luni, 26 aprilie 2010

Primeşti ceea ce meriţi

La alegerile pentru colegiul 9 din parlament a ieşit Teo Trandafir.
Astfel, poporul român primeşte ceea ce merită!

Despre comunişti şi despre noi - partea a 14-a

Despre spitale.
Înainte mergeam cu sarsanaua plină la medic. Băgam Kent şi BT şi nelipsitul FA. Nu ştiu de unde la făcea rost mama sau tata, ideea era că ea bea nechezol în timp ce medicul primea AL-VO-RA-DA. Dar medicul era privit ca un cetăţean respectat. Părinţii îşi îndemnau copiii să dea la medicină căci ceea ce urma după absolvirea facultăţii şi a rezidenţiatului ţi se deschideau ceva oportunităţi în viaţă. Erai un om despre care vecinii puteau spune că a reuşit în viaţă. Aveai spitale şi instrumentar cât de cât la nivelul anilor respectivi. Tehnologia din vest nu era accesibilă, nu pentru că nu erau bani ci din orgoliul lui Ceauşescu de a face noi totul, de la ac la BAC. Medicii erau oamenii percepuţi ca intelectuali veritabili, erau respectaţi şi deseori primeau lauda publică pentru mai ştiu eu ce viaţă salvată miraculos. Îmi aduc aminte de nea Marian de la etajul 9 care beat fiind a cazut de pe scara tramvaiului cu care se deplasa (era o problema, e mai greu de explicat pentru cei foarte tineri cum se executa transportul pe atunci) şi acesta i-a tăiat piciorul. Am stat tot blocul cu sufletul la gură vre-o 2 săptămâni cât a stat în spital şi am simţit un adevărat sentiment de victorie a vieţii când a venit viu acasă.
Azi medicii sunt eventual nişte simpli muncitori de salubritate. Sunt înjuraţi şi bătuţi. Umilirea crasa la care îi supune statul român este de nesuportat. Un medic la ambulanţa Bucureşti câştiga acum 2 ani 800 RON. Pe hârtie avea cam 1.200 şi mai venea acasă cu 8. După 6 ani de facultate, dar făcută pe bune nu cum am făcut-o eu - de nu mai ţin minte nimic... Sistemul de sănătate este subfinaţat iar medicii aduc de acasă pansamente. Azi auzeam la ştiri o chestie care mi s-a părut dureroasă (care m-a inspirat sa scriu aceste rânduri): în România de după 1990 nu s-a mai construit niciun spital. Adica în 20 de ani niciun spital. De ştiri în care apăreau spitale închise am mai auzit, dar de ştiri cu inaugurări de spitale nu îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte de ştiri cu comisioane dubioase încasate de vre-un ministru la mai ştiu eu ce privatizare; îmi aduc aminte de preţuri colosale pentru autostrăzi niciodată construite, dar de spitale noi... nu, nu îmi aduc aminte. Azi să fi medic nu mai reprezintă o mare scofală. Azi, să fi medic nu mai e nicio realizare. Ce au fost şi ce au ajuns aceşti oameni...

vineri, 23 aprilie 2010

Prima

Prima săptămână fără Mariana. Toţi încercîm să mimăm nepăsarea, să mimăm adaptarea la lipsa unei părţi din noi, din colectivul nostru, din ceea ce înseamnă "la serviciu", din ceea ce reprezintă fiecare din noi unul pentru celălat. Mimăm că am trecut fără mari "pagube" şi fără să fim afectaţi aşa cum ar fi normal peste "plecarea" ei. Mimăm. Buni actori mai suntem, nu credeam... Cred că de fapt săptămâna asta ne-am gândit la ea mai mult decât am lăsat să se vadă. Cred că ne lipseşte cu adevărat.
În imbecilitatea-mi mai sper că poate totuşi, după câteva săptămâni va reveni din concediu şi vom uita gândurile urâte pe care i le-am adresat, cum că ar fi murit. N-a murit, doar a plecat în CO - cum îi spunem noi. A plecat în fără plată... A plecat. Păcat că a plecat, noi ne doream să mai stea, măcar până ne dă băsescu afară pe toţi. Măcar atunci vom ştii una şi bună, dar aşa...

marți, 20 aprilie 2010

Unii au imbătrânit degeaba

Te gândeşti că 3 persoane care au împreuna 150 de ani, au acumulat suficientă experienţă de viaţă cât să stea liniştite într-un balansoar pe o prispă şi să le povestească întâmplări adevărate nepoţilor. Te gândeşti că 3 doamne care au depăşit fiecare vârsta de 50 de ani vor avea înţelepciunea să găsească calea care le va aduce liniştea atâta timp cât stau 8 ore în aceeaşi birou. Te gândeşti că în multe dintre momente ai putea tare bine să mergi şi să le ceri un sfat într-o problemă serioasă de viaţă, te gândeşti că având cu18 - 20 de ani mai mult ca tine au trecut prin mai multe întâmplări şi deci au acumulat acel know-how care le dă liniştea care pe tine te cam ocoleşte în anumite situaţii. Te gândeşti că tot ce se spune în popor despre 3 babe iuţi la mânie este total neadevărat şi că sunt mulţi clevetitori care sunt rău intenţionaţi. Te gândeşti că toţi misoginii care aruncă cu noroi în colectivele de fete sunt de fapt nişte persoane total neadaptate secolului nostru.
Ei bine, dacă te gândeşti la tot ce am spus mai sus, îţi comunic acum cu destulă tristeţe că te înşeli. Da da, te Î N Ş E L I!!!! Tu nu ai fost la mine la serviciu, nu le-ai întâlnit pe 3 dintre colegele mele care se comportă ca 3 şcolăriţe de gimnaziu deşi au vârste mai mult decât onorabile, nu ai văzut culmea penibilului, nu ai văzut smiorcăieli la care nepoata mea de este în clasa a 3-a a renunţat deja de o perioadă bună. Nu ai văzut discuţii despre cât să stea geamul deschis, nu ai văzut victimizări pentru motive absolut imaginare, nu ai văzut adevărate autoflagelări pentru o activitate care durează în medie 20 de minute, nu ai văzut copilăria la vârsta deplinei maturităţi. Nu ai văzut accesele de şefie, nu ai văzut complexele de suprioritate, nu ai văzut zidul de comunicare prin care nu trece nici urletul, în care nu se aude nici radioul, nici şoapta, nici vorba.
Dragele mele D., S., M.,
Pentru memoria unui om deosebit, memorie la care fac apel în aceste momente...
MATURIZAŢI-VĂ! Meritaţi asta! Viaţa e scurtă! Haideţi să găsim calea de mijloc. Tot ceea ce trebuie să faceţi pentru început este să renunţaţi la nenorocitul ăla de orgoliu copilăresc şi să staţi de vorbă cu un limbaj măcar la nivelul vârstei de 20 de ani, dacă pentru 50 nu găsiţi resursele. Puteţi să faceţi un efort şi să purtaţi o discuţie fără patos, raţional, matur, corect şi mai ales colegial. Luaţi exemplu de la colegele care au plecat prin diferite metode din colectivul nostru. Luaţi exemplu de la d-na D., de la colega plecată în alt departament A., de la iubita noastră Mariana. Ele dacă aveau aceleşi probleme cu ale voastre se comportau însutit mai matur. Dar vă garantez eu, ELE NU AR FI AVUT ÎN VECI PROBLEMELE VOASTRE.

duminică, 18 aprilie 2010

Uneori

Uneori mă gândesc că îmi merge rău. Mă gândesc că Domnul şi-a întors faţa de la mine şi că nu mă mai iubeşte. Mă gândesc că am motive să mă declar nefericit. Ca prin minune, exact în astfel de momente în urechile, ochii şi simţirile mele apar tot felul de informaţii care îmi arată exact opusul, care îmi arată că Domnul Dumnezeul meu nu m-a părăsit, că e alături de mine şi că mă iubeşte cu adevărat. Văd iubirea divină în întreaga ei splendoare şi deseori după asta am remuşcări că m-am îndoit de Dumnezeu. Dar după fiecare experienţă din aceasta devin şi mai credincios decât eram inainte, devin mai sigur pe iubire, devin mai sigur pe ceea ce se întâmplă, chestii tot mai interesante mi se relevă. Parcă lucruri foarte importante, esenţiale, vitale, îmi sunt relevate după fiecare experienţă care frizează misticul şi pe care le consider semne de la Domnul Dumnezeul meu.
Nu am o viaţă palpitantă. Nu excelez la nimic, sunt mediocru, banal, gras, plictisitor pentru 99% din populaţia globului, sunt şters şi deloc deştept, leneş, delăsător şi fără ambiţie. Ştiu că probail N. va spune că "nu trebuie să spun asta despre mine", dar din păcate ăsta e adevărul. Sunt un om care se miră că are lângă el o femeie foarte frumoasă, care se miră de alte multe lucruri, dar ăsta va fi subiectul unui alt topic pe acest blog. Cu toate astea, unele dintre trăirile mele sunt foarte puternice, mă afectează, mă transformă, mă ajută să înţeleg lumea mea.
Mă uit la oamenii din jurul meu şi văd câte li se întâmplă, cât ghinion au, cate "schimbări mai grave decât moartea" li se întâmplă, câte nenorociri greu de dus pe umeri li se întâmplă, cate cruci trebuie să poarte, cât de uşor pierd ceea ce e mai de preţ în existenţa lor. Văd tot mai mulţi oameni bolnavi, tot mai mulţi oameni răi, tot mai mulţi oameni care şi-au piedut credinţa, tot mai mulţi oameni care mor, care mor tineri, care mor deşi ar merita să trăiască. Văd tristeţe, văd ură, supărare, încrâncenare, orgoliu, trufie, prostie, văd tot ce e mai rău manifestându-se în oameni. Văd oameni care se droghează singuri şi se duc pe apa Sâmbetei şi văd copii bolnavi de cancer. Văd oameni care se bat pentru prioritatea în trafic la fel cum văd oameni bătrâni uitaţi de soartă care îşi duc tristeţea pe proprii umeri. Văd oameni cărora li se fură drepturile pentru că sunt simpli la fel cum văd oameni care dau şpagă şi în 3 ore "se rezolvă"... Văd lacrimi adevărate la fel cum văd machiaj strident. Eu stau însă într-un loc cald, în care sunt ferit de rele, în care credinţa îmi creşte, în care adevărul (meu) iese de fiecare dată la iveală, în care binele este prezent şi în care răul nu a învins şi nu va învinge. Iar asta este o certă dovadă că Domnul Dumnezeul meu mă iubeşte.
Iartă-i Doamne pe cei pe care i-ai chemat la Tine.
Iartă-ne pe noi, păcătoşii.

:(

Din păcate doamna despre care vă povesteam mai demult a decis că e mai ok să se alăture îngerilor decât să continue lupta. Păcat, eram destui şi aici pe Pământ care o iubeam şi care ţineam la ea, fiecare în felul nostru. Dumnezeu să te aibă în pază Mariana.

miercuri, 14 aprilie 2010

Azi sunt fericit

Azi, mâine, poimâine şi oricât ar fi să fiu sănătos, mă declar un om fericit! Mă uit în jurul meu şi văd câtă suferinţă şi câtă tristeţe aduc bolile, încât îmi dau seama că am motive foarte seriose să mă declar un om fericit căci am sănătate! Nimic nu se compară cu sănătatea, nimic nu poate înlocui sănătatea, ea este bunul cel mai de preţ.

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Ceauşescu a murit degeaba

Încet încet faptele cotidiene mă fac să cred tot mai apăsat că de fapt Ceauşescu era alter-ego-ul poporului român, că "iubitul conducător" este mai degrabă un personaj care întruchipează caracteristicile poporului nostru decât un om cu defecte şi calităţi, că de fapt noi am aruncat în cârca comunismului tot jegul care ne caracterizează crezând astfel că dacă scuipăm pe steagul roşu toate defectele neamului dispar brusc şi devenim civilizaţi. Lipsa de bun simţ elementar, lipsa de logică şi onoare, lipsa de o minimă cultură generală şi nu în ultimul rând lipsa de civilizaţie fac din mulţi oameni ai zilelor noatre nişte mici ceauşeşti, avizi de atenţie, cu false complexe de superioritate, cu cultul personalităţii foarte dezvoltat şi cu unele probleme psihice. Nu văd bârna din ochiul lor dar văd paiul din ochiul altuia, nu văd evidenţa, dar văd ideea lor, nu acceptă dialogul decât dacă eşti de acord cu ei, injură într-un mod în care nu credeam că se poate înjura (cel puţin nu se înjura astfel în comunism), au comportamente cel puţin bizare. Goana după bani face din mulţi nişte animale. De fapt cred că asta e o jignire pentr animale, căci acestea de multe ori din punct de vedere spiritual se ridică cu mult peste unii semeni de-ai noştrii.
Exemple pot da. Un ultim exemplu mi-a venit din partea unui om pe care îl stimam şi a cărui activitate de blog o apreciam în mod deosebit. La una dintre postările sale i-am recomandat să intre pe forumul meu şi al prietenilor mei - practic continuarea forumului mari romani din tvr - şi să dezbatem împreună unul dintre subiectele pe care întâmplător le discutasem destul de aprins şi noi. Omul îmi răspunde după o perioadă şi îmi transmite că "el nu stă de vorbă cu oameni care îşi fac cultura generală pe internet". Şocant. În primul rând nu ştiu cum şi-a făcut această opinie. Cum a dedus că aceşti oameni sunt proşti? Oare cum îşi permite să jignească nişte oameni pe care nu îi cunoşte? Dacă spui că unii sunt proşti, te simţi mai bine, opinia ta este mai puternică în viziunea ta? Dacă te înconjuri numai de oameni care îţi cântă în strună o fi oare opinia ta mai validă? Oare nu făcea şi Ceauşescu la fel, cei care erau împotrivă erau catalogaţi ca neimportanţi, proşti, nedemni de dialogul cu cei importanţi?
Nu mai insist. Este doar unul dintre multele exemple pe care le pot da în sprijinul ideii că de fapt comunismul este doar o scuză, totul stă în noi, în români. Comunism a fost şi în Cehoslovacia, şi în Ungaria, şi în Polonia, dar nicăieri nu a căpătat aspectele groteşti pe care le-a impus comunismul românesc. Asta şi pentru că oamenii de pe aceste meleaguri au mult mai multe metehne decât ne place să credem. Din păcate...