luni, 23 aprilie 2012

Frânturi de zi

O zi normală în care m-am lăsat încântat de mai multe mici - dar foarte mici întâplări simple, banale chiar pentru unii. Mi-a plăcut de exemplu că odată cu venirea primăverii, unele dintre doamnele și domnișoarele pe care le-am întâlnit au scos pantofii cu toc înalt, au mers la coafor și și-au făcut unghiile cu ojă roșie. O fată extrem extrem de subțirică era să cadă peste mine în autobuz, ocazie cu care i-am simțit parfumul dulce-acrișor ce îi lăsa o urmă ce mi-a făcut pur și simplu ziua minunată. Era de o candoare inimagnabilă, brunețică, cu un zambet dulce și glas de fee. Era genul ăla de fată care ți-ar fi furat un sărut numai așa, ca să se distreze. Avea ea quelle que chose, nu știu ce, m-a impresionat, iar eu nu sunt cunoscut ca un admirator al scobitorilor, ca sa le zic așa fetelor chiar atât de subțirele... O altă fată mi-a zâmbit la primele ore ale dimineții șia făcut ca pulsul meu să o ia razna pentru câteva minute bune. Mi-a plăcut de asemenea o fază pe care mi-o amintesc atât de limpede de ca și cum totul s-ar repeta acum, sub ochii mei, în care o fată de 25 - 30 de ani alerga să prindă un tramvai și se uita un pic rușinată în jos la sânii ce i se balansau în ritmul alergării și la cele 2 sfârcuri întărite ce se ițeau prin bluză și ce se arătau privirii noastre. Nu părea să protesteze foarte mult față de rebeliunea din bluză, era ceva stânjeneală îmbinată cu erotism, nu știu să descriu senzația, era parcă o fantezie devenită realitate. Tot azi am văzut un cățel ce stătea tolănit la soare cu ochii deschiși urmărind lumea ce se perinda grăbită pe lângă el (chiar, de ce or fi oamenii chiar atât de grăbiți?). O bunicuță s-a oprit, s-a aplecat peste el și i-a spus „cuțu” și aoi încă ceva, nu am mai auzit, dar știu că leneșul a început să dea din coadă dar nu s-a clintit un milimetru. Tot azi mi-am dat seama de cât de faine sunt doamnele trecute de 40 de ani care mai vor încă să fie sexy și care se îmbracă provocator nedorind să renunțe așa de ușor la ceea ce odată aveau din belșug. Am văzut azi câteva încercări mai mult decât reușite ale unor astfel de doamne și m-am bucurat sincer. Mie îmi plac luptătorii, fie și dacă ei sunt cei ce se luptă cu tristețile, cu prejudecățile, cu indolența, cu încăpățânarea și uneori cu prostia noastră. 

miercuri, 18 aprilie 2012

Întrebare


Oamenii urati au dreptul sa fie fericiti? 
Am vazut mai zilele trecuta in tramvai (na, exista si aspecte pozitive ale transportului in comun, te imbie la filosofie) o cucoana urata. Adica nu urata, daca ii zic urata o flatez, era asa de boccie ca daca eu credeam in fantome sigur ma speriam groaznic in secunda cand s-a suit in tramvai. Nu va zic ca in seara aia am dormit cu lumina aprinsa si ma mai trezeam din cand in cand sa verific daca usa era sau nu incuiata. Era. Dupa broboanele de transpiratie care imi apareau pe frunte atunci cand imi aminteam ca huiduma se asezase fix pe scaunul din spatele meu in tramvai, mi-am dat seama ca am nevoie de terapie. Tot mesterea ceva la cele 6 sau 7 sacose pe care le cara aparent neputincioasa si ma inghiotea "din greseala" in spate incercand sa le aseze intr-o ordine pe care numai ea o intelegea de spatarul minuscul al scaunului pe care ma discret ma asezasem cu 2 statii inainte. Nu am avut curajul sa ma intorc la ea sa ii spun vre-o doua, cred ca daca o iritam ne batea pe toti aia din tramvai, si printre calatori erau si niste handramale de musculosi din aia de cred ca stateau 10 ore pe zi la sala. Mi-a fost frica. Nu m-am simtit in siguranta nici cu aia de fata. Cand m-am ridicat de pe scaun am mers catre usa din fata fara sa intorc in vre-un fel privirea, credeam ca orice contact vizual ma va transforma in stana de piatra, precum cei din Sodoma si Gomora. Am coborat pasnic si usor eliberat ca nu coboara si ea la aceeasi statie, numai ca atunci cand am trecut prin dreptul geamului unde statea asezata pocitania, ea s-a uitat la mine si mi-a tras un zambet sagalnic cu cei cativa dinti pe care rezistasera eroic in gura ei, ceilalti cedasera psihic. Da psihic, ce nu stiti ca dintii au nervi? Si acum, dupa cateva zile imi mai tremura necontrolat picioarele. Stangu' mi-e nitel amortit. Am baut toata aghiazma pe care mama a adunat-o in camara (vre-o 3 litri), am citit de cate 9 ori cele 3 acatiste pe care le-am gasit prin biclioteca si nu m-am culcat niciodata de atunci fara sa imi spun rugaciunea. Am exersat in taina cum se face cruce cu limba in gura, cine stie la ce mi-o trebui vreodata. 
Asadar, oamenii cu adevarat urati au dreptul sa fie fericiti?


P.S.
Publicata în original pe pagina mea de facebook.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Dumnezeu și intelectualii

Ura cu care intelectualii români ai zilelor noastre aruncă cu căcat în Biserica Ortodoxă Română, mă face să-mi zâmbesc în barbă și să mă umflu în pene amintindu-mi de momentul când am spus că de fapt comunismul a fost biciul Lui Dumnezeu pentru gunoaiele împopoțonate cu propia fală și iubire de sine mai ceva ca Narcis. Comuniștii au învins, dar despre asta nu mi-am dat seama cât ei au fost la putere, căci atunci lupta nu se încheiase. În timpul unui război nu îți dai seama de distrugerile aduse de bombe, de foamete, de tot ceea ce presupune un conflict. După ce se așterne pacea și militarii se întorc acasă la soțiile și mamele lor, abia atunci se văd ororile. În războil comuniștilor cu poporul ăsta, atâta timp cât aveam „gloanțe” pe țeavă nu se vedeau nicuna dintre sfărâmările groaznice ale neamului; acum, că fiecare s-a retras la cazarmă, se văd rezultatele: oamenii fug de Dumnezeu, libertatea ne-a transformat în sclavi (căci nu a fost o libertate întru Dumnezeu, ci una ce ne-a dus la pierzanie, una înșelătoare, ucigătoare de suflete ci nu înălțătoare), binele este privit ca rău iar răul este slăvit și adorat, toate sistemele societății de azi sunt distruse (educație, sănătate, industrie, artă, etc). În tot acest balamuc, în rândul unu se văd falnici intelectualii (desigur, nu în totalitate, dar marea lor majoritate) care ne învață să fim oameni noi. Ori, „proștii” comuniști tot în asta încercau să ne transforme, în oameni noi. Dar ce are omul acela vechi, omul ce trăia în legea și slava Lui Dumnezeu? Ce avea omul acela? De ce se schimbă o doctrină satanistă cu alta la fel de satanistă doar că altfel formulată? Omul nu are șansa de a fi liber decât în cazul în care alege calea Domnului Dumnezeului nostru, prezent în Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt. Intelectualii nu controlează această cale și de aceea (marea lor majoritate) ne filosofează în sofisme și meșteresc de așa fel cuvintele de ai porni o hulă și ocară asupra Lui Dumnezeu și alta nu, ascutând-ui. Oamenii slabi de minte cad în admirația oarbă a intelectualilor, iar dacă dintre ei mai șoptește câte unul despre Dumnezeu acela este pe loc marginalizat, ostracizat public cu ocari și râsete printre dinți. În aceste condiții, cum să nu te bucuri că regimul comunist i-a scos din casele cumpărate din exploatarea oamenilor simpli delaungul istoriei și i-a obligat pe intelectuali să fie oameni normali, să trăiască viața unui om simplu, a unui om pe care ei l-au exploatat până la epuizare, fie că vorbim de agricultori fie de muncitori prin fabrici? Cum să nu te bucuri când și ei au trăit 50 de ani ceea ce oamenii simpli au trăit o veșnicie? Cum să nu te îngrețoșeze fala, infatuarea, preaplinul de sine, sila pe care o afișează față de valorile fundamentale ale neamului acesta, setea cu care se citează unii pe alții dar niciodată pe Dumnezeu? Cum să nu te scandalizeze atacurile mârșave ale intelectualilor asupra Bisericii Neamului acesta, când au fost oameni care au dat pe vremea comuniștilor însăși viața lor fix pentru ea? De azi m-am decis. A-mi spune mie ca sunt intelectual este un afront, o jignire, o flegmă pe obrazul meu. Nu sunt și nu voi deveni niciodată un intelectual, cel puțin atâta timp cât definiția acestuia este acea ce rezidă din acțiunile fiilor Iadului ce azi se numesc intelectuali. Scuip pe această denumire.