luni, 27 februarie 2012

Vă iubesc mă, vă iubesc!


facebook. Nu voiam sa imi fac cont. Nu voiam. Nu mai stiu de ce in clipa asta, dar asa stateau lucrurile. Mi-am facut cont din nevoie, trebuia la servici. Primele 2 - 3 zile nu eram tare incantat. Apoi au inceput primele like-uri. Primii prieteni. Au aparut si primii necunoscuti care mi-au devenit azi cunoscuti. Am tot crescut in toate cele, astfel ca inainte sa fiu in lista ta de prieteni, atunci cand veneai de la munca intrai si vedeai 100 de chestii de la 100 de oameni. Azi, ajungi si tu acasa obosit si nervos, stresata si trista si deschizi facebook. Ce vezi? 3 miliarde cinci sute de milioane patru mii doua chestii postate de mine. Peste tot sunt numai eu. Eu eu eu eu eu eu eu eu eu. Si aia tot eu. Si aia tot la mine ai vazut-o prima data. Si aia. Da da, si aia.... :) Muzici, citate, faze de ras, chestii funny sau profunde. Poeti, artisti, idei, case. Va asaltez la maximum cu tot ce imi produce (si mie) o imensa bucurie. Unii spun ca postez prea mult. Altora le place. Stau cu orele pe facebook. Imi place sa cred ca va place ceea ce imi place si mie si de accea rezist cu greu sa nu dau distribuie la ceva ce ma face sa rad, sa zic "ete ce mâță caraghioasa" sau "ce bebeloi dragut". Rad, plang, zambesc, iubesc, sper, protestez, visez si comentez alaturi de voi. Si asta din doua motive: pentru ca va iubesc si pentru ca asa sunt eu... vreau sa soun totul, sa impart bucuriile, tristetile, greutatile si neputintele cu voi. Asa mi se pare mai usor pentru mine sa imi duc viata de cacat pe care o duc. De aia va scriu atat de mult pe facebook. Dar, daca as gasi o alta solutie sa va am aproape si in viata de zi cu zi, nu m-as da in laturi sa va strang in brate pe fiecare dintre voi, sa va zic vre-o doua bancuri si sa bem o cafea naspa facuta de mine. Pe unii i-am eliminat din lista mea de prieteni din diverse motive, dar asta nu inseamna ca intr-un fel ciudat ii iubesc si pe aceia. Poate ca tocmai de aia i-am si respins, ma gandesc ca gestul meu ii va face sa se gandeasca un pic la ceva. Nu ma erijez in judecatorul lor si nici in detinatorul adevarului absolut, doar ca eu cred ca fata de mine sau fata de dreptate au gresit cumva. Asa cred eu. Asta este. De aia va scriu atat de des... PENTRU CA VA IUBESC MA, VA IUBESC. :)

Gata.



P.S.
Și pe voi cititorii blogului meu vă iubesc.
:)


P.P.S.
Luată de pe pagina mea de facebook.

luni, 20 februarie 2012

La stat

Stăteam şi mă întrebam zilele astea, oamenii care lucrează la stat au sau nu au dreptul de a fi trataţi cu demnitate? La Revoluţie s-a murit pentru demnitate umană aşa în general, sau ca pentru toată lumea să fie demnitate şi pentru nenorociţii ăia care lucrează la stat să nu fie, să fie umiliţi şi batjocoriţi? Adică, dacă merg să îmi plătesc impozitul sau mai ştiu eu ce taxă, ca să mă răzbun, am voie sau nu am să mă comport ca un jeg în faţa funcţionarului plătit cu un sfert din salariul meu numai ca să îmi vărs năduful pe statul ăsta al nostru ce îmi ia taxe? Ăia de la ghişeu, din spatele unei adrese de e-mail publice, din spatele unui telefon de relaţii cu publicul, au voie să aibă demnitate umană sau ăla face parte dintr-o categorie specială de oameni care sunt plătiţi să ne suporte nouă "valorile intelectuale"? Dacă îl înjur, el poate riposta sau nu? Există două categorii de oameni, ăia de la stat şi ăia de la privat, în prima fiind angajaţi numai cei care "nu performează" in sistemul privat? Deci, toţi oamenii de la stat sunt nişte loaze şi atunci noi suntem îndreptăţiţi să îi futem în gură şi să le facem ce vrem, pentru că noi suntem fiinţe superioare iar ei sunt nişte mizerii care primesc bani din banii noştri şi deci ar trebui să ne sărute sandalele atunci când ne văd? Au oamenii care lucrează la stat nervi, sentimente, familii, emoţii sau astea sunt apanajul celor care stau de partea asta a ghişeului? Grele întrebări. Grele.

duminică, 19 februarie 2012

Banalități

Ziua Domnului 18, din luna a doua, anul 2012. O zi ce se anunța banală. Numai că socoteala de acasă nu se potrivi nici azi cu aia din târg. Am început ziua cu Romica Puceanu și Gabi Luncă. Apoi cafeluță. Apoi ceva curățenie prin casă și telefon de la o prietenă de suflet care mă invita pe la ea. Fuguța terminarea aspiratorului și băiță. Plecarea intempestivă la orele 12:00. Tramvaiul 1 este de rahat, 40 minute în stație și apoi reproșuri insistente că să iau mașina data vitoare, că nu o mai iau pe linia rahatului de tramvai 1, că RATB e kk și mai tot ceea ce înseamnă un car de nervi. Vine 1, sun la prietena mea și anunț că planul cu așteptarea mea la o benzinărie cade, să vină după aia să ma ia, căci inevitabil întârzii. Schimb la Perela cu 301 care a venit repede. Apoi veselie și film neterminat ce s-au întâmplat toate până la 5 când am ieșit cu îngeraș (a se citi pici simpatic foc) la zăpadă. 5 și 45 plecare de la capăt de mașină 301 de la Jolie Ville + telefon frate. 2 trasee cap coadă full executate, 301 și 138. Mașina 138 și parcare la Auchan + cumpărături. Apoi 40 minute în stație cu așteptare (mașina 138 pentru o stație) + gânduri + frica cuțulică agresiv + 3 țigări . Vine și RATB-ul când sunt gata a suna frate pentru salvare frig. Petrecere cu JB și papa bun gatit de cumnata. Drum cu prieteni către casă. Facebook din nou. Discuții filosofice cu cei online la orele 02:30 AM, apoi Mozart, Bethoven și nani. Așa a fost ziua, pe scurt.

joi, 16 februarie 2012

marți, 14 februarie 2012

2 întâmplări, o singură chestie

Uimit de sinceritatea cu care Enrique Iglesias sau Mick Jagger declară sus și tare că o au mică (și aici nu mă refer la pensie), am decis să intru și eu în această galerie selectă și să nu mai fac niciun secret din acest „defect” pe care l-am declarat sus și tare de ca și cum ar fi ceva de lăudat ăn asta... Cum nu am primit foarte multe reclamații timp de opt ani în care fosta mea iubită părea împăcată cu acest... neajuns, am decis să nu fac nimic în acest sens și să compensez cumva altfel (nu intru în amănunte). Asta până când m-am trezit singurel și aruncat  fără voia mea „pe piață”. M-am tot gândit cum să o dau ca să fac și eu impresie ca un mascul feroce ce sunt atunci când va veni și momentul în care probabil că voi mai pupa și eu ceva... Mi-am cumpărat o alifie din aia de îți dai pe scârbavlnic să crească și el mare și să nu mai fie așa mic. În reclame scrie că Făt Frumos era glumă la crescut pe lângă ce urma a ți se întâmpla, că va păli de rușine până și coca cozonacului bunicii sau a mamei de o frământam bine vre-o 3 hăndrălăi și în juma de oră se dubla nu alta, că stai să vezi și să nu crezi. Aiurea, cred că era de fapt cremă de mâini în bidon din ăla king size, frumos colorat de îți lua ochii nu alta (și banii). Mi-am mai dat și de 2 ori pe zi, că așa scria pe prospect, ca să ai „succesuri” trebuie să insiști, să insiști, să insiști. Pffffffuai. Acum, singura deosebire este ca stomeleagu' îmi miroase tare frumos, a cremă de obraz Farmec. Dar nu e niciun farmec.
Apoi, zilele astea am trăit un moment de panică de am zis că mor. Pe gerul ăsta, minus douăjpatru și chiar mai frig „ăla micu” săracu s-a minimalizat mai mult decât îmi puteam imagina eu. Am stat afară la zăpadă și apoi, de frig, m-a trecut alea alea. Merg eu la toilete relativ grăbit, desfac frumusețe de fermoar, trag de chiloțel fericit, și ioc. Nimic. Mă aplec încercând discret să văd ceva peste burtoiu' ce m-a adus la sută, nimic. Mă să fie, cât de mic se poate face la frig??? Ete că foarte mic. După îndelungi pipăiri și căutări încruntate, ceva ce semăna extraordinar de bine cu un clitoris, s-a ivit zbârcit și nepoliticos la binecunoscutu-i loc. Ofticat si înghețat, și-a executat operațiunea pentru care mă aflam în acea încăpere dar cu mine stând pe vine, că nu m-am riscat, dându-mi foarte clar de înțeles că nu mai acceptă statul într-un frig atât de aprig. Cu ocazia asta mi-am amintit de zicala aceea pe care o spunea un pescar bătrân în Vama Veche: „tinere, dacă nu intră în ea, intră în tine”. M-am cutremurat și mi-am continuat ziua mimând că nimic nu s-a întâmplat.

luni, 13 februarie 2012

Pitier pour les animaux

Era o poezie parcă pe la cursurile de franceză din școală. Vreau să vă spun că fata unui coleg care are numai vre-o 4 anișori sau așa ceva, mi-a dat o lecție de viață tare interesantă, o chestie la care îngerașul s-a gândit iar eu mărturisesc că m-am gândit numai după aceea. Îmi povestea așadar taică-su cum, atunci când a venit frigul, pitica a venit la el și a început să îl șantazeze cu tot felul de dulcegării și să îl implore să ia și cățelul și pisicuța și găinile lor, toate să le ia în casă, că vezi Doamne ea nu vrea să îi lase să înghețe de frig. Spunea tată-su că numai că nu a plâns, cum să lase ea pe cuțulică în frig, când lor și cu centrala deschisă la maxim și tot le e un pic friguț. Uneori și noi ar trebui să învățăm de la cei mici, nu numai noi să îi învățăm toate cele. Recunosc că după ce mi-a zis colegul pățania lui, m-a pleznit o milă față de bietele necuvântătoare de nu vă zic. Cu cât era mai frig afară cu atât mi se rupea inima de milă, drăguțele de ele...

duminică, 12 februarie 2012

Înțelepciune

Poporul român dispunde de un bagaj inpresionant de înețelpciune și cam de fiecare dată când dăm cu capul de ceva tare ne amintim de proverbe și zicători ce și-au stabilit bine locul în vocabularul nostru. Una dintre aceste vorbe în care filosofia este prezentă este „cum îți așterni, așa dormi”. Adică, ai ocazia de a lua decizii în viață, dar să nu te miri dacă acestea te aduc într-o situație mai puțin plăcută și nici să nu dai vina pe altcineva. Mă tot gândeam la proverbul acesta atunci când săraca Ami Winehouse a decedat, pradă propiilor ei plăceri și vicii. Au fost și alți oameni care au fost celebri și care nu s-au sinucis cu droguri și alcool. Acum am observat în mediul ăsta electronic că unii oameni se declară surprinși că și Whitney Houston a pățit exact la fel: a plătit pretul drogurilor, adica viața. Recunosc franc că mie nu mi-a plăcut niciodată această persoană. Ceva din ceea ce făcea mă enerva la culme, mi se părea prea plină de ea, prea divă pentru gustul meu, prea cu nasul pe sus. Nu mi-au plăcut niciodată melodiile ei, excepție făcând una sau maxim două melodii. Nu mă bucur că a murit, dar exemplul ei și a milioanelor de alți indivizi care au murit alegând drogurile, ar fi suficient pentru cineva care gândește singur că această cale nu te duce nicăieri. Așadar, profit și de ocazia asta (nefericită) și spun încă odată nu drogurilor.

vineri, 10 februarie 2012

Piața TV, compendiu

Tot mai multe reacții apar zi de zi la ceea ce oamenii văd la tv. De când a apărut, televiziunea a dat naștere trăirilor care mai de care mai diverse, a intrigat, a bucurat, a instigat voalat la iubire, la ură, a fost detestată sau iubită, a reprezentat un vector de ură sau de simpatie. Televiziunea - ca termen generic - nu a trecut niciodată indiferentă maselor, astfel că vrem nu vrem un pic din ceea ce gândim sau suntem se datorează și televiziunii. În România, înainte de Revoluție a produs multe show-uri care redifuzate astăzi ar păstra un aer de actualitate, de modern, de perenitate. Așa cum un Caragiale este actual indiferent dacă l-ai monta în 1900, 1940 sau 1990, așa și producțiile trecutului TVR au un parfum aparte. Cum nu exista conceptul de concurență, tot ceea ce era de televizat apărea logic numai la TVR: competiții sportive, piese de teatru, filme, orice se producea era difuzat către mase de un unic canal, susținut de o taxă relativ modică pentru nivelul salarial al anilor aceia. Apoi a venit modernismul, au apărut televiziuni care mai de care mai diverse. Până aici nimic anormal, după 1989 era oarecum necesară apariția acestora, mai ales că televiziunea din România intra într-o nouă eră, aceea a diversității care nu mai putea fi susținută de o singură instituție de media. Publicul, plictisit de programele rigide pe care TVR-ul a fost obligată de regimul comunist să le transmită, a început să se îndepărteze, oferta de programe „lejere” și filme de acțiune fiind destul de greu de refuzat. TVR-ul trebuia să mențină standardul de calitate, chiar acă asta ar fi însemnat pierderea unei mase mari dintre telespectatorii pe care îi avea. Încet - încet competițiile care în mod tradițional erau difuzate către toată lumea, au devenit vizibile doar celor care aveau bani de a se abona la un distribuitor sau altul de cablu. Paradoxurile își fac din ce în ce mai des simțită prezența: aproximativ 8.000.000 abonați numai la cei 2 mari operatori de cablu, aproximativ 5.000.000 de plătitori de taxă. Unde sunt mai mult de 3.000.000 abonați? Jurnalismul agresiv care dă privitorului ceea ce dorește (sânge și circ) capătă în anii 2000 cote impresionante. Unele trusturi de media fac partizanat politic, critică cu precădere puterea indiferent care ar fi aceasta (nu este ceva rău în sine) iar asta aduce frustrărilor și neajunsurilor multora dintre români un motiv de a se lasa în fața ecranului magic. Cei mai mulți schimbă divertimentul cu talk - show-ul, calitatea cu cantitatea, ideea prezentată de-a gata cu propiile idei. Coroborat cu atacurile tot mai dese asupra televiziunii publice, televiziunile private câștigă tot mai multe persoane alături de ele pe post de telespectatori, ceea ce se traduce în audiente bune, dar de cele mai multe ori măsluite. Cine pune mâna pe listele cu peeper-metre devine o televiziune cu audiență, iar scandalul recent declanșat în Turcia pe exact această temă aduce numai un singur exemplu în întărirea opiniei că nu se fac măsurători foarte foarte corecte. Profesioniștii de modă veche ai TVR-ului nu mai au aparent căutare, dar aceștia continuă să nu facă rabat de la calitate, chiar dacă uneori au impresia lucrului în van. Generațiile noi sunt educate tot în spiritul calității, chiar dacă tentația este de a se folosi scuza modernismului pentru a ieși din tipare. Momentan publicul a cam început să se sature de comercial, s-a maturizat și deja ridică tot mai sus stacheta pretențiilor pe care le are de la un program media. Așadar, se anunță din nou vremuri bune pentru cine creează calitate, pentru producțiile în care țâțele, injuriile, mitocănia, voma mentală și bârfa apar numai accidental sau chiar deloc. TVR-ul știe să producă cu bani puțini, știe să producă din nimic ceva ce poate avea priză la public. Subfinanțarea crasă în care se zbate de câțiva ani Televiziuniea Publică din Romînia, a lăsat indiferenți mai multe duzini de oameni care puteau oferi șansa unor profesioniști de a crea ceva educativ, ceva bun, de calitate. Interesul este ca oamenii să se uite la niște băieți frunos tunși și la niște fete foarte frumoase și să ia de bun tot ce spun aceștia, iar ei știu ce să spună. Numai că poporul acesta începe să se trezească și nu mai înghite orice i se pune pe ecran. Iar ei au observat asta, de aici și furia cu care atacă bătrâna doamnă. În lipsa vulgarității (cu mici excepții, există pe ici pe colo câteva producții ok) televiziunile private nu mai au ce oferi maselor de telespectatori ce s-au maturizat și care sunt în căutarea echilibrului în detrimentul facilului. Ei știu să producă numai cu bani mulți, bani ce nu mai vin atât de facil ca altă dată, iar asta anunță o scădere a popularității sutelor de televiziuni private. Prognozez că TVR va renaște, iar asta nu foarte departe de acest moment la care scriu aceste rânduri. 

joi, 9 februarie 2012

De pe facebook

When the rich steal from poor, it's called business. When the poor fight back, it's called violence.

Despre Rai, sau gânduri nătăfleţe despre ceva frumos

Cum arată Raiul pentru voi? Era odată o dezbatere pe tema cum arată Raiul pentru fiecare şi au scris oamenii diferite plăceri care musai ar treui să fie prezente acolo. Mark Twain spunea de exemplu că dacă în Rai nu se fumează pipă el nu vrea să meargă acolo, altul spunea că în Rai trebuie să existe autostrăzi şi câte un Ferarri pentru fiecare, altul spunea că în Rai este cu siguranţă mai multă linişte. Islamul promite bărbaţilor că în Rai vor primi 100 de fecioare, dar din păcate nu spune ce vor primi femeile. Ce este Raiul până la urmă? În unele ilustraţii acesta apare ca o insulă Caraibeană, cu plaje impecabile şi soare tot timpul. Slujbele bisericeşti (ortodoxe) ne povestesc despre un loc cu verdeaţă şi pace. Eu cred că de fapt noi nici nu putem înţelege Raiul. Este - zic eu - ceva dincolo de puterea noastră de imaginaţie şi numai unele spirite alese pot înţelege ce ne aşteaptă cu adevărat acolo, numai unii pot înţelege feeria şi binele care ne-ar cuprinde. Aşa cum numai unii reuşesc să ajungă la fericirea oferită de rugăciunea inimii, tot aşa este şi cu înţelegerea Raiului, numai unii pot înţelege cu adevărat de ce merită să te lupţi să ajungi acolo. Gândiţi-vă că toate problemele ce vă fac nefericiţi ar dispărea ca prin farmec şi o stare extatică de nedescris vă cuprinde sufletul. Gândiţi-vă la cele mai frumoase momente din viaţă, la cele mai fericite clipe şi la momentele când aţi exclamat SUNT FERICIT şi înmulţiţi chestia asta cu 10, cu 100, cu 1.000.
Ăsta este Raiul.

duminică, 5 februarie 2012

Definiții. Azi: bărbat.

Până la ora la care scriu aceste rânduri, nu am habar dacă sunt sau nu un bărbat adevărat după cele mai drastice definiții moderne. Sau după orice definiții dorește cititorul. Mă gândesc intens de câtvea zile la subiectul ăsta și nu știu care ar fi concluzia care să o expun aici spre lămurirea dumneavoastră. Bărbatul modern este tare imatur. Mă uit la gagiii cu care intru în contact: oameni cu păr la cur cum se zice, cu copii și familie acasă, se gândesc numai la imbecilități de genul „ce cur are aia”, „ce i-aș face ăleia” și alte asemnea. Excepții sunt, dar alături de exceptați trăiesc un oarecare sentiment de singurătate. Poate e vina mea că nu înțeleg să mă manifest oarecum ridicol la vederea unei femei frumoase, dar eu cred că atunci când vezi un înger de femeie trebuie să îi arăți într-un fel mai finuț că o apreciezi, ca ea să se simtă privită pentru frumusețea ei, pentru candoare, pentru drăgălășenie ci nu pentru că deține una bucată sex de oferit macho-ilor pe post de trofeu. Orice bărbat adevărat se joacă. Ați văzut voi femeile la jocuri? Fie că ies la joacă cu băieții, la un fotbal de regulă, fie că petrece cu orele în fața monitorului, bărbatul adevărat se joacă cât îl țin puterile. Nu mai zic de urmăritul jocurilor la tv. Am văzut comportamente reprobabile de la un rahat de meci de fotbal. Inutil să povestim cam ce fac atunci când merg să vadă live un meci, adică pe stadion. De la înjurături (care au neapărat referire la biata mama fotbalistului până la cele necrofile, care includ rudele decedate...) până la aruncatul de obiecte contondente, bărbatul modern își etalează calitățile de „atlet” de fiecare dată când are ocazia. Rareori acesta își asumă responsabilități casnice, cum ar fi să pună și el aspiratorul sau să spele un vas. Consumă alcool în cantități deloc neglijabile și în loc să găsească asta ca fiind ceva negativ, omul nostru se laudă cât ține el la băutură. Nu știu cum or fi bărbații din alte state, dar românul se laudă (dacă tot suntem la capitolul laude) cum se descurcă el, cum a dat o șpăguță acolo și a rezolvat înaintea fraierilor, cum l-a țepuit pe x sau pe y, cum răzbește el în viață. Bărbatul trebuie neapărat să dețină mașină mare. El nu poate conduce o mașină mai mică, chiar dacă nu are bani să pună benzină tancului doar duminica. Face manevre riscante și se crede minim Sebastian Loeb, în fapt riscă viața celorlalți total inutil. Bărbatul nu plânge, nu iubește, nu este blând cu animalele. Bărbatul nu face nimic acasă, că el are job stresant și are pretenția ca femeia (în cazul că este căsătorit) să îl ajute să treacă peste stresul acumulat în toată ziua în care a stat pe messenger sau pe facebook la muncă. Bărbatul minte ca să fută. El nu poate fi sincer cu o femeie. Există de regulă două lumi, cea reală în care își duc viața oamenii normali, și cea din mintea lor, în care trebuie să jonglezi cu 327 de minciuni și cu tot atâtea zâmbete false și trucuri de futut. Bărbatul nu poate sta cu o singură femeie, el are tot timpul scuze pentru faptul că a înșelat, dar niciodată nu acceptă că și femeia de lângă el poate ceda unor tentații. Nu iartă niciodată și se răzbună pe o (una) greșeală a femeii cu 300 (trei sute) greșeli pe care aceasta trebuie să i le ierte. Nu are cuvânt și nu se poate pune bază pe el. Bărbatul se crede foarte atrăgător, așa, de felul lui. Crede că este idolul multora, chiar dacă are 100 de kilograme și nu a citit nimic altceva decât subtitrarea de la o telenovelă. Crede că cititul nu este deloc sexy... Bărbatul are idei puține și fixe. Nu acceptă că poate emite o enormitate și rareori este amator de sfaturi, și oricum nu le ascultă în veci pe cele care vin în contradicție cu concepțiile lui. Este laș. Adică sare la bătaie pentru o duduie cu moravuri îndoielnice (și care eventual l-ar răsplăti cu ceva pasăre) dar nu are curaj să înfrunte un politician mai mojic sau nu iese la o revoluție sau ceva din care ar avea de câștigat mai mult de o persoană, a lor. Bărbatul nu are umor veritabil, el folosește câteva bancuri bine plasate pentru a poza în amuzant. Nu cunoaște autoironia și autocritica. E bine ce face el, ia asta ca pe un truism, nu încearcă niciodată să vadă dacă nu cumva s-a înșelat. Îți vorbește de parcă ar deține adevărul absolut. Fiind oarecum limitat intelectual, se lasă ușor influențat și chiar manipulat (desigur, fără să sesizeze asta) de un imbecil care vorbește frumos în sofisme. Mare amator de prnografie, consumă cu nesaț revistele și site-urle tematice. Relativ impotent, crede că mult = calitate. Nu este realmente interesat de parteneră și în actul sexual urmărește fix propia satisfacție fizică și mentală. Inadaptat și inert, nu poate supraviețui în lipsa celei pe care o desconsideră cel mai mult: femeia. Și multe altele care se mai pot spune, așa până să umplem un blog întreg. Așadar, dacă asta ar fi definiția bărbatului, dacă măcar și jumate s-ar regăsi în descrierea insului ideal, atunci nu prea mă încadrez.

vineri, 3 februarie 2012

Primul pas

Se spune că primul pas pe care trebuie să îl facă cineva pentru a ieși dintr-un impas, dintr-o gaură, din ceva în care s-a împotmolit și nu mai poate înainta, este să conștientizeze că are o problemă și să o recunoscă clar și răspicat, să admintă că ceea ce a făcut sau a fost până atunci era greșit. În această ordine de idei eu mi-am dat seama de ceva zilele astea și mi-am spus oarecum resemnat în barbă: vai ce urât sunt!