.

vineri, 26 noiembrie 2010

Măreţia lui Dumnezeu

Domnul Dumnezeul nostru lucrează zi de zi, ne dă semne, ne arată calea şi ne învaţă toate îndreptările sale. Dacă am avea înţelepciunea să citim semnele Lui şi să ţinem cont de îndreptările Lui, cu siguranţă că lumea ar fi mult mai bună. Nu mai departe de marţi, un om a cărui soartă este cu mult mai tragică decât a mea (care, să fim serioşi, nu e tragică absolut deloc!!!), îmi spunea că el este un norocos. El. El, care suferă de Sindromul Wilson, care suferă de cancer la ficat, care nu are familie, nu are casă, nu are pe nimeni care sa îi aline în vre-un fel sau altul toate relele, nu are bani, nu are nimic. El mi-a spus mie că se consideră un norocos. Nu el mi-a vorbit atunci, ci un înger trimis de Dumnezeu. Cred că mesajul către mine venit de la Dumnezeu este cât se poate de evident. Eu, care nu am toate aceste necazuri şi supărări, ce motiv am să nu mă declar norocos?
Cu acest înger de băiat am fost tot marţi să mâncăm ceva, căci era seară şi după o zi de alergat (el) nu cred că apucase să mănânce nimic. Am cumpărat ceva de mâncare şi ceva desert. Nu cred că vă puteţi imagina bucuria cu care a privit acel desert, plăcerea cu care l-a mâncat, părea că se bucură cu fiecare celulă din corpul său, părea că a atins un colţ de Rai, că este favoarea cea mai mare pe care puteam să i-o acord. Pentru mine care îmi pot permite să cumpăr şi zilnic dacă s-ar pune problema un astfel de desert, nu era mare scofală, pentru el era aproape un eveniment. El se bucura cu o bucurie aproape angelică, eu clefeteam impasibil acel produs. Deci, având, eu nu mai apreciam la adevărata valoare acel produs, în timp ce pentru el era o bucurie nespusă. Mă gândesc că "a avea" poate duce uneori la "a pierde". Sigur acest om se va mântui inaintea mea, sigur!!!!
Tot zilele astea am avut o stare de sănătate destul de precară. Azi mă simt mai bine. Nici nu vă imaginaţi ce bucurie a fost pentru mine astăzi, bucurie pricinuită de simplul fapt că mă simt bine şi nu mă mai doare nimic. Oare era nevoie de o suferinţă (oricum mică şi incomparabilă cu marile suferinţe cauzate de boli grave, de boli incurabile) pentru ca eu să ajung să apreciez ceea ce aveam în fiecare zi şi nu am apreciat pâna acum? Se pare că da, era nevoie de un astfel de mesaj, căci e evident că nu mă gândeam deloc la binefacerile stării de... sănătate. Săracii, oamenii care suferă de boli incurabile oare ce-or gândi? Dacă un astfel de om v-ar spune să vă lăsaţi de fumat pentru a nu ajunge în locul lui, v-aţi lăsa?
Ce simplu lucrează Domnul...

luni, 22 noiembrie 2010

Testament

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

duminică, 21 noiembrie 2010

O ciordeală mică

Una dintre colegele mele mi-a spus odată, mie, şefului ei de atunci, că pot să fac eu orice, că ea tot pleacă mai devreme de la servciu. La vremea aia mi s-a părut cel puţin bizară ideea pe care o avea stimabila mea colegă despre relaţia şef - subaltern, dar sincer nu m-am coborât la acel nivel să îi răspund cu aceeaşi monedă. Am considerat că cel mai deştept cedează, motiv pentru care - în ciuda instigaţiilor domniei sale - nu am dat curs unei note de sancţiune, aşa cum era normal pentru cineva care lipseşte de la serviciu fără acordul şefului. Nu ştiu cum este la voi la serviciu, dar mie mi se pare cel puţin ciudat să îi spuneţi şefului vostru că voi plecaţi mai devreme indiferent ce face el, asta în care pe piaţa de muncă tot mai mulţi dintre voi staţi ore suplimentare neplătite şi lucraţi poate pe salarii mai mici, numai pentru a vă menţine un loc de muncă. Faza este că i-a corupt şi pe ceilalţi colegi să plece mai devreme, astfel că cei care îşi respectau contractul lor cu TVR (tu vi 8 ore la muncă iar noi îţi oferim salariul X) şi stăteau aşa cum este normal 8 ore la muncă, au căpătat şi aceştia prostul obicei - e opinia mea - de a pleca mai devreme de la muncă. Nu toţi, dar o anumită parte recunosc. Nu mai spun că atunci când am fost în concediu practic programul colegelor se înjumătăţea, fiecare pleca de la serviciu cum dorea, nu se mai ţinea cont de niciun program sau obraz. Din păcate pentru ele nu au chiar atât de mulţi prieteni cum sperau ele şi astfel am intrat fără să vreau în posesia acestor informaţii. Am calculat pe un şablon minimal să văd cam care ar fi paguba, cam cât ar câştiga un om care recurge la o astfel de ciordeală din banul public - căci până la urmă asta este, ore pentru care persoana a fost plătită dar pe care nu le-a efectuat, împotriva voinţei şefului. Se pleca zilnic cu minimum 15 minute mai devreme. Ceea ce într-o săptămână însemna o oră şi 15 minute. 75 de minute pe săptămână. Înmulţit cu 52 de săptămâni cât are un an, ies în jur de 3.900 minute. 65 de ore. Deci cam 8 zile de muncă câştigate într-un an, plătite de TVR din banul vostru, al nostru, al tuturor celor care plătesc Taxa Tv la zi şi pe care colega nu le execută, pentru că "pot eu să îi fac orice, că ea tot pleacă mai devreme"... Acum, ăsta e calculul minimal, aşa cum am mai spus, dar au existat zile când a plecat şi cu mai mult de 15 minute înainte de a se fi îndeplinit cele 8 ore, şi zile când a plecat şi mai devreme - atunci când eu eram în concediu. Nici nu vreau să mă apuc să fac un astfel de calcul, la "foarte posibil", mă mulţumesc să îl fac la "minimal".

miercuri, 17 noiembrie 2010

Porcul n-are Şoric

Din ciclul "Romeinia is biutiful", astăzi vedem cum şeful poliţiei din judeţul Neamţ locuieşte uşă în uşă cu "un domn care dădea bani cu camătă la populaţie" şi că declară public, senil, că acest cămătar (!!!!) nu este interlop ("ajuta şi el oamenii din oraş, le dădea bani cu camătă, ce e rău în asta?"). Acum, are şi tovarăşul Şoric dreptate, nu am definit termenii, ce se poate înţelege prin termenul de interlop? Poate că interlop înseamnă numai criminal în opinia minunatului poliţist, nu? Ori, ăsta în afară de luat dobândă ilegal de la oameni nu făcea altceva. Şi oricum, cămătarii sunt nişte băieţi foarte inimoşi, minunaţi, adevăraţi binefăcători, care te păsuiesc şi te mângâie pe cap dacă nu le dai bani după o regulă care oricum se schimbă din 10 în 10 minute, care nu îţi iau casa, nu îţi rup o mână şi nu fac nimic rău nimănui. Are dreptate, dacă asta ar fi definiţia, ce rost mai are, omul nostru e curat ca lacrima. Tot fain de pomenit este şi atitudinea publică a tovarăşului Şoric, care apare pe la Antene şi ne vorbeşte în parab0le în limba engleză. Mie cel puţin bizară mi se pare atitudinea lingăilor săi, care au ameninţat că îşi depun demisia din posturile pe care le au dacă acest poliţist va fi demis. Dragilor, cimitirul este plin de oameni de neînlocuit... Oare asta nu înseamnă că au şi ei legături cu cămătarii, de ce ar sări de cur în sus nişte oameni să apere pe poliţistul care îl apără pe un cunoscut cămătar? Cine ştie ce putem descoperi la o ulterioară cercetare, mie îmi e şi frică să mă gândesc. Cu alte cuvinte, mesajul transmis cetăţenilor din judeţul Neamţ este cam acesta: "staţi liniştiţi, poliţia veghează pentru siguranţa dumneavoastră, avem legături cu cea mai mare parte a infractorilor şi dacă sunteţi atenţi cu noi nu o să mai păţiţi nimic". Altfel, de ce ar apăra un astfel de personaj care ne zâmbeşte retard la televizor???? Unde s-a mai văzut în lumea asta ca un infractor să primească de la poliţie o cagulă pentru a i se acoperi faţa? În ce ţară trăim? Na, uite că am ajuns şi în ciudata postură în care mă văd nevoit să dau dreptate unui membru al Guvernului Boc. Naşpa.

marți, 16 noiembrie 2010

Ge-ni-al !!!!!!

TVR găzduieşte Gala Persoaelor Cu Dizabilităţi dar nu are un minim de dotare pentru a facilita accesul persoanelor cu dizabilităţi în interiorul instituţiei. GENIAL!!!!!! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar veni la registratură să depună o petiţie o persoană în căruciorul cu rotile, sau cum ar intra invitată la o emisiune a TVR-ului o astfel de persoană. Numai până la registratură un scaun cu rotile ar trebui să urce 2 trepte destul de înalte şi o bordură king size. Pe lângă acestea, la accesul în instituţie un scaun cu rotile ar trebui să mai sară un pârleaz egal cu o bordură din aia mare. În interior nici nu poate fi vorba de dotări pentru astfel de persoane. Există nişte rampe care sunt folosite la transportul decorurilor, dar e imposibil ca cineva în căruciorul cu rotile să poată urca singur aceste rampe, doar dacă are braţele lui Schwartzeneger sau lui Ion Oncescu, înclinaţia rampelor fiind de mai mult de 45 grade.

Gata

De astăzi începând, nu mai sunt şef. Nu ştiu ce urmează în TVR, dar ştiu că eu simt o mare uşurare, de ca şi cum mi s-ar fi luat un pietroi de pe umeri. Dacă în mandatul domnului Sassu mai aveam un oarecare sprijin şi o oarecare direcţie, în mandatul domnului Lăzescu mi-au dispărut orice căi de comunicare cu eşalonul superior, practic simţeam că eu conduc o corabie pe o mare agitată dar fără niciun reper de orientare, altul decât soarele, fără niciun indiciu prin care să îmi încurajez echipajul că avem un anumit ţel de atins şi că vom ajunge la un liman întregi. Na, că tot la marinar am ajuns, naşpa... În fine. Eu eram în ciudata postură - despre care nu am mai auzit nicăieri pe lumea asta - că trebuia să îmi iau castane şi de la cei din afară şi de la propii mei colegi, care au înţeles greşit (mai corect nu au înţeles deloc) de ce ne adunăm noi acolo 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Nu au înţeles cum anume trebuie - căci aşa spune legislaţia în vigoare - să ne desfăşurăm activitatea, nu au înţeles de ce trebuie să facă un lucru într-un anumit mod şi nu altfel, nu au înţeles că trebuie să îşi dea şi interesul în îmbunătăţirea activităţii pe care o au de făcut şi să nu mai aştepte să vină totul de "sus". Unii chiar nu au înţeles avantajele muncii pe care o prestează şi aduc în atenţie numai micile şi insignifiantele dezavantaje. Astea ar fi în mare dezamăgirile mele la final de mandat. Desigur, au fost şi realizări de care sunt mândru, chiar dacă asta s-a făcut doar din pasiune şi cu un consum nervos imens, total gratuit şi nemeritat, căci de la mulţi dintre colegii mei aveam pretenţii serioase. Acum nu le mai am. Acum cei mai mulţi sunt - aşa cum spunea chiar una dintre colegele mele - "simplii colegi de serviciu, pe care nu sunt obligat să îi iubesc, căci nu îi iau acasă". Pe rând, într-un fel sau altul fiecare mi-a înfipt cuţitul în spate când a avut ocazia. Cu toate astea, am reuşit să pun la punct activitatea de registratură, care se desfăşoară în limitele impuse de legislaţia în domeniu, am reuşit să ordonăm niţel - doar niţel - fluxul de documente, am pus pe toată lumea la treabă, în mod egal, am reuşit să îmi apăr colegele atunci când acestea au fost acuzate pe nedrept, le-am ţinut partea şi atunci când au greşit (asta dintr-un principiu la care ţin şi de la care nu am făcut rabat, resectiv acela că cine nu munceşte nu greşeşte).
Cred că în această perioadă în care am coordonat aceste activităţi, la noi în departament a fost democraţie. Am luat deciziile împreună, deşi de dat socoteală pentru disfuncţionalităţi am dat socoteală de unul singur. Am încercat să mulţumesc pe toată lumea, dar am constatat că între colegii mei există o stare de disconfort, astfel că dacă unora li se părea că ceilalţi o duc mai bine - în fapt toată lumea beneficia de exact aceleaşi condiţii de muncă - făceau tot posibilul să creeze stări conflictuale pozând apoi în victime în faţa sefilor mei. Există şi astfel de "caractere" deosebite printre noi.
Mi-ar plăcea ca colegii mei să perceapă ca o perioadă bună această unitate de timp în care am colaborat. Ştiu 100% că nu o percep toţi aşa, dar eu am făcut mai tot ce îmi stă în putinţă pentru a le asigura confortul la locul de muncă. La mine nu au existat favoriţi, toată lumea a trebuit să facă aceeaşi treabă, indiferent de pregătirea de până atunci, ceea ce a provocat mai multe neplăceri mai multor persoane, dar până la urmă toată lumea s-a adaptat. De multe ori am preferat să fac eu însumi o activitate, tocmai pentru că ştiam că dacă o dau cuiva spre rezolvare asta se va face cu un consum nervos foarte mare, inutil şi - repet - zic eu nemeritat. Aşa că eu eram şi şef şi subaltern, dar nu mă plâng.
Începând de azi mă declar în sfârşit un om mai liber, nu mai trebuie să port discuţii inutile şi ridicole despre fapte minore, nu mai trebuie să "mă lupt" cu anumite aspecte ale incompetenţei unora dintre noi, nu mai trebuie să iau decizii care ştiu sigur că nu au cum să mulţumească pe toată lumea deşi mai toate deciziile se luau de comun acord, nu mai trebuie să duc muncă de convingere pentru ca cineva să îşi execute activităţile din fişa postului. În sfârşit, nu o să mai primesc replici de genul "poţi să îmi faci ce vrei, eu tot nu stau 8 ore la muncă, tot o să plec mai devreme de la serviciu de fiecare dată" (trebuie să stea 8 ore, căci aşa este contractul pe care l-a semnat cu tvr, eu stau 8 ore iar tu tvr îmi dai salariul x; nu a stat niciodaă 8 ore la serviciu, de fiecare dată a plecat mai devreme), "doar nu o să scriu eu borderourile numai pentru că aşa vrei tu" (borderourile trebuiau scrise căci în caz de judectă nu aveam cum să dovedesc că petentului x sau y i-am răspuns, iar eu coordonatorul purtam întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmpla în registratură la acea dată, deci în cazul în care nu puteam prezenta în instanţă acel bordero eu eram SINGURUL responsabil), "eu nu pot să intru pe calculatoerul meu" (ba da, trebuie numai să bagi o parolă şi un user name, e chiar atât de simplu!!!!!!!!!!!!!), "eu nu o înlocuiesc pe colega mea ca să meargă şi ea în concediu" (de ce nu??? ai 8 ore încărcate la maximum??? ţie ţi-a plăcut când ai fost în concediu????? oare ţie cine ţi-a ţinut locul pe perioada concediului???), "te dau în judecată", "îmi sun şi eu pilele", "nu o să te mai iubească nimeni" (nu am venit la muncă să fiu neapărat un tip simpatic, dar merci de remarcă, uneori e bine de ştiut că unii nu te au la ficat. Nici eu nu îi (mai) am pe toţi la ficat, nu am cum), etc, şi alte zeci de astfel de replici la care la momentul respectiv am rămas pur şi simplu într-un minunat stupor, căci nu mă aşteptam la astfel de palme, cel puţin nu din partea tuturor, pe unii dintre colegi îi consideram mai apropiaţi. M-am înşelat desigur, dar poate că dacă nu eram în această postură nu avem ocazia să mă lămuresc...
Nu pot însă să nu apreciez că în cele din urmă mai toate colegele au înţeles o anumită situaţie existentă în care au fost nevoite să se susţină una pe alta şi au făcut asta cu brio.
Una peste alta a fost o perioadă foarte utilă pentru mine, căci am căpătat o experienţă pe care în alte condiţii nu aveam cum să o capăt. Am înţeles ce este aceea responsabilitate, ce înseamnă o semnătură pusă pe un document, ce înseamnă să răspunzi pentru ceea ce fac alţii, ce înseamnă să coordonezi un colectiv, am învăţat că diversitatea este utilă şi din mai multe stări tensionate se pot scoate - cu voinţă şi isteţime - şi părţi bune, constructive. Oamenii nu sunt la fel, privesc diferit ceea ce li se întâmplă, au opinii diferite despre unul şi acelaşi lucru, au personalităţi deosebite.
Una peste alta, cel mai mare serviciu mi l-au făcut dumnealor mie, nu eu lor, căci mi-au acordat acest privilegiu de a le fi şef. Sunt onorat că am avut şansa aceasta acordată şi de domniile lor.
Cel mai important însă, îi mulţumesc şefei mele pentru că avut încredere în mine şi mi-a trasat această sarcină, că mi-a acordat o şansă pe care unii probabil că nu o au toată viaţa. Mulţumesc public, personal şi în orice mod ar fi normal şi natural să o fac. Mulţumesc.
Le mulţumesc totodată tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat să acced aici, oameni a căror vorbă bună e posibil să fi atârnat vreodată în luarea deciziei de numire a mea în acest post. Nu ştiu exact cine sunt persoanele, dar banuiesc, motiv pentru care le mulţumesc şi lor din tot sufletul.
Am învăţat multe chestii şi pentru asta le mulumesc tuturor, fiecărei colege în parte. Sper ca noul/noua şef/şefă care va veni să fie cu mult mai bun/bună ca mine şi să reuşească acolo unde au am dat greş. Poate că şi pentru a explica de ce un lucru se desfăşoară într-un anumit fel ci nu în altul, ai nevoie de un talent de care recunosc că nu am dat dovadă. Problemele mele personale m-au împiedicat uneori să tratez anumite situaţii cu un calm care era poate recomandat. Poate cine va veni va reuşi să creeze o atmosferă care să nu mai dea naştere atâtor conflicte mocnite şi nu numai, care se regăsesc încă printre colegii mei. Poate că cine va veni va găsi cheile spre armonie pe care eu nu le-am găsit. Îi urez succes.
Îmi pare foarte rău că Dumnezeu a decis să ne răpească dintre noi pe colega care era - şi nu spun aici vorbe mari numai pentru că a decedat - liantul către o stare de mai bine şi singura persoană căreia nu i-am putut reproşa nimc niciodată. Ea era arbitrul din discuţiile aprinse, ea era cea care părea că ne înţelege pe toti, era împăciuitoarea, era elementul comun al tuturor celor care nu găsesc calea spre înţelegere reciprocă. Era o persoană bună fundamental, iar astfel de oameni nu se găsesc foarte des într-o viaţă de om. Sunt onorat că am avut ocazia să o întlnesc şi foarte trist că a plecat la o vârstă atât de tânără dintre noi. Am trăit cu impresia că Mariana a înţeles foarte bine ceea ce doream să spun, de aceea nedreapta plecare dintre noi a fost pentru mine o lovitură în plus, căci astfel mi-am pierdut unul dintre aliaţi - dacă pot spune aşa - în efortul meu de a găsi o stare generală bună, de a face astfel încât fiecare dintre noi să vină la muncă cu plăcere. Dumnezeu să te ierte, tuturor ne pare rău că ai plecat, erai una dintre cele mai bune persoane dintre noi.
Îi mulţumesc şi colegei care este detaşată, pentru că a dat dovadă de colegialism şi rafinament, elemente ale unui caracter deosebit, pe care puţini le mai apreciează şi pe care tot la fel de puţini le mai deţin... Atunci când noi am avut nevoie de ea, a lăsat totul şi a sărit în ajutorul colegelor ei, gest pe care sper ca acestea să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Nu o să uit acest gest făcut de tine, sper să reuşesc să mă revanşez vreodată.

Donaţi vă rog

Dacă ar fi să mor mâine (Doamne ajută să nu mor) mi-ar plăcea ca cu organele mele să se salveze alte vieţi, astfel că eu accept să îmi donez organele pentru transplant. Deşi unii preoţi ne spun că oamenii nu pot dona organe, eu Îl iau în considerare pe Domnul Dumnezeul meu care mă învaţă că "cine salvează o viaţă, pe Mine mă salvează". Sunt mii şi mii de oameni care decedaţi fiind li se face îmbălsamarea şi pierd aiurea nişte organe care se aruncă pur şi simplu la gunoi (am văzut măcar 2 - 3 cazuri de acest gen), de ce să nu salvăm o viaţă dacă s-ar pune problema unui deces neaşteptat? Eu aleg să donez ceea ce ar fi de donat, asta desigur în ideea în care un eveniment absolut nefericit m-ar răpi lumii acesteia.

vineri, 12 noiembrie 2010

Nişte mizerii

Meci de fotbal. Se adună galeriile şi se intră pe stadion. Se încalcă mai toate regulile de bun simţ şi galeria stelei intră cu tot felul de petarde în stadion. Apoi încep să arunce cu acestea către tribuna oficială. Apoi aruncă cu beţele de la steaguri în teren. Trag de scaune, dau foc la tribună. Şi dpă toate astea tot ei pozează în victine ale jandarmeriei, de parcă jandarmeria ar fi trebuit să le răspundă la aceste gesturi cu flori şi ursuleţi de pluş.
Ăştia nu sunt suporteri. Suporterul adevărat al unui club de fotbal nu se comporta aşa cum se comportă drogaţii ăştia. Suporterii merg pe stadion cu soţia sau cu copilul, cântă, flutură steagul cu culorile echipei favorite, încurajează prin strigături, pune patos, se supără sau se bucură în funcţie de rezultat, comentează la o bere cu amicii sau chiar pe stadion, la o sămânţă, prestaţia unuia sau altuia dintre jucători. Suporteul nu impune echipa de start, nu zmângăleşte maşinile propiilor jucători, nu înjură, nu se bate, nu aruncă cu petarde, nu aruncă cu pietre în teren, nu vadalizează nimic. Şi - nota bene - nu pune bannere ridicole pe blog. Suporterul adevărat înţelege că ăsta este un sport, înţelege multe alte chestii banale pe care unii se pare că nu reuşesc să le înţeleagă.
Dacă vreţi să vedeţi suporteri adevăraţi, mergeţi şi uitaţi-vă la suporterii lui Liverpool - de exemplu, la suporterii lui Midelsbourough care în minutul 90, când echipa lor era în adara finalei, ei cântau cu toţii. Cum să nu joci şi să tragi şi ultima picătură de energie când atunci când eşti condus pe tabela de marcaj suporterii tăi cântă şi te încurajează??? La noi dacă echipa x ia gol, din tribună începe o ploaie de alintări a mamelor jucătorilor. Cum pana mea să mai tragi să egalezi?
Aşadar, consider că drogaţii ăia de se autodenumesc suporteri ai echipei Steaua au primit ieri o mică mică mică parte din ceea ce meritau. Norocul nostru este că nu decid eu nişte chestii, că băieţaşii ăia de ieri erau acum la muncă silnică.

P.S.
Să îmi povestească şi mie cineva dacă poate de ce nu au dat jandarmii cu bastoanele în suporterii de la tribuna oficială sau de la tribuna 2? Jandarmii nu te bat pe degeaba.

joi, 11 noiembrie 2010

Prigoană în ce partid se află?

Culmea, tovarăşul Silviu Prigoană a propus reducerea activităţii TVR şi DESFIINŢAREA postului TVR Info, exact în perioada în care acesta şi-a obţinut licenţa de la CNA pentru un nou post de ştiri. Nu ar fi ăsta un mic mic mic mic mic, dar foarte mic, liliputan conflict de interese? Adică desfiinţează tu televiziune publică postul tău de ştiri, că eu sunt parlamentar şi am drept de iniţiativă legislativă şi pot să-mi urmăresc liniştit scopul, acela de a face banul gras. De ce să se uite lumea la tine pe deja plătita taxă tv - deci un serviciu în plus pentru telespectator fără ca pe acesta să îl coste absolut nimic în plus, lasă să bage omul bani pe abonamentul de cablu ca să mă vadă pe mine ăla frumosu' şi dejdebtu. Minunat. Stăteam şi mă gândeam, oare în ce partid mai este nenea Progoană, că nu mai ştiu exact?
By the way, umblă vorba-n mahala cum că tovarăşul Honorius ar avea ceva funcţie prin Ministerul Afacerilor Externe şi că TVR Internaţional ar urmă să vină în subordinea... cui credeţi (have a wild wild gues)? Dacă am fi în revista Caţavencu, asta ar fi bârfă cu o ureche.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Bărbaţi adevăraţi

Se pupă, se îmbrăţişează, ţip ca din gură de şarpe dacă sunt uşor atinşi sau dacă le pune cineva piedică, se tăvălesc pe gazon de mama focului atunci când nu au fost deloc atinşi (când simulează) şi se ridică veseli imediat după ce soseşte echipa medicală, plâng dacă echipa lor ia bătaie, nu recunosc niciodată când joacă prost şi de fiecare dată când iau bătaie de vină este arbitrul, nu recunosc nimic nici chiar când faza este mai clară ca lumina zilei, trişează deseori şi încearcă să obţină avantaj în joc prin metode neregulamentare, protestează la mai toate deciziile arbitrului, "cerşesc" ca un milog o lovitură de pedeapsă (11m) la orice acţiune din careul advers, înjură atât de porcos încât un vechi birjar s-ar lăsa în secunda 2 de meserie... Cam ăştia sunt bărbaţii adevăraţi cunoscuţi mai ales cu denumirea de jucători de fotbal. Parca ar fi o parada gay nu un meci de fotbal.

marți, 9 noiembrie 2010

Te contrazic

Ba p-a mătii!

România vs Italia - deuce!

Ce mi-e România, ce mi-e Italia... Desigur, această comparaţie se poate face atunci când vorbim exclusiv de viaţa politică. Şi la noi şi la ei viaţa politică are un Băsescu, fie că poartă numele ăsta, fie că se numeşte Berlusconi. Şi la ei şi la noi ţara vrea să scape de Băsescu. Şi la ei şi la noi ţara s-a săturat de zâmbetele politicienilor de la putere, şi lor şi nouă ne este ruşine cu liderul din capul statului. Nici ei nici noi nu reuşim să scăpăm de dictator, indiferent de ce s-ar face. Şi la ei şi la noi nu există o majoritate care să poată da stabilitate vieţii politice, şi la ei şi la noi oamenii se înjură prin Parlament, şi la ei şi la noi există această falsă opinie că unii sunt mai tari ca ceilalţi (Liga Nordului vs sudul Italiei la ei, moldoveni vs olteni vs ardeleni vs ce mai vreţi voi - la noi).

luni, 8 noiembrie 2010

Păunescu

Cum e viaţa asta... Până mai deunăzi cei mai mulţi spuneau că Adrian Păunescu este poetul de casă al ceauşeştilor, că a pupat în cur toţi comuniştii, că este un jegos pesedist de stânga, că este un poet slab şi alte asemenea apelative. Acum, după decesul lui, omul a devenit poetul genial, marea spiritualitate a culturii contemporane, marele şi genialul poet, cel mai mare de la Eminescu şi Nichita încoace, că este cel mai cel, ăl mai frumos şi mai drăgăstos. Nu mai este un pesedist împuţit. Unii oameni pur şi simplu nu au onoare.

Finaluri

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată răbdarea să citiţi genericele de final ale filmelor, dacă v-aţi uitat măcar de curiozitate cine a fost persoana care a realizat machiajul sau cine a fost cel care s-a ocupat de casting, dar eu unul nu am reuşit niciodată să rezist mai mult de 20 - 30 secunde la un astfel de calvar. Nu am înţeles şi îmi e tare greu să înţeleg de ce se mai trece această listă interminabilă cu nume din moment ce nu este citită de nimeni. Bun, accept că aceasta are un rol tehnic, care ajută de exemplu la întocmirea fişelor de emisie la o televiziune, dar nu înţeleg de ce suntem nevoiţi să o suportăm noi, telespectatorii, de ce mai este nevoie să curgă interminabil 2 - 3 minute.

joi, 4 noiembrie 2010

Dacia Logan S2000

Ni la el mă! :)
Căutam să văd dacă au apărut şi ceva filmuleţe cu maşina asta şi am dat peste Logan S2000, fabricat în... 2005.
Pe piaţă au început să apară tot felul de veşti cum că Dacia intenţionează să pregătească o maşină cu care să alerge Nicolas Prost în IRC anul viitor.

Mie îmi place refrenul

La mulţi ani!

luni, 1 noiembrie 2010

Space Jam

Dacă aveam minunata şansă să am puterile micilor extratereştrii din filmul Space Jam şi să le fur talentul unor oameni de pe Terra, aş fi optat - de-a lungul vieţii mele - asupra următorilor Pământeni: ăsta, ăsta, ăsta, ăsta sau ăsta, ăsta. Cu siguranţă mi-ar plăcea să ajung măcar la jumătatea, ce jumătatea, la sfertul, microsfertul, nanosfertul carierei acestui personaj pe care îl ador. Consider că ceea ce a creat acest tip este unic, irepetabil, genial. A reuşit să ţină o întreagă Americă pe jar, să îi păcălească la mare artă pe toţi. Genial!!! Ge ni aaaaal!!!!

Cât mai valorează o viaţă de om?

Bună întrebare.

Sunt norocos!

Uitându-mă la emisiunea România te iubesc! constat cu oarecare bucurie că sunt un norocos. Da, un norocos. Dacă stau şi mă uit la nenorocirile pe care le îndură unii, la mizeria şi uitarea cu care sunt trataţi, îmi dau seama că Dumnezeu m-a ferit de acestea toate. Mă uitam ieri şi am văzut cum toate grevele, toate sacrificiile şi toate protestele nu i-a ajutat cu nimic pe acei oameni pentru a-şi salva vieţile. Ruina, şomajul, dispreţul, sarăcia, mizeria, toate acestea sunt aspecte cotidiene ale vieţii unor oameni care au avut neşansa să se nască în oraşe precum Călan, Victoria, etc, oraşe moarte, oraşe dormitor - aşa cum spunea reporterul de la Pro Tv. Aici, dacă rămâi fără serviciu, ai oricând şansa să îţi găseşti ceva, pe o sumă mai mare sau mai mică. În oraşele monoindustriale, dacă dă faliment oţelăria, oraşul devine unul de muritori de foame. Trist. Îmi e aşa de milă de acei oameni...

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Traficul din Bucureşti

Rar am văzut junglă mai mare ca asta, rar am văzut mai mulţi imbecili adunaţi la un loc în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu, rar am văzut atâta răutate şi proastă creştere aşa cum am văzut în traficul din Bucureşti. Nu înţeleg de ce unora le este atât de greu să respecte 2 - 3 reguli simple, pe care le pot rezolva cu succes şi cei internaţi la spitalele de boli nervoase, pur şi simplu nu înţeleg. Adică, de ce ai avea nevoie pentru a reuşi să menţi o maşină între 2 linii trasate pe jos cu vopsea albă? Cât de greu este să urmăreşti acele linii? Cât de dificil este de rezolvat problema cu încadrarea la intersecţii? Ai o banda in faţă, înseamnă că după ce treci intersecţia îţi continui drumul pe banda care este în faţa ta. Ăla de lângă tine merge şi el pe banda lui şi aşa mai departe. Nu e greu. Mie unul nu mi se pare greu. Cât de greu este să foloseşti maneta de semnalizare a unei manevre? Doar duci mâna la 5 - 10 cm de volan şi apeşi sau ridici uşor acea manetă. Nu e greu deloc nici asta. Schimbi banda? Cât îţi ia să te uiţi şi dacă ai loc unde să te bagi? 2 secunde. Arunci doar un ochi, dacă nu ai loc, mai stai un pic. Cred că cei mai mulţi dintre şoferii din traficul bucureştean sunt bolnavi psihic, oameni cu frustrări grave, cu neîmpliniri şi eşecuri care îi fac să refuleze aici. Majoritatea au comportamente reprobabile, de mitocani. Cel mai trist este că am întâlnit tot felul de domnişoare, doamne şi cucuoane care nu sunt cu nimic mai prejos decât mojicii masculini. Am mai spus, mitocănia la femei este grotească, dar mitocănia unor femei din trafic nu mai lasă loc niciunui comentariu. Feministe retarde care nu înţeleg situaţiile de trafic (am motivele mele să cred că aceste greşeli ale naturii nu înţeleg nimic nici din viaţa lor...), care nu înţeleg de ce nu se poate băga ea în acea secundă, de ce trebuie să aştepte şi să dea prioritate (poate pentru că are în faţă un semn triunghiular alb cu margine roşie care - culmea - nu înseamnă diamant sau mai ştiu eu ce bijuterie, ci exact "cedează trecerea"), femei care înţeleg greşit noţiunea de bună creştere şi eleganţă. Dacă astea fac educaţie unei generaţii de tineri, să nu ne mirăm de ceea ce ne aşteaptă în viitorul nu foarte îndepărtat. Prioritatea de şmecher pe care o folosesc cei cu maşini foarte scumpe, indolenţa şi nepăsarea cu care circulă, mă fac să înţeleg de ce în Franţa şi Germania le sunt arse maşinile de către extrema stângă. Aseară am fost la teatru unde mă aşteptam la un alt nivel de educaţie din partea celor care se perindau în jurul Teatrului Naţional. Am găsit cel puţin 2 cazuri de maşini blocate de alte maşini ale celor care au fost la piesă. Un avorton cu o Toyota Avensis maro care blocase 3 maşini mai şi înjura. Tot el. Dacă aveam un pistol în acea secundă îl împuşcam, deşi nimeni nu m-a pus pe mine să fac pe judecătorul. Îl împuşcam şi apoi aveam pretenţia să îmi mulţumiţi pentru că am scăpat lumea de o mizerie. Ceilalţi oameni, care erau cu maşina blocată făceau de zor apel la un limbaj decent, iar acest avorton înjura şi zâmbea fără oprire.

marți, 26 octombrie 2010

Ceea ce înţeleg

Apar tot mai multe mărturii ale oamenilor care au atins un grad ridicat de smerenie, care au găsit pe Dumnezeu aşa cum noi poate nu Îl vom găsi şi care au atins măcar odată fericirea cea sfântă. Ceea ce au în comun mulţi dintre aceşti oameni este suferinţa, din cea mai cruntă, din cea mai grea de îndurat, suferinţă care pe mulţi i-a dus la pieire, suferinţa inimaginabilă cu mintea unui om al anului 2010. Cine ar fi crezut că martirii trăiesc şi azi printre noi, că umilinţele şi caznele la care au fost supuşi unii oameni îi va aduce de fapt acolo unde ar fi fost normal să ne dorim şi noi să ajungem, cine ar fi crezut că înfrângerea este de fapt victorie, că suferinţa aduce de fapt fericire? Cine ar putea concepe azi martiriul, măcar ca fiind posibil, nu mai vorbesc de sacrificiul efectiv? Cine mai este dispus/dispusă la acest gest al martiriului pentru numele Domnului?
Toată suferinţa are aşadar un rost, fie că este asumată sau nu.

miercuri, 20 octombrie 2010

Vezi fă că se poate?

Era un banc care se termina cu această replică.
Mă tot omoară televiziunile cu reclama asta la Mc Donald's, cum că mai ştiu eu ce meniu este doar 10 LEI, numai în octombrie. Păi cum, se poate să îmi dai meniul ăsta cu 10 lei şi nu dai faliment? Deci înseamna ca tu "mecule" faci o căruţă de bani de pe urma celor care sunt consumatori la tine, nu-i aşa? Păi dacă poţi da în octombrie acest menu cu 10 LEI, de ce nu mi-l dai tot timpul? Oricum, eu nu mănânc de la "mec", daca chiar am chef de ceva junk food merg la KFC. Nu că ăştia ar fi mai breji decât Mc Donald's...

duminică, 17 octombrie 2010

Ce are primăria cu prefectura?

Eu cred că fotbalul ar trebui interzis o perioadă. Cred că violențele la care au ajuns să se dedea mai multe persoane - așa zișii suporteri, totul în numele fotbalului, atât la noi în țară cât și pe afară, gradul de ură și intoleranță, tonele de sânge vărsat în încercarea de a ”susține” o echipă de fotbal, fac ca acest sport să devină unul dintre cele mai sângeroase din lume, nu atât prin prisma regulilor de joc, ci mai ales prin victimele colaterale pe care le face. Nu înțeleg de ce să îi dai unuia cu o sticlă în cap numai pentru că e fan al echipei adverse, nu înțeleg de ce trebuie ca un jandarm să fie mutilat pe viață sau alte mii de alte exemple care se pot da, nu înțeleg de ce toate acestea pentru o miză care pentru cei violenți este egală cu zero. Nu ei câștigă 10.000 euro pe lună, nu ei sunt transferați pe prime ce ar face un muncitor la 23 August să moară de ciudă, nu ei câștigă din postura de patron sume imense de bani din vânzarea serviciilor jucătorilor, etc. Ei nu câștigă nimic. De regulă jucătorii de la Steaua și dinamo (ca să dau numai un exemplu) sunt prieteni în viața de zi cu zi, se nășesc unii pe alții, joacă și la una și la alta, fac petreceri ascultând melodii ce laudă echipa adversă. Singurii care se bat sunt imbecilii de pe străzi, sunt pălmașii și sărăntocii transformați în mase de manevră pentru 2 - 3 băieți mai destupați, sunt drogații de bani gata pentru care viața unui om nu valorează nimic, sunt jegoșii care nu reușesc să înțeleagă nimic de la viață chiar dacă le-ai povesti cu mere și cu pere. Ei produc incidentele, ei se bat, ei se umplu de sânge, ei omoară (au fost cazuri în care din astfel de incidente au decedat oameni, prin Italia, Brazilia și Argentina dacă îmi amintesc bine), ei înjură și se comportă bizar. De regulă nu prea merg pe stadioane, cel puțin nu la cum arată publicul acum. Atunci când voi putea să merg cu copilul și soția la meci, atunci când nu se vor mai înregistra atât de multe violențe, atunci când a-ți susține echipa va însemna cu totul altceva decât înseamnă azi, ei bine, în acea zi voi cheltui și eu bani pe fotbal.

Rugăciunea

Azi mă uitam la Universul Credinței pe TVR1 și l-am văzut pe părintele Cleopa care ne vorbea despre rugăciune. Atunci când ai ocazia să vezi vorbind un astfel de om, îți pui în mod natural întrebarea cum este posibil ca unii oameni să ducă un război atât de înverșunat contra Adevărului și evidenței, a Lui Dumnezeu? Cum de îi cred pe niște mincinoși și cum de preoții care le aduc cuvântul Domnului sunt aduși în derâdere? Cum se face că iau de bun ceea ce scoate mai știu eu ce ”mare filosof” pe gură, dar ceea ce este scris prin Har Divin îi lasă reci? Cum de auncă cu rahat cu atâta ușurință lăsându-se pradă unor vorbe goale numai pentru a-și dovedi lor că au dreptate și că sunt ”deștepți”? Dar, cum diavolul lucrează atât de subtil încât unii chiar cred că sunt deținătorii adevărului, nu mai comentez. Să revin. Părintele Cleopa ne spunea că există 3 categorii de rugăciuni: a gurii, a minții și a inimii. Sunt 9 nivele de rugăciune, dintre acestea, 4 (cele mai de jos) sunt rugăciunile buzelor și ale minții. Cele mai împlinite sunt rugăciunile minții, situate pe 5 nivele. La cel mai înalt nivel ajung foarte puțini oameni, ”unul pe neam”. Se pare totuși că unele dintre nivele nu sunt atât de ușor de atins, dar fiecare dintre noi avem sarcina de a ținti către aceste nivele superioare. Ascultând-ui pe cei care au atins nivelul 5 măcar, ascultând mărturiile lor, îmi doresc și eu să ajung la acel nivel de îndumnezeire, să trăiesc acea stare euforică pe care nu aveți cum să o atingeți altfel decât prin rugăciune și care nu este comparabilă cu nimic din ceea ce puteți atinge altfel, indiferent cât de fericiți ați deveni în viața voastră. Fericiți cei care reușesc să se roage pentru noi toți.
Înregistrarea emisiunii o puteți vedea aici.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Numere

Că tot mă uit la partida asta de fotbal, mă gândeam oare ce nume îmi vin în minte atunci când spun un număr de tricou... O sa încerc un solilocviu cu privire la numerele care-mi vin repede în cap.
1 - Duckadam, Dasaev
2 - Dan Petrescu, Toni
3 - Raţ
4 - Golanski, Tamaş
5 - Lupescu, Chivu
6 - Gica Popescu, Rădoi, Andone
7 - Lăcătuş
8 - Ilie Dumitrescu
9 - Raducioiu, Marica
10 - Hagi
11 - Hâldan, Ilie Dumitrescu
12 - Stelea
15 - Goian
16 - Banel Nicoliţă
18 - Iurgen Klinsman
21 - Nicolae
Cam ăştia ar fi. Când spun 80 mă gândesc la Ronaldinhio.

În fine.
Meciul s-a terminat 2 - 0 pentru Franţa. Eu mă gândesc că o fi ceva cu Pro Tv-ul ăsta, că au mai transmis ei un meci în care un gol a fost ilegal şi s-a terminat cu un scor defavorabil, nouă românilor, şi asta nu demult... Pro Tv, lasă-neeeee, lasă-neeeee!

3

Există Anca.
Există Bianca.
Pe când Trianca?

Recunosc!

Dragii mei, dragele mele, acum, că nu mai pot ascunde, m-am decis să mărturisesc, ei bine, da, sunt negru.

vineri, 8 octombrie 2010

Ăia dejdebţii

Dacă citeşti presa sau dacă te uiţi pe la emisunile astea de dezbatere de pe la noi, ai ocazia să dai peste tot felul de oameni - consideraţi intelectuali - care îşi dau cu opinia despre tot felul de subiecte. Te aştepţi ca abordările lor să fie unele din care să reiasă clar faptul că îşi formează nişte opinii în cunoştinţă de cauză, te aştepţi ca limbajul să fie unul rafinat şi mai te aştepţi ca aceşti oameni să îşi susţină opiniile cu eleganţă. Când colo peste ce dai: opinii exprimate neelegant, opinii comune, susţinute banal, fără ca din ceea ce spune să reiasă cumva că acel om este un intelectual, opinii "de stradă", uneori ridicole, care dovedesc deseori că nu sunt bazate pe cunoaşterea - altfel decât la nivelul simţului comun - a situaţiei dezbătute. Există şi excepţii, dar acestea nu îmi lasă mie, banalul, impresia că am dispune de o adevărată clasă de intelectuali, capabili să contribuie aşa cum ar trebui la progresul nostru. Nu de puţine ori am trăit cu impresia că cei mai mulţi dintre intelectualii actuali ai României urmăresc fie scopuri ridicole de marketing (ridicole în ideea în care intelectualul nu se prezintă în faţa auditoriului ca făcând publicitate la ceva, ci se prezintă ca susţinător al unor idei, altele decât cele de a face bani din ceea ce spune), fie interese politice, interese de pe urmă cărora acesta va avea evident de câştigat ceva cât se poate de material. Astfel, unii se ascund - ca să dau numai un exemplu - după ecologism, susţinând sus şi tare că ceva trebuie făcut (au dreptate, trebuie) iar apoi îşi oferă serviciile eco, desigur contra "unei sume modice". Sau, tot ca exemplu, sunt unele persoane care critică un anumit partid, dar care - după ce primesc un loc eligibil pe lista acelui partid - devin imediat susţinători neânfricaţi ai acestuia. Putem să continuam şi cu ziarişti care critică politica editorială a unei publicaţii, iar după ce primesc o rubrică permanentă sau o funcţie călduţă, managerială eventual, devin fani înfocaţi şi prim lăudători a ceea ce până mai de curând scuipau.
Ridicol.
Sunt foarte puţini intelectuali pe care îi admir şi îi stimez. Au fost mai mulţi, dar unii mi-au lăsat un gust amar prin lipsa totală de coloană vertebrală de care au dat dovadă, alţii pur şi simplu nu erau intelectuali ci doar ceva persoane cu notorietate, dar eu credeam în mod eronat că sunt intelectuali, alţii pur şi simplu au dovedit că sunt nişte profitori, materialişti, ciocoi, arivişti.

luni, 4 octombrie 2010

Ăsta E fain

E fain pe bune.

Gaga vs Gheorghe

You Tube.
4 octombrie 2010.
Orele 22:34.
Lady Gaga: 287.577.317 vizionari
Gheorghe Petruş: 15 vizionari

Pe unii oameni Dumezeu pur şi simplu îi iubeşte

Azi, Gheorghe Petreuş.

Scrisoarea deschisă a domnului Cristian Tudor Popescu adresată unui dictator

Dau un copy - paste pe geniala scrisoare deschisă scrisă de CTP. Îmi pare rău că tocmai astăzi (când mama dictatorului a decedat) am descoperit acesastă genială expunere a unor gânduri care cred ca a încercat mai tot omul normal la cap, dar qest la vie...

Sursa: http://www.301.ro/cristian-tudor-popescu-scrisoare-deschisa-catre-presedintele-traian-basescu


Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă.

Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.

Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.

Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.

Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.

Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.

Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.

Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.

Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.

În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!

Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.