joi, 29 martie 2012

Romanian style

„Uite cum fură ăla și ăla, noi de ce nu avem voie să furăm, ce, noi suntem mai proști?”
„Fraților, mai avem juma de an de stat pe acilea, facem prăpăd, furăm la greu, haiducie facem.”
„În armată nu furam, în armată întregeam inventarul.”
„Du-te dracului de fraier, tu ești patriot, tu nu furi, nu înșeli, ce să zic, ce șmecher ești tu. Extraordinar! O să mori sărac.”
„Dacă nu furi nu ești român, tu nu vezi că toată lumea fură: statul fură, angajații la stat fură, patronii fură, angajații fură, toată lumea. Eu de ce să fiu cinstit, ce câștig din asta? Nimic, toată lumea mă fură, trebuie să îmi scot înapoi pârleala cu ce dau șpagă.”
„Iau și eu 3 carioci din astea să i le duc lu' fimiu.”

duminică, 25 martie 2012

joi, 22 martie 2012

Târgul de suflete. Porunca unu.

Eu Sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Cam aşa spune porunca unu. Este pornca fundamentală a creştinismului şi piatra de temelie a ortodoxiei, fără de care orice discuţie despre un creştin nu poate continua, este momentul zero al oricărei descoperiri a lui Dumnezeu. Dacă înţelegi că există numai un Dumnezeu viu şi adevrat şi că celelalte născociri ale minţilor omeneşti nu au făcut altceva decât să îndeplinească lucrarea răului, atunci ai un motiv suficient de bun pentru a putea începe să te consideri creştin. Dar de aici începe adevărata luptă, de la momentul în care Îl descoperi pe Dumnezeu şi din momentul în care devi un om liber, un creştin. Mulţi oameni spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, ba chiar merg la biserică în mod regulat şi mimează toate gesturile care se fac acolo, dar în fapt ei au vândut demult sufletul lor răului, fără ca să îşi dea seama. Merg ei la biserică şi când ies de acolo blesteamă şi înjură și urăsc și se închină unui alt dumnezeu, banul. Se spune că nu te poţi închina la doi dumnezei odată, şi Domnului şi banului, căci pe unul vei iubi mai mult și pe altul mai puțin. A alege pe unul prin mimă şi a primi în suflet pe altul, este desigur un foarte bun motiv pentru ca cineva să considere că undeva la un moment dat s-a produs o vânzare, ca la târg. S-a vândut sufletul. Dacă Dumnezeu a spus că mai repede trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia cerurilor, de ce aş alege bogăţia în locul lui Dumnezeu? Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine poate însemna şi să nu te închini oamenilor. Ori, industria care iniţial se dorea a fi una de distracţie şi relaxare, industria cinematografului şi cea a muzicii, a devenit de fapt una creatoare de falşi idoli. Metodele prin care oamenii au fost traşi din dragostea de Dumnezeu sunt foarte variate. Câţi nu au plâns şi nu au suferit sincer pentru mai ştiu eu ce "mare creator" de artă, în timp ce pentru Dumnezeu nu au oferit nici măcar 10 minute din viaţa lor? Câţi nu s-au strâns la concerte sau premiere de filme şi câţi au fost prezenţi măcar odată pe an la o biserică? Artelor le-au oferit sute de minute, domnului niciun minut. Ori, dacă privesc o operă de artă sau dacă ascult o muzică sau văd un film e una, dar să ajung să mă smintesc de dragul unei actriţe sau a unui muzician e deja prea mult. Oamenii iubesc mai mult pe x sau pe y, dar nu îşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu. Eu asta văd că ar fi o încălcare a poruncii unu, în care nu prea este permis a ne închina altor dumnezei, căci unul singur ar fi Dumnezeu. 

miercuri, 14 martie 2012

Dreptul de a nu avea opinie

Sunt din ce în ce mai dispus să lupt pentru dreptul meu de a nu mai avea nicio opinie. Am obosit dându-mi atâta cu părerea total aiurea, oricum nu contează pentru nimeni. 

joi, 8 martie 2012

O zi

Azi am avut o zi grea. Sarac lipit, cu stresul de un kilogram în freză, m-am prezentat și azi ca de 1 martie, cu mâna goală. Nu mi s-a mai întâmplat să nu am bani nici măcar să trec strada și să nu le pot aduce fetelor măcar un rahat de ciocolată sau o gaoafă ofilită. Am făcut față destul de greu dojanelor lor pe tema asta, am părăsit camera în grabă fără să răspund ironiilor privitoare la seceta din anul ăsta: nu tu mărțișor, nu tu ciocolată, doar un la mulți ani și atât... Apoi mi-a cam fost rău cu amețeli și alte aspecte pe care le pun pe seama consumului oarecum ridicat de cafea. Dar cel mai greu mi-a fost azi atunci când la muncă a venit un nene care părea destul de ok îmbrăcat. S-a așezat lângă un calorifer și a stat acolo până cineva l-a băgat în seamă, adică noi. Avea o criză groaznică de ulcer, atât de gravă că nu se mai putea ridica în picioare, glasul i se pierdea într-un tremurat sacadat de durere și avea fața albă ca varul cu o grimasă de tristețe și durere. Discutând cu el, am aflat că era homless, că nu avea unde să muncească, că avea ulcer și că trăise în casa de copii. Repeta într-una că nu e vina lui că a trăit acolo și că părinții lui l-au abandonat, și că nu mai poate de durere, că a mai stat în spital dar cei de acolo nu i-au făcut mare lucru. Mi-am dat seama că eu nu am avut bani de flori și ciocolată și asta devine ceva ridicol și de nepovestit. Tristețea mea mi se părea brusc una imbecilă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că a găsit de cuvință să mă atenționeze că greșesc dacă mă mai lamentez atâta de tristețile mele ridicole, imbecile chiar. Omul acela nu avea casă, mașină, soție, viață, șansă, și, mai ales el nu avea speranță. M-am întristat tare mult pentru că la cuvintele lui „eu ce vină am că am crescut în casa de copii” eu nu am putut face nimic, inclusiv nu am putut să îi ofer ceva imaterial, cum ar fi de exemplu speranță. Livid, se uita la noi ca la salvatorii lui, dar noi nu puteam face nimic pentru el. Nimic. Iar asta m-a întristat cel mai tare. Vroiam să fac cumva dreptate și să găsesc ceva care să îi mai aline cumva tristețea și să îi mai dărâme din pereții în care îmi părea că dă cu capul, pereții pierzaniei, a imposibilității de a avea o viață normală, în pereții prejudecților și ai urii noastre. Undeva pe facebook am citit o chestie care suna ceva de genul: „oamenii sunt singurele animale de pe planeta asta care plătesc pentru a locui pe aceasta”. Și aș mai adăuga eu, oamenii sunt uneori cele mai sadice ființe de pe Terra. Nu toți. Știm noi care. :(

luni, 5 martie 2012

Să fie Revoluție?

Azi a murit unul dintre oamenii care au sacrificat totul pentru mine. Tinerețe, familie, vise, idealuri, tot ce avea. Asta numai pentru ca eu să fiu un om liber. Ca el mii de oameni au ales să lupte în munți, ascunși prin cotloane și hambare, mergând până la sacrificiul suprem dacă se impunea acest lucru. Mii de oameni au făcut închisoare numai pentru că doreau libertate, au făcut muncă silnică și au plătit cu lacrimi și durere dorința lor de a nu lăsa capul în jos. Patre Țuțea spunea că în fața marilor evenimente istorice omul nu poate fi decât erou sau laș. Azi, aproape că nimeni nu mai știe despre ei, eroii noștri. La știri nu s-a pomenit nimic, ziarele au scris articole de 10 rânduri, pițipoancele au făcut liniștite cumpărături în mall, iarba a crescut și azi 2 milimetri. Asta este recunoștința noastră, a poporului. Mici excepții pe ici pe colo, oameni care au luptat alături de el, care știu cine este acest om, legionari mai vechi sau mai noi, oameni de cultură - fie că sunt băsescieni sau nu, a se citi compromiși moralmente sau nu. Se naște astfel întrebarea dacă se mai merită a face revoluție în anul de grație 2012, asta în ideea în care fac o constatare amară: numai popoarele civilizate fac revoluții adevărate, celelalte fac numai schimbări de lideri politici. Mă uitam și la ruși azi, până la urmă de ce vrem noi să impunem un lider pe care rușii îl doresc la conducerea țării lor? Care e faza? Daca poporul meu vrea PDL-iști și Băsescu la conducerea patriei, de ce să mă opun eu? Dacă acest popor vrea criminali, hoți și sabotori pe post de conducători, de ce trebuie să mă opun eu? Nu vedeți ce pățesc revoluționarii? Sunt aduși invariabil în umbra uitării și nerecunoștinței. Merită atâtea vieți sacrificate pentru libertate? Suntem liberi? Bun, să zicem că facem revoluție. Vi se pare că revoluționarii au adus bogăție și progres pentru poporul pe care - zice-se - îl apără? Da? Unde? Nu am putut să nu observ cum la noi de exemplu, după Revoluția din 1989, mulți dintre cei ce au luptat se bucură acum de unele drepturi în plus față de tot poporul. De ce este nevoie de așa ceva dacă ei au ieșit în stradă din dragoste de țară și popor? Sunt absolut convins că cei ce ies azi în Piață sunt mânați să protesteze și dintr-un astfel de instinct, inconștient poate, că dacă o să cadă Băse ei se pot duce la noua putere și să capete ceva mai mult ca mama care a stat acasă bolnavă fiind. Eu am protestat împotriva acestor criminali și incompetenți deseori, nimeni nu m-a susținut. Din dorința de a nu ajuge să fiu dat uitării colective am lăsat-o mai moale, căci până la urmă istoria se scrie fix pentru ca noi să tragem învățături dintr-ânsa. Dar știți cum se spune, istoria se repetă. Trădătorii se simt în aceste vremuri ca peștele în apă, exact ca pe vremea celor care mergeau la băieții în pardesie de piele și le spuneau unde se ascund oamenii lui Vătămăniuc. Oameni care îl pupă în cur pe tiranul iubit erau și atunci și sunt și acum. Morți au făcut și ăia și ăștia, metodele diferă. De furat se fură și acum, la fel cum s-a furat și atunci, ba chiar pot spune că ce s-a construit atunci de poporul meu se fură încă acum, nu s-au luat toate cărămizile puse una peste alta pe timpul odioșilor, clică și gașcă exista și atunci și acum, foame cruntă era și atunci și azi, sărăcie, mizerie, gunoaie (de oameni), ură, tristețe, lipsă de perspectivă. Mizeria este în noi, am mai spus asta. Revoluția trebuie făcută împotriva noastră, noi să luptăm împotriva noastră, atunci poate că vom avea vre-o șansă.