luni, 25 februarie 2013

Viața

Viața e frumoasă, dar eu nu mi-am propus să trăiesc mai mult de 45 - 50 de ani. Nu aș vrea să mor mâine, dar dacă asta s-ar întâmpla subit, eu nu am niciun regret. 

luni, 18 februarie 2013

Mie-mi plac oamenii

Mie-mi plac oamenii. Am avut noroc sa întâlnesc foarte mulți oameni de o calitate ieșită din comun, oameni extraordinari, fantastici, fiecare diferit de celălalt dar uniți de ceva frumos, habar nu am acum să vă spun de ce anume. Am o bucurie copilărească să descopăr frumosul din oameni, să le văd partea aceea pe care le place să creadă că o pot ascunde atunci când ies în public, pe care o țin în țiplă numai pentru anumite momente pe care le așteaptă uneori chiar și toată viața și pe care vor să o consume într-o clipită pentru ca apoi să se plângă o eternitate că fericirea nu există, îmi place să le străpung tristețea și să le redau un zâmbet pe care poate că nici ei nu mai credeau că îl pot schița, mai ales atunci când viața îi încearcă. Îmi plac oamenii. Asta e. Atunci când ai șansa fantastică să stai de vorbă cu atât de mulți oameni minunați, frumusețea devine un automatism, este prezentă atât de des pe lângă tine încât aproape că se banalizează, se estompează, astfel că trebuie să fii foarte... rezistent la frumusețe pentru a nu te plictisi prea repede de dânsa. Să te poți bucura de frumusețe atunci când o întâlnești la tot pasul este desigur un privilegiu pe care Dumnezeu în mărinimia sa nu îl oferă oricărui muritor. Dacă există și oameni hâtri, oameni schingiuiți pe dinauntru care nu văd niciodată frumosul din oameni, erori sufletești, avari, lacomi și violenți, asta se întâmplă tot pentru ca oamenii frumoși să fie puși cumva în lumină, ca ei să înțeleagă ce ar putea deveni dacă alegerile lor ar fi fost altele. Alegerea aparține fiecăruia, iar la judecata celorlalți ne prezentăm cu ceea ce suntem, cu ceea ce alegem să urmăm: fie cu frumosul din noi, fie cu răpciuga și ura. Alegerile ne aparțin. Judecata pentru ceea ce alegem nu va veni însă numai din partea oamenilor...

vineri, 8 februarie 2013

Lepră. Lepre. Leprosi.

Sunt o lepră. Atsa sunt şi asta voi rămâne, cel puţin dacă este să îmi fac o autocaracterizare plecată de la declaraţiile şefului meu la Ciutacu în emisiune. Deşi mă aflu pe partea bună a uşii şi nu am fost dsponibilizat, se pare că îmi regăsesc tot mai multe afinităţi cu cei care au plecat. Am regăsit între oamenii aceia sute de virtuţi iar în oamenii care astăzi au participat la şedinţa de Consiliu Director al Sindicatului Pentru Unitatea Salariaţilor Tv am găsit foarte multă... linişte. Încă de la început vreau să spun că azi, 8 februarie 2013 am decis să îmi dau demisia din sindicat, este innaceptabil ceea ce se întâmplă acolo şi nu mai vreau să fac parte din acea organizaţie. Pur şi simplu nu mai pot, ar însemna că fac prea multe compromisuri cu ceea ce înseamnă dreptate, bun simţ, virtute, misiunea de a apăra oamenii. Cum să fac parte dintr-o organizaţie care votează reducerea ajutoarelor materiale pentru bolnavii de cancer şi alte boli cu 25%, în timp ce aprobă veselă salarizarea unui membru cu o sumă destul de frumuşică??? Nu îi contest meritele în pregătirea juridică acelui om, dar să acorzi o aşa sumă mare de bani care sunt tăiaţi de la bolnavi mi se pare un gest de crasă indecenţă, asta în ideea în care boardul director al SPUSTv a încercat minute în şir să mă convingă că nu sunt bani şi că bugetul este foarte strâns. Argumentul pentru reducerea de buget este că în ultimul timp oamenii nu au mai cerut atât de multe ajutoare, ba chiar că au fost şi colegi care au spus "e, sunt bolnav, dar nu mai cer ajutor pentru că situaţia sindicatului este aşa cum este". Deci pentru salarii foarte mari exista buget, pentru cei aflaţi în nevoie care apelează la SPRIJINUL sindicatului, nu sunt, asta în ideea în care cotizaţia a crescut cu mai mult de 50% în ultima perioadă. Ca să nu mai vorbesc că în sindicat unii au salarii foarte mari, alţii foarte mici, deşi aportul adus de cei cu salarii mici este foarte important pentru sindicat. Dacă mi-am expus punctul de vedere, un fost ofiţer de securitate de pe vremea lui Ceauşescu (aşa a declarat singur într-o şedinţă) m-a făcut imbecil în faţa întregului colectiv, care, surpriză pentru mine, a tăcut. A tăcut. Şi celor care au mai exprimat diverse puncte de vedere cu privire la anumite deficienţe le-au fost tăiate aripile, au fost cumva marginalizaţi, nu li s-au consemnat propunerile sau au fost întrerupţi în discursul lor. Metode pe care le cunoaştem şi pe care le credeam apuse. Cum mai pot eu face parte dintr-o aşa oganizaţie? Voalat, am fost pus în gardă că şefii mei nu mă iubesc deloc şi că, norocul meu, am fost apărat de sindicat, de ca şi cum nu asta era treaba lor, să îşi apere membrii, ca şi cum mi s-a făcut un mare gest de mărinimie pe care nu l-am meritat. Şi să mai înţeleg că domnul Bocanaciu ARE TRECERE LA ŞEFII DIN TVR iar aceştia ascultă de el??????? În cazul ăsta, de ce au plecat atât de multe persoane din TVR şi de ce unele locuri de muncă au devenit nefuncţionale pentru că au fost daţi afară prea mulţi oameni??? Adică pentru mine s-a putut iar pentru alţii nu? Cum vine asta? Acum am demisionat din sindicat şi le-am scris şefilor mei că sunt liberi să acţioneze cum doresc, căci nu mă mai apără nimeni. Sila pe care o simt acum faţă de unele persoane care şi-au văzut interesul şi au  căpătat posturi de şefi, şefuţi şi şefuleţi în noua grilă de programe, atinge cote greu de imaginat. În timp ce oamenii în toată firea plâng ca nişte copii, în timp ce ziarele şi internetul ne mai dezvăluie câte o nedreptate, în timp ce moralul celor disponibilizaţi este sub nivelul mării, oameni din sindicat îşi primesc locuri de conducere pe grila nouă. Încrederea în sindicat este totuşi, conform declaraţiilor liderului, la cote impresionante, numărul de membri ce se înscriu, fiind în creştere. In acest caz, ce mai am eu de făcut acolo? Ce să mai caut într-un sindicat al cărui mecanism de funcţionare se dovedeşte (prin votul majorităţii) că nu îl (mai) înţeleg?? Nu mai înţeleg nici logica răspunsului primit zilele trecute de la domnul V.B., care, atunci când l-am întrebat dacă este legal ca oamenii să stea acasă şi să vină numai să predea inventarul, acesta mi-a răspuns, citez: "lasă-i mă să plece, ce, vrei să ne lovim de ei pe aici pe culoare?"... Acum este în comisia de negociere a CCM, votat de foştii mei colegi din Consiliul Director. Trist. Probabil că am eu o problemă. Sau mai multe. Totul este minunat! Apa trece, pietrele rămân.

marți, 5 februarie 2013

Despre femei, bărbați și-un set de violențe

Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații violenți și pe cei care doresc să își impună punctul de vedere în fața femeilor folosindu-se de forță, de intimidare sau alte asemenea mijloace. De regulă se spune că femeile aleg în dragoste și că oricât de macho am fi, dacă o tanti nu te vrea poți tu să faci câte tumbe vrei; deci la început liberul arbitru funcționează în cazul unei relații de cuplu. Apoi începe ridicolul război al orgoliilor și cumva fiecare dintre cei doi dorește să își impună punctul de vedere, folosindu-se de diverse tertipuri care vin în contradicție flagrantă cu decizia personală și cu sufletul fiecăruia, acceptarea „înfrângerii” purtând deseori denumirea de compromis. Cu cât cei doi sunt mai „citiți” și au acces la o educație sănătoasă, cu atât mai puțin prezentă este violența fizică și verbală, cu cât sărăcia și lipsurile de tot felul sunt realități ale zilei, cu atât aceasta este mai prezentă, iar uneori își face simțită prezența chiar și în public. Ideea de bază pentru un bărbat este aceea de a convinge o femeie de diverse chestii cum ar fi: că ești un om ok, că poți să ai grijă de ea, că o poți proteja, că poți fi un tată bun, etc, dar aceasta să se realizeze prin forța exemplului, ca un produs de consum pe care îl vezi și dorești să îl ai. Similar și la femei, ele au „sarcina” de a convinge un bărbat că posedă diverse calități, dar fără a se folosi de elemente care sfidează liberul arbitru. În cazul meu, dacă persoana de lângă mine nu este convinsă de ceea ce sunt, nu voi încerca sub nicio formă să impun cumva așa ceva prin violență, prin diverse mecanisme psihologice sau alte asemenea, căci atunci nu mai am nicio bucurie, sunt eu cu mine însumi proiectat în persoana unei femei căreia EU i-am inoculat o anumită dorință, aceasta nu a venit natural din partea ei, pur și simplu nu mai funcționează liberul arbitru, cel care face la început ca o relație să fie atât de frumoasă. Eu nu vreau ca ea să ia decizii și să îmi spună „da da da” numai pentru că îi este frică de ceva anume, eu vreau ca tot ceea ce ni se întâmplă să fie o oglindă a ceea ce ne dorim fiecare, miza fiind fericirea și găsirea sufletului pereche. Dacă mie îmi place să merg la mare și ei nu, nu vreau ca să îmi spună că îi place numai ca să îmi facă mie o plăcere, vreau ca să exprime sincer ceea ce îi place. Mă pot trezi că la un moment dat nu mai are chef să îmi facă hatârul pentru că cu timpul relațiile se erodează și pot avea surpriza neplăcută să mă trezesc că violența și impunerea cu forța să nu mai funcționeze. Și atunci, ăla de e violent cu ce se alege? Cu nimic, s-a simțit bărbat o lună sau zece, a simțit că este puternic și adulat, dar în sufletul femeii pe care a violentat-o cumva nu s-a găsit nimic cu adevărat, doar o frică. Frica nu este iubire!!!!! Ori, bărbații își doresc iubire. Violența mie mi se pare cel mai crunt model de singurătate umană, căci deși în persoană ești alături de cineva, în ființă (în suflet) există doar persoana mai puternică și oglindirea acesteia impusă cu forța. Violența și minciuna există în ambele sensuri, a nu se înțelege că o blamez pe cea aplicată numai de către masculi...

duminică, 3 februarie 2013

Doar uneori

Uneori, dar numai uneori, cred cu tărie că cheia fericirii paradisiace se află cumva în posesia femeilor. Avem nevoie numai de ceva răbdare și de un pic de sensibilitate ca să putem fi aproape de revelația divină. Femeile sunt cu siguranță mai aproape de mântuire ca bărbații, asta pentru că ele simt cu mult mai profund decât simt aceștia... Așa cred eu.