duminică, 25 decembrie 2011

vineri, 23 decembrie 2011

luni, 19 decembrie 2011

Poveste cu un viitor mort

El Toro, un taur de o frumuseţe rară odinioară trăieşte zile negre acum. Erau vremuri când acest tăuraş era iubit de toată lumea şi se bucura de atenţia tuturor. Era singurul taur din localitatea R. şi pentru vremurile alea era destul de bine hrănit şi îngrijit. Ca semn de respect pentru cerealele şi toate cele ce i se aduceau, tăuraşul îşi lingea stăpânii pe mânuţe şi nu le ieşea din vorbe indiferent de ce i se spunea să facă. Tot satul privea la frumuseţea lui şi uneori, când lucrurile nu mergeau foarte bine prin sat, acesta era singura alinare a sătenilor oropsiţi. Bine hrănit dar cu ceva boli căpătate în mod misterios, taurul El Toro şi-a dus bine merci viaţa liniştită şi plină de gratitudine. Apoi vremurile s-au schimbat şi au mai apărut şi alţi tauri în sat. Oamenii fie au uitat despre momentele când taurul a fost singura lor alinare, fie pur şi simplu nu îl mai găseau atrăgător, pentru că acum şi alţi tauri erau hrăniţi bine şi unii arătau chiar bine. Nu mai conta că stăpânii lor furau cereale de la C.A.P. ca să îi facă mari, ba chiar furau de la EL Toro prin diferite metode. Curând stăpânii celorlalţi tauri au devenit puternici şi din invidie au început să pună în cârca vechiului animal tot felul de greutăţi. Împovărat, flămând, trădat, El Toro îşi petrece acum zilele încercând să supravieţuiască. Este costeliv, apatic iar oamenii care odată îl iubeau dau acum cu pietre şi scuipaţi pe coarnele lui, singurele care mai amintesc cumva de vremurile în care era respectat. Minciuna şi manipularea din sat fac ca taurului nostru să îi fie puse în cârcă toate relele, şi cele la care a fost părtaş şi cele pe care nu le-a făcut. Oamenii din sat nu mai întreabă cum stau lucrurile cu dobitoacele, ci pur şi simplu spun: "El Toro e de vină, la abator cu el". Ei nu ştiu că în secret li se pregăteşte o surpriză neplăcută şi dacă El Toro va merge la abator ei vor avea numai de pierdut, căci animalul nostru este bun şi blând, nu ca ceilalţi care sunt buni şi blânzi doar de ochii lor iar dacă ar avea libertate şi şi-ar arăta adevărata faţă oamenii nu i-ar mai iubi. Dar asta este, El Toro stă acum cumine în ţarcul său, iubit numai de câţiva săteni de bună credinţă, aşteptând să i se decidă soarta. Rănile deschise căpătate de la biciuirile repetate nemeritate şi pietrele pe care le-a oprit cu propiul corp sunt cicatrizate iar cele noi sunt dureroase. Degeaba varsă lacrimi şi degeaba se tânguieşte, mugetele sale nu îi impresionează pe măcelari. Pare-se că soarta îi este pecetluită: El Toro are un viitor mort.

vineri, 16 decembrie 2011

Stări de fapt

Dumnezeu este bun şi drept şi ştie ce face - spunea odată Florian Pittiş. Discutam mai zilele astea cu o cunoştinţă de-a mea care povestea despre cum i-au furat vrăjitoarele unei cucoane o sumă astronomică de bani şi îşi exprima părerea de rău pentru pierderea acesteia şi denunţa perfidia ţigăncilor respective. Nu am înţeles nici până astăzi cum poate gândi cineva aşa ceva. Atunci când am întrebat de ce mie sau ei nu i se fură bani de către vrăjitoare, aceasta a dat uşor din umeri şi a spus ceva de genul: păi pentru că noi nu mergem la vrăjitoare. Corect! Asta nu vin să îţi bage mâna în buzunar, ele există pentru că sunt mii de oameni care sunt dispuşi să dea sume mari de bani numai pentru ca alea să le zică 14 onomatopee alături de un craniu de plastic şi o broască plictisită. Ei în loc să alerge la Dumnezeu în cazul când au probleme, aleargă la vrăjitoare. Iar astea au nişte texte în ele de te bagă în sperieţi deabinelea, mai ales dacă mergi acolo şi esti pregătită/pregătit să auzi tot felul de vorbe, te fac să dai şi chiloţii de pe tine nu alta. Aşadar, dacă faza cu 250.000 euro ar fi adevărată (nu este, o să vă explic cam care cred eu că este manevra) ar însemna că madama ce a pierdut banii ăia a fost pedepsită în mod corect. De ce să mergi la vrăjitoare când există mii de biserici pe tot teritoriul ţării? Iar eu nici nu cred că asistăm la o fază pe bune, eu cred că totul este un teatru ieftin la nivel naţional, oferit pentru ca madam să ascundă nişte bani pe care probabil că ar fi fost nevoită să îi ofere duduiului cu care a fost căsătorită o parte din viaţă. Aşa, vezi vorba că i-a pierdut la vrăjitoare, a înscenat şi un simulacru de proces, iar banii vor fi returnaţi pe şest "sărmanei femei căreia i-au fost furaţi banii", bineânţeles în schimbul unui comision rezonabil. La final vrăjitoarele se aleg cu publicitate gratuită la "televiziunile de maximă audienţă" timp de ..... nu ştiu, cât o dura şarada, madama pierde numai comisionul dar nu toată suma, etc. Eu cred că de fapt ăştia s-au întâlnit şi au pus la cale tot matrapazlâcul cu lux de amănunte tocmai pentru ca să facă dispăruţi nişte bani care oricum urmau a fi pierduţi. Veţi vedea că într-un final se vor împăca, vor face showuri pe la jegurile astea cu licenţă CNA de incorect se numesc televiziuni de can-can, îşi vor cere scuze şi pensionarele şi gospodinele curioase iar vor sta până la 2 noaptea să vadă miraculoasa împăcare. Asta în timp ce în frigider nu se mai găseşte decât o cutie de Linco pe jumătate consumată şi 230 grame de gem de anul trecut. Dacă îl ţi pe om în casă şi îi dai circ, cine mai are nevoie de pâine sau cine mai apare pe coperta revistei Time???

luni, 12 decembrie 2011

Frânturi de zi

A venit azi pe la noi un domn înalt cu un aspect de artist, cu părul vâlvoi ce încerca cu greu să stea sub pălăria odată elegantă ce încerca şui să se aşeze pe o frunte lată. Paltonul de stofă şi pantofii de lac încercau oarecum să continue ideea de la care se plecase cu pălăria iar sacoul şi cămaşa albă se potriveau într-un fel cum nu prea mai vezi azi cu pantalonii de stofă dar uşor neângrijiţi. Deşiratul mirosind a lemne arse, lăsa să se înţeleagă că soarta l-a adus la vârsta lui (undeva pe la 55 de ani sau mai bine) în situaţia în care nu deţine consoartă atentă cu detaliile mici ce fac o ţinută mare, dar desigur atitudinea domniei sale inspira faptul că este un domn după toate regulile vechi după care înainte oamenii se împărţeau în domni şi puşlamale. Această combinaţie între elegant şi neglijent îi conferea omului ăsta un aer boem, de artist, de creator, părea că trăieşte cumva marile drame ale neamului nostru, că este dispus să lupte oricând încă odată până la moarte într-o imposibilă nouă Revoluţie. Părea că nimic din ceea ce se întâmplă în istora neamului nu-i este indiferent. Mapa groasă cu un scenariu de film ce a recuperat-o de la noi trăda şi ea trăiri intense pe care autorul le simţise la data creării operei de artă. Decupături din ziare în care se menţiona persoana sa - pentru a se vedea că demersul său este unul serios - ştersături, corecturi, adăugări cu pixul, etc, tot acest tablou m-a introdus instant într-o atmosferă a anilor demult trecuţi în care oamenii mai aveau un crez, mai aveau un ţel, aveau ceva în comun - altceva decât consumarismul şi marketingul agresiv. Azi am întâlnit un domn boem cu rar am şansa să văd, un creator care probabil că umbla să vândă scenariul în care el credea cu tărie că este genial. Între milioanele de oameni şetrşi, banali, simpli, acest individ îţi oferea prin prezenţa sa o călătorie în care dacă aveai isteţimea să o observi el te poartă într-o secundă. Oamenii cu ştaif de altădată, cu dichis, oamenii care mai cred în scopuri nobile şi care au educaţie aleasă (chiar dacă este una de artist) sunt certe repere pe care ar trebui cumva să îi punem în valoare mai des.

joi, 8 decembrie 2011

Oţelul moale

Dacă ţelul echipei de fotbal din Galaţi era să facă zero puncte în Champions League, atunci echipa se numeşte pe bună dreptate O Ţelul (zero ţelul). QED.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Caca. Viața.

Viața mea de acum e aceeași de ca și cum aș fi căzut într-un WC de țară, din ăla din curte plin cu tot ce e mai rău în noi. Oriunde m-aș uita în jurul meu, totul îmi pare că pute. Nu e problema că la o adică nu știu să înot într-un lichid, dar gândindu-mă la ce lichid mă înconjoară prefer să stau cât pot de inert și să aștept pe cineva să mă scoată de acolo, să mă salveze. Sper ca „cineva” să sosească la timp, înainte de a începe să mă scufund cu totul în materie, căci atunci aș fi nevoit să dau disperat din mâini și din picioare iar peisajul pe care l-ar găsi ar fi unul deloc măgulitor pentru mine... 

marți, 29 noiembrie 2011

Investește în oameni

Împreună pentru dezvoltarea dialogului social în România -- aceasta a fost astăzi conferința națională la care am avut onoarea să particip. Inițial mă gândeam că orice proiect pe o astfel de temă este ca și cum cineva ar încerca să se îmbete cu apă chioară, dar ascutând lectorii ce și-au împărtășit experiențele primului an de când a fost creat acest proiect mi-am dat seama mai bine în ce constă de fapt munca asta zilnică a sindicatelor - iar aici sindicate este termenul generic pentru organizațiile sindicale de genul sindicat, federație, confederație, cartel, etc. Importanța partenerului social în jocul democratic este una care astăzi mi s-a relevat mai bine ca oricând. Uniți suntem mai puternici iar regretul că mișcarea sindicală din România este relativ dezbinată nu ajută la nimic. Dialogul social este în momentul de față mimat de actuala putere, legile și orice libertate care s-a plătit în 1989 și nu numai cu sângele oamenilor ce au ieșit la „luptă” fiind grav și imoral îngrădite de exact persoanele care au câștigat alegerile invocând aceste libertăți. Și mai ridicol este că încă mai sunt oameni care cred cu tărie că ce se spune despre acești dictatori nu este adevărat și că oameni răi inventează fapte inexistente numai pentru a discredita actuala putere. Inechitățile sociale, statul de tip mafiot, lipsa dialogului social (fie că vorbim de dialogul între autorități vs populație, fie că vorbim de dialogul între diferitele instituții ale statului), mimarea acordării libertăților și drepturilor legale, toate acestea fac din ce în ce mai necesar apelul la dialog social pe care CNS Meridian alături de Federația Agricultorilor îl face de un an de zile. Situația grea în care se află în momentul de față România, Europa, lumea - de ce nu - face ca nevoia de unitate de partea partenerului social să fie una stringentă; nu mai este timp pentru disensiuni, nu mai este timp pentru orgolii sau poziții de forță între sindicate sau Confederații, acum este momentul ca vocea ce se face auzită să fie una singulară, un cor de voci care să exprime una și aceeași idee: nu mai acceptăm încă odată dictatura, nu mai acceptăm să fim furați, mințiți, umiliți, ținuți în foame și mizerie, nu mai acceptăm sărăcia într-o țară atât de bogată. Unii dintre interlocutori se refereau la bogățiile naturale ale României, la faptul că în actualul context țara noastră ar trebui să valorifice mult mai bine resursele solului și cele agricole. De ce nu se face așa ceva? Oare cine știe. Probabil că politicienii noștri sunt mult prea „calici” (am citat un interlocutor) să își umple buzunarele cu atâta avere încât nu o vor putea cheltui nici în 7 vieți, în timp ce orașe întregi sunt folosite numai pe post de dormitoare, căci falimentul și șomajul s-au instalat de mult aici. Problema ridicată de această conferință a fost și una de morală interioară, sau mai corect spus de automorală pe care să ne-o facem fiecare dintre noi. În ce mai credem, de ce stăm și privim inerți ceea ce se întâmplă, de ce nu le dăm celor care au ales să se bată pentru noi impresia și siguranța că eforturile lor pot fi sprijinite de noi toți cei care ne-am săturat de jegul în care suntem ținuți, toate astea sunt cel puțin atâtea teme de reflecție pentru fiecare dintre noi. Avem noi poporul o problemă morală? Dacă cineva care merge într-un sat și spune că este de la sindicat și că vrea să îl ajute pe el, săteanul de care nu întreabă nimeni decât în săptămâna dinaintea alegerilor, este întâmpinat cu întrebarea „dar ce ne dai, o găleată, un tricou pentru ăsta micu sau măcar o șapcă”, înseamnă că sindicalistul ăla mai are rost să mai lupte acolo (în primul rând cu sine însuși căci tentația de a renunța este una deloc de neglijat) sau acea gloată de animale reduse la nivelul de rumegători de cartofi prăjiți cu piept de pui nu vor înțelege niciodată că investindu-se în ei de fapt se investește în progres. El, fermierul, țăranul cum li se spune celor care locuiesc la sat, poate fi mai greu manipulat atunci când este informat, atunci când știe să se apere de abuzurile primarului, a prefectului sau a mai știu eu căror autorități locale. Dar el nu înțelege asta, sau în fine, unii dintre ei nu înțeleg asta și reacționează primar. Unii și-au însușit învățăturile și în acel loc unde omul a fost învățat să comunice social sigur va exista un progres. Atât autoritățile - reprezentate de unii primari - cât și oamenii au învățat că numai împreună ne poate fi mai bine. Investește în oameni devine astfel un slogan care poate fi cheia către ieșirea din tunelul din care pare că nu mai ieșim. Devine un deziderat ce - odată atins - poate fi o bază solidă pentru construirea viitorului acela luminos pe care l-am așteptat 45 de ani de comunism și pe care, după 20 de ani de la Revoluție încă îl mai așteptăm. Păcăleala cu Europa și progresul miraculos care s-ar fi instalat imediat după 2007 la care cei mai mulți ne-am așteptat a fost desigur încă o dezamăgire adăugată la sutele de motive de tristețe pe care le-am avut noi românii ca nație. „Războiul fără prizonieri” - sintagmă folosită de un personaj destul de controversat ce a luat cuvântul, folosită pentru a descrie situația actuală economică la nivel mondial, este desigur unul în care la final se vor număra - ca în orice război - învinși și învingători. Dialogul social poate preveni plasarea nației noastre în prima categorie. Discutând despre soluții, despre protecție socială, despre statul care se potrivește cel mai bine unei anumite situații mondiale (de stânga, de dreapta, monarhie constituțională, etc), soluțiile de rezolvare a unei situații, etc, discutând în general, este imposibil ca partenerii aflați la masa negocierilor să nu se îmbogățească unii de la alții, este imposibil ca la final să nu se găsească o soluție la care posibil nu s-au gândit înainte. Arta negocierilor trebuie însă însoțită neapărat de încă un factor fără de care orice speranță de mai bine nu își are locul: buna intenție. Degeaba merg ele sindicatele la dialog dacă oameni precum cei din actuala putere nu fac altceva decât să limiteze prin legi imorale pârghiile cu care se negociază. Degeaba se stau mii de ore la discuții dacă după 2 ore de la ultima întrevedere se dă legea tot așa cum a cerut-o „domnu' Traian”. Degeaba se vorbește de moralitate dacă la ieșirea de la masa dialogului cei ce dețin pârghiile bunăstării generale fac afaceri cu ei înșiși de pe pozițiile de stat și patron ce face afaceri cu statul. Ceea ce este însă de făcut este ca acești oameni bine intenționați să nu cedeze. Fie că vorbim de organizațiile sindicale, fie că vorbim de ONG-uri, fie că vorbim de alte feluri de organizații sau pur și simplu că vorbim de oameni pur și simplu, toți aceștia trebuie să nu dezamăgească și să nu se dezarmeze, să meargă până la obținerea unui trai mai bun pentru noi toți. Inițiative și invitații la dialog precum cea la care tocmai am asistat azi sunt mai mult decât salutare, sunt dădătoare de o oarecare speranță că poate la un moment dat cei ce dorm se vor trezi și ne vom ridica astfel din noroiul călduț în care uneori ne place să stăm.

Antena 3

Uneori mi se întoarce stomacul pe dos uitându-mă la Antena 3!

luni, 28 noiembrie 2011

Iubim România

Indirect, de curând s-a lansat în dezbaterea publică o dilemă: iubim sau nu iubim România? Opiniile sunt împărţite, iar mai nou, televziunile private - care în 15 de ani de la Revoluţie de când sunt mai acticve nu ne-au învăţat decât că noi trebuie să ne urâm ţara şi că tot ce se întâmplă este demn de a satisface un necrofil sadic - ne îndeamnă să găsim motive de a iubi România. S-or fi plictisit sau pur şi simplu mizeria nu mai vinde în ziua de azi, căci nu văd cum de s-a rotit opinia atât de tare. În fine. Aşadar, iubim sau nu iubim ţara asta? Dacă e să judecăm după peisajele pe care ni le oferă, putem spune că România este chiar o ţară faină, cu multe posibilităţi de imbogăţire spirituală. Are mare, are munte, are cam de toate. Dacă e să judecăm după locuitori, aici se pot face mai multe comentarii. Indiferent cum am privi, există motive de bucurie la fel cum există motive de tristeţe în fiecare pătură socială. Mojici există şi printre mineri, şi printre ingineri şi printre mai ştiu eu ce reprezentanţi ai culturii şi elitei naţionale, la fel cum genii şi caractere deosebite se găsesc peste tot. Per general însă, un popor care scrie scrisori omagiale în anul 2011 sau care se lasă atât de tare călcat în picioare în halul ăsta, nu îmi inspiră prea multe motive de a fi mândru că sunt român. La ce bun sacrificiul generaţiilor anterioare dacă acum ne vindem pentru 200 de lei sau mai puţin, un cârnat şi o bere îndoită cu apă... sunt şi oameni deosebiţi, eleganţi, cu obraz subţire, citiţi sau care înţeleg eleganteţurile, politeţea, buna creştere şi alte asemenea. problema este că ei aleg să privească liniştiţi spectacolul cotidian sau nici măcar atât. Lipsa românilor de unitate şi apropiere mă face să cred că îmi irosesc timpul iubind-ui. Momentan sunt dezamăgit. Nedreptăţile şi ura socială la care asist uneori, lipsa de demnitate şi onoare a celor mai mulţi dintre cei care îmi apar în faţa ochilor, a urechilor sau a oricăror alte simţuri zi de zi mă pune în imposibilitatea de a-i iubi pe români în ansamblu. Eu iubesc România dar nu îi iubesc pe români.

joi, 17 noiembrie 2011

marți, 15 noiembrie 2011

Tristeţi

Nu ştiu cum sunt vieţile altora, dar cu siguranţă în ultimul timp am auzit atât de multe veşti triste încât am ajuns să consider că (prin comparaţie), viaţa mea - care oricum în zilele astea este una deloc veselă - este una plină de frumuseţi şi de bucurii. Atunci când auzi despre cineva că suferă de o boală incurabilă te tot gândeşti cât de norocos te poţi considera că nu eşti în locul acelei persoane, cât de mult te iubeşte Dumnezeu că nu te-a lovit cu o astfel de soartă. Te întrebi de ce cancer fac numai oamenii buni şi de ce o pramatie şi o scursură a societăţii trăieşte bine merci. Te întrebi oare ce o fi în sufletul unui om care ŞTIE că va muri curând şi cam ce este el dispus să facă sau să zică ştiind de asemenea că nimeni nu mai poate face ceva pentru el, pentru salvarea vieţii sale. De ce "pleacă" numai oameni buni nu putem noi explica, poate doar Dumnezeu care are câte un plan pentru fiecare dintre noi, plan pe care nu îl ştim şi nu îl înţelegem. La ce bun toată zbaterea noastră, la ce bun toată bogăţia, toată răutatea, tot ce facem fără să ne gândim la Dumnezeu, dacă totul se poate duce pe apa Sâmbetei în doar câteva luni? De fiecare dată când aud despre aceste tristeţi, de fiecare dată când aud că această boală mi-a mai răpit un om drag sau un om bun pur şi simplu, mă gândesc mai intens la Bunul Dumnezeu, la câte vede şi îndură drăguţul, la iertarea şi nemărginita lui milă. Mă gândesc că dacă azi sunt, mâine pot să nu mai fiu. Acel "dar de ce eu" pe care necredincioşii îl rostesc atunci când se află în faţa unor mari încercări ale vieţii mă face pe mine să mulţumesc Domnului că până la această dată s-a îndurat de mine, păcătosul ce sunt. "Necazurile" mele îmi par astfel mici, insignifiante, trecătoare, dulci chiar. Eu am şansa să îndrept ceea ce mi se relevă prin suferinţă, eu am şansa să mă întorc şi să corectez, să pup acolo unde scuipam, să îmbrăţişez acolo unde biciuiam, să spun scuze dacă am greşit. Oamenii aceştia şi-au primit condamnarea şi toate regretele din lume nu îi mai ajută astăzi să se ridice de la ei suferinţa şi moartea. A privi moartea în ochi este un gest de maximă credinţă. Un adevărat Creştin Ortodox nu se teme de moarte, căci Dumnezeu a spus: "cine crede în mine are viaţă veşnică". Ori asta, pentru mine este suficent. Dar este suficient de aici, din confortul sănătăţii mele, de pe cealaltă parte a baricadei, din locul de unde îmi permit luxul să filosofez ştiind că mâine mă trezesc şi pot uita că unii oameni înfruntă moartea zi de zi. Numai un om care trăieşte deşertăciunea morţii iminente ne poate spune ce simte şi ce anume îi mai poate aduce alinarea. Ce rău îmi pare că oamenii sunt diagnosticaţi cu boli atât de crude, atât de nemiloase cu speranţele lor şi cu visele celor apropiaţi. Unii pur şi simplu nu merită. Numai Dumnezeu ştie care sunt planurile pentru fiecare dintre noi.

vineri, 11 noiembrie 2011

Sunt un orb

Ascult un cd în masina. Un cd care stătea aruncat undeva prin casă şi pe care, într-o zi, brusc, mi-am propus sa îl ascult. Am pus mâna pe el şi l-am desigilat apoi l-am luat în maşina. Titlul cd-ului era "Sunt un orb" şi pe coperta era Horatiu Malaele. Credeam că s-a apucat şi el de muzică şi deşi îl ador ca actor şi caricaturist, nu eram sigur ca îmi va plăcea ca şi muzician. Urăsc oamenii care cred despre ei înşişi ca ştiu totul şi că sunt pluri-talentaţi. Surpriza mea a fost imensă atunci când, odată pornit cd-ul din boxe a început răsuna poezii. Eu am declarat de mai multe ori că sunt incapabil să înţeleg poezia, mă aşteptam să mă plictisesc îngrozitor, dar mi-am zis că dacă am intrat în horă..... A început genialul Horaţiu să recite şi am început să simt că nu mai sunt aşa sigur ca nu îmi place poezia. Vers după vers, poezie după poezie, şi uite aşa m-am trezit cu lacrimi în ochi încercând să mai nimenresc drumul către casă. Poezii care mai de care mai faine, mai puternice, mai lacrimoase, mai nu ştiu cum veneau în cavalcada asupra-mi. M-am gandit ca iar îs deprimat şi ma pufneşte plansul din orice. Am ascultat pregatit versurile cu pricina şi tot aiurea m-am simţit. Ceva din mine se regăsea cumva în recitarea aceea. Ceva din mine, nu ştiu ce. Versurile nu le pot reproduce integral, dar în mare poezia suna cam aşa:
"A fost odată o fată nespus de frumoasă, dar nespus de tristă. Nespus de tristă pentru că era oarbă. Nu vorbea cu nimeni, nu avea niciun prieten, atâta doar bunul ei prieten cu care îşi petrecea mai tot timpul. Şi cum stăteau ei aşa, i-a spus odată acesta: eşti atât de frumoasă încât eu acum pe loc m-aş căsători cu tine. Nu mă pot căsători cu tine bunul meu prieten, căci eu sunt oarbă. Şi uite aşa, an după an, zi după zi, până când la un moment dat cineva i-a oferit o pereche de ochi. După operaţie, după ce i s-au scos bandajele, prietenul ei a venit şi i-a spus: acum te căsătoreşti cu mine? Dar vai, fata a văzut că şi prietenul ei era orb. Au tăcut mult. Vezi, a spus ea, eu m-aş căsători cu tine, dar nu pot pentru că tu eşti orb. Bine - a spus acesta, atunci mergi în lume şi fii fericită, ai grije de tine şi de ochii tăi, căci înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei." --- Horaţiu Mălăele.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Telegrame din România VIII

Un nene de la formaţia de un talent îndoielnic al cărui nume nu are rost să îl pomenesc aici, a deschis un proces prin care cere unui mare regizor român banii de pe drepturile de autor. În ţara cu numele de România, drepturile de autor se plătesc de către organizaţiile de gestionare colectivă a acestora, Ada - Orda sau Credidam. Aşa zisul mare artist vrea banii de la o persoană fizică, doar pentru că pe el îl ascultă câţiva oameni cu creierul spălat care se dau mari inteligenţi ai neamului. Deja a pierdut mai multe procese, dar zice că el nu se lasă. Poate ştie el alte legi, unele pentru vedete... Spitalul care rezolvă 50% din bolile de inimă ale românilor a primit bani numai pentru 30 de cutii de medicamente şi atât. Blestemăm, blestemăm! Cristi Minculescu cică are iarăşi probleme de sănătate. Uneori unii pur şi simplu au ghinion. Unii încearcă să iasă din zona Euro, noi încercăm total imbecil să intrăm. Grecia se joacă cu nervii unora şi bani altora şi organizează un referendum pe tema ajutoarelor oferite de noi toţi, europenii. Se pare că mai sunt şi pe la alţii politicieni cu coaie foarte mici. Unii nu au deloc. Madam Elena Udrea se gândeşte că dacă apare lasciv într-o revistă glossy va câştiga câteva voturi în plus. Are dreptate, în fond cei mai mulţi dintre gagii gândesc cu genitalele... Cu cât trece mai mult timpul cu atât sunt mai dezorientat: întâlnesc oameni de un jeg inimaginabil la fel cum găsesc şi caractere rarisime, perle, diamante. Nu ştiu astfel dacă pot cataloga românii ca nişte imbecili notorii sau ca un popor deosebit, matur, creştin. Ştiu cel puţin 2 oameni care s-au folosit de nişte organizaţii care aveau ca şi obiect de activitate apărarea unor drepturi (să le zicem salariale) pentru a-şi face un cont să arate foarte gras şi frumos. Rusine. Oamenii ăia aveau încredere în voi băi pramatiilor!

joi, 20 octombrie 2011

Justiție

Se pare că cumva, într-un mod foarte slab perceput de noi, Dumnezeu își aplică justiția în moduri în care ne surprinde uneori. Pot numi așa repede cel puțin 3 dictatori care au murit maziliți de propiul popor, care au sfârșit nedemn, implorând milă, părăsiți de lingăi și speriați din toți rărunchii. Ceaușescu, Sadam și acum Gaddafi.

miercuri, 19 octombrie 2011

Zisă

Dintre zecile, miile, sutele de mii sau miliardele de chestii pe care le-am văzut pe Facebook de când am intrat în acea specială lume, cel mai mult mi-au impresionat și cu siguranță mi-au rămas în minte cuvintele astea, care într-un fel cred că spun pe scurt povestea vieții mele sau a oricărui om care se ridică cumva de jos și spune NU..... 
Mai întâi te-au ingnorat. Apoi au râs de tine. După care s-au luptat cu tine. După care ai invins. 

marți, 18 octombrie 2011

luni, 17 octombrie 2011

Revelații

Așa cum odată am avut revelația poeziei lui Adrian Păunescu alături de mai vechea mea iubire, poezia lui Nichita Stănescu (deși eu am afirmat cu tărie în mai multe ocazii că sunt incapabil să înțeleg poezia - ceea ce susțin și acum), așa azi am avut cel puțin 2 revelații majore - de unde am tras concluzia logică că Dumnezeu mă iubește indefinit de mult. Pe lângă Mozart, Vivaldi și Bach - pe care i-am ascultat și auzit astfel încât sufletul meu a fost foarte împăcat deseori, azi am adăugat și Chopin la lista mea de preferințe. Am rezonat cu Chopin. Apoi, atunci când poate stăteam în dezamăgire și singurătate Dumnezeu mi-a trimis un mesager, un înger deghizat în om care a avut ca unic scop să îmi ridice moralul. Și a reușit!!! Nu am fost astfel lăsat pradă demonilor care cu siguranță se vor fi bucurat de tristețea mea și de dezamăgirea ce-mi dădea galeță târcoale. Încă un motiv în plus ca cineva să creadă în Dumnezeu! De asemenea am constatat că Țuțea vea dreptate atunci când spunea că Dumnezeu se relevă numai celor care Îl caută, iar nevrednicilor nu se va dezvălui niciodată. Eu pe Țuțea îl iubesc cel mai mult între intelectualii români și nu cred că ar mai exista cineva care să îi stea înainte, poate numai Dimirtrie Cantemir. Dacă ar fi să devin cineva pentru cultura românească, cu siguranță aș dori să devin un nou Țuțea. Tot azi am avut mai multe revelații asupra cărora reflectam de mai mult timp încoace. 1. Există iubire absolută iar eu am trăit ceva foarte pe aproape! Merci Moni! 2. Pot ei unii oameni să creadă cât vor că sunt credincioși, dar numai unii dintre ei ajung cu adevărat la rugăciunea inimii. Asta știam deja din învățătura unui mare duhovnic al neamului nostru, dar nu credeam că Dumnezeu îmi va arăta atât de profund și evident astăzi. Vâzând necredința unora mascată binișor într-o ridicolă credință, am avut revelația marii înșelăciuni la care se dedă diavolul. Diavolul de fapt te păcălește pentru ca tu de fapt să nu dai sufletul tău Domnului, ci numai să ai impresia că ai dat. În realitate sufletul este vândut ăluia rău. Nașpa! 3. Vără-miu este o ciudată combinație între un imbecil de manelsit și un om fundamental bun. Desigur, cele două concepte se exclud prin definiție, dar vă adigur că ăsta așa este! Un imbecil bun. 3 revelații într-o singră zi! A? Ce ziceți?

duminică, 16 octombrie 2011

Telegrame din România VII

Șerban Huidu este bun prieten cu necazurile și ghinioanele. Ultima sa pățanie a dus la decesul a două persoane total nevinovate într-un accident de circulație produs pe principiul „sunt șmecher și am mașină bengoasă, deci regulile de circulație nu mi se aplică și mie”. Ete că ți se aplică. Dumnezeu nu ne bate cu bățul; este greu ca să îți câștigi pâinea vânând greșelile altora și apoi să te aștepți să îți meargă bine. Un funcționar din Brașov le lua cu japca oamenilor câteva zeci de lei din salariu, astfel că într-o lună strângea cam 40.000 euro. Muie mă! Rudele lui Chancey cer o anchetă drastică a autorităților din Romînia cu privire la decesul americanului ucis de niște oameni decenți, buni și drepți din Giurgiu. Asta îmi aduce aminte de cererea pe care familia lui Teo Peter a adresat-o autorităților americane. Normal ar fi să procedăm la fel și noi, nu să ne amendăm propiile spitale... Ion Diaconescu a murit. A lăsat un testament imposibil de pus în aplicare, acela de a aduce iarăși partidul în Parlament. Da, desigur, că dorim iar concedieri colective, faliment, răzbunări politice și vendete personale. S-a deschis un parc de distracție în București. Mie asta îmi aduce aminte de groaza cu care mă țineam de orice atunci când mă dădeam în Herăstrău în mașinuțele alea de montagne russe care aveau un traseu ușor, mic și rapid. De regulă zece minute nu spuneam nimic căci inima îmi bătea cu putere și mă juram că nu mă mai sui în drăcoveniile alea... Acum am văzut tot felul de țucumbăre în care sunt 100% sigur că nu mă voi da niciodată. Dar e ok că există. Vali Porcișteanu devine noul campion absolut de rallyuri din România. În sfârșit cineva cu care țin eu devine campion, că de Steaua m-am săturat să mai aștept să mă mai bucure cu ceva. Am descoperit un film serial fain pe care îl vizionez pe net: Mentalistul. În case e frig ca la Polul Nord. Se pare că oamenii ăștia așteaptă să facem țurțuri la nas dimineața pentru a da drumul la căldură. Eu nu fac țurțuri, dar mă scol cu vârful nasului rece ca soacră-mea. Stai, că nu mai am iubită, deci nu mai am nici soacră. Prin școli tot mai multe posturi sunt neocupate; culmea, se pare că nimeni nu se mai înghesuie pentru a lucra în sistemul de învățământ pe uimitoarele salarii de 900 lei sau cât or fi. Păi o rată la bancă este în jur de 1.000 - 1.200 lei...!.!..!! 

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Îmi place

Ce tare îmi place mirosul de casă curată și aerisită, sâmbăta, imediat după ce fac curățenie. Când totul este pus la punct gata să înceapă o nouă săptămână, când nu există praf, mizerie și tot ce producem conștiincioși timp de o săptămână, când parchetul și gresia miros a flori, când baia strălucește, totul, totul îmi place. Îmi place atunci când mâța iese leneșă de sub pat și se întinde căscând cu poftă. Sau când stă iarna ghemuită pe calorifer cu nasul pe geam să vadă cum mai merge treaba pe afară. Îmi place căldura căminului meu, îmi place viața mea pe cont propiu și consider că a avea un cămin al tău este o mare realizare în viață. Îmi place mirosul de cozonac din perioada sărbătorilor creștine, mirosul de scorțișoară și de rom și toate aromele specifice cozonacului. Îmi place să văd cum fierb sarmalele sau ciorba de perișoare, îmi place atunci când bucătăria duduie de viitoare bunătăți și facem mâncare amândoi, îmi place masa plină de făină, gogoșile și clătitele. Îmi place atunci când îmi mai cumpăr câte ceva pentru acasă și sentimentul pe care îl am atunci când îmi trebuie ceva și am. Într-o casă trebuie să ai pe ce pune mâna, nu să stai să împrumuți de pe la vecina. Îmi place când este vară fierbinte și atăm amândoi goi prin casă, îmi place să ies gol de la baie și să mă aerisesc nițel până la șifonier. Îmi place mirosul de rufe proaspăt spălate, geamurile curate și lumina de veioză din serile liniștite. Îmi place o bibliotecă plină și un perete împodobit cu zeci de icoane. Îmi place ca iarna să fie cald în casă și mirosul de vin fiert. Deși înainte le uram, acum pot spune că îmi plac și florile de apartament. Îmi place cum miroase dimineața a cafea în toată bucătăria mea. Îmi place să am casa mea și să savurez toate astea, zi de zi, lună de lună, an de an. Dar nu am. 

vineri, 14 octombrie 2011

Europa xenofobă

Foarte multă rumoare s-a creat pe marginea aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen. Atitudinea Europei este una sfidătoare și care ne dovedește încă odată că ei tânjesc după perioada Războiului Rece, atunci  când ei se considerau cumva rasa superioară, mult mai buni și mai drepți, care aveau mașini și blugi, uitând de fapt că tot ei, europenii din vest, ne-au vândut ca pe niște vaci rușilor, asta după ce în timpul Războiului Mondial II ne-au trădat și ne-au forțat să intrăm în luptă alături de Germania. Acum iarăși a venit ziua de testare pentru „perfecții”, arienii, minunații europeni și iarăși au căzut examenul. Nu înțeleg de ce regulile se schimbă numai la final, cu 3 zile înainte de a ne acorda intrarea în spațiul Schemngen. Ori respectăm regulile și ne integrăm ÎN CONFORMITATE CU ACESTEA, ori ne batem joc de români și de bulgari și îi umilim scuipând-ui ca pe niște sclavi care cer libertate, căci aceștia oricum nu pot face nimic. Soluția a 2-a a fost mai ușoară pentru Europa acum și în toate momentele în care aveam șansa de progres. Pe noi ne acuză că nu îi integrăm pe țigani iar ei îi deportează. Ne pun să chetuim miliarde de euro pe echipamente și apoi ne spun malițios că nu ne primesc pentru că avem țigani. Să fie asta oare un gest de xenofobie sau ei sunt atât de civilizați încât nu suportă să li se adreseze acest termen? Îmi e scârbă, iar astăzi regret entuziasmul meu proeuropean. Europa așa cum arată ea azi este o mare glumă. Iar pentru noi este una proastă.

Dreapta e o prostie

Judecând după starea în care se află România la momentul de față, putem spune că dreapta e o mare prostie. După Revoluția din 1989, din cei 21 de ani scurși până acum, în 11 și mai bine la putere au fost forțele de dreapta. Principiile de dreapta pe care unii politicieni ni le prezintă pe la televizor, sunt de fapt niște bull shituri împachetate frumos în care ni se prezintă o societate ideală imposibil de pus în practică. Am mai văzut dealungul vieții și a istoriei oameni care prezentau frumos ambalate tot felul de soluții magice în care oamenii trăiesc fericiți și prosperi. Vrem fapte nu vorbe. Iar faptele vorbesc de la sine; de fiecare dată când dreapta a fost la putere, societatea a avut de suferit mari dezamagiri: concedieri, distrugerea locurilor de muncă, instabilitate pe piața financiară, teroare și frică pentru ziua de mâine, inflație și foarte multe asemenea nenorociri pentru omul de rând. Nicăieri pe lumea asta nu exită 100% din populație pe post investitori, nicăieri pe lumea asta nu există 100% locuri de muncă care să fie ocupate prin competiție directă. Ipoteza că dreapta creaza de fapt competiție este una cel puțin ridicolă, asta dacă ar fi să mă raportez la situația pe care o cunosc cel ai bine, respectiv cea din România. După ce au fost la putere mai mulți ani decât a fost stânga, societatea românească are parte de orice, mai puțin de competiție adevărată. Corupția și furtul nu au fost niciodată la cote mai ridicate ca acum când dreapta guvernează singură, mulți dintre oamenii de stat sunt de fapt infractori de drept comun, liderii sunt de fapt comasați și se vorbește despre „liderul”, unicul, cel mai important, etc. Dreapta la noi nu (mai) creează elite, nu mai sprijină competiția adevărată, nu mai respectă nimic din ceea ce definește dreapta. Ba mai mult, la noi principalul reprezentant al dreptei nu este un partid istoric care ar fi avut în spate o întreagă epocă de gândire de dreapta și care a dat mii de reprezentanți de seamă ai acestui curent, ci este un partid neo-comunist, care inițial avea ca și orientare doctrina de stânga. Ce trecere, nu? Oameni care au fost membri ai extremei stânga, trec după Revoluție la platforma de stânga pentru ca mai apoi să devină de dreapta. Trădarea pe care au aplicat-o propiilor lor convingeri este cel puțin un subiect de anecdote, oamenii de această factură fiind demni de râs. Mi-e milă de ei. Banul este cel care le guvernează orientarea politică, ori de la un reprezentant al dreptei mă aștept ca foarte multă coloană vertebrală. Dar de unde? Partidele istorice fie nu sunt în Parlamentul României (oare de ce???) fie au un sprijin redus al populației. Doar 10 - 15 % din populația României votează cu adevărat cu dreapta. Restul votează după interesul financiar sau votează stânga. Să fie oare judecata poporului una imbecilă sau pur și simplu soluțiile oferite de dreapta sunt nesustenabile, imposibil de aplicat, idealiste, deseori ridicole? Țările care au un standard ridicat de viață în lume sunt guvernate de politici de stânga: Japonia, Norvegia, Suedia, Danemarca, etc. Pentru dreapta, eu cetățeanul nu exist, exist eu întreprinzătorul, eu consumatorul, eu individul pe care el îl stoarce de bani la fel ca pe cel care are capital, exist eu cel pe spatele căruia băieții deștepți fac capital. Dacă sunt bolnav, prost, incult sau dacă am alte asemenea probleme, nu am acces la un spital bun, la o școală bună și așa mai departe. Astea sunt numai pentru oamenii bogați, omul de rând este marginalizat pentru că nu s-a născut geniu în afaceri. Unde este echitatea în tot acest concept? Dacă nu consum nu sunt bun, devin bun numai când sunt nevoit să plătesc impozite, în care mie mi se ia la fel ca celui care are bani. Bun sunt dacă aduc profit, iar dacă nu pot aduce profit, dreapta consideră că nu sunt un cetățean bun. De exemplu pentru dreapta un preot, un medic, un profesor nu este bun, pentru că niciunul dintre aceștia nu produce efectiv ceva. Ne aducem aminte despre discursurile așa zis de dreapta purtate de un anume președinte al României. Ca sa nu mai zicem că un alt președinte al acestei țări, ignoră total dezastrul economic și social pe care l-a produs pe timpul mandatului său și azi are discursuri dădătoare de dureri de cap și provocatoare de sinceră greață. Nu așa se revine în parlament. Politica revanșardă și distructivă pe care a dus-o dreapta la noi în anii 1996 - 2000, a adus grave deservicii dezvoltării corecte a societății și mai ales a produs mari dezamăgiri inclusiv printre cei care sperau că soluția de dreapta este cea care va salva Romînia. Așa cum legionarii au stat deoparte și au privit pasivi cum clanurile de romi au pus stăpânire pe siguranța cetățeanului în exagerat de multe locuri din România, așa și soluțiile de dreapta care au fost aplicate la noi au fost niște eșecuri lamentabile. Asta în timp ce stânga și-a învățat lecția: a oferit protecție socială (uneori exagerat de multă și cu o lejeritate inadmisibilă, recunosc), a creat locuri de muncă, a oferit stabilitate pe scena politică și financiară, a încurajat investițiile, nu a tăiat în carne vie atunci când a revenit la putere. Unii doresc ca noi românii să gândim că stânga = comunism. Imbecilitatea acelora prinde totuși printre o parte destul de numeroasă a poporului, astfel că dacă ai merge oriunde pe stradă și ai sta jumătate de oră întrebând oamenii dacă ei cred că stânga = comunism, ai rămâne fixat de mirare. Dreapta este gata să calce orice în picioare pentru a reuși să dovedească lumii că acest concept al lor este bun. Desele falimente ale ideologiilor lor contrazic însă simpla vorbă purtată intr-un discurs pompos și cvasielitist pe care cu prețiozitate o prezintă reprezentanții dreptei. Omul de rând se poate ridica și o poate duce excelent și cu politica de stânga care îi oferă mult mai multe oportunități de dezvoltare decât politica de dreapta. În ochii mei dreapta este totuna cu sclavagismul modern, iar codul muncii care a apărut la noi îmi lasă destule motive să cred asta. Soluția unei coaliții între veritabila dreaptă de la noi și stânga, coaliție ce urmează a se prezenta la următoarele alegeri, îmi oferă mie speranța că politicile promovate de aceasta vor lua aspectele care sunt mai bune din ambele concepte: protecția investitorilor alăturată protecției omului de rând. Sună bine pe hârtie, să o vedem însă la treabă. 

miercuri, 12 octombrie 2011

Prima

Pentru prima dată în viaţa mea ştiu unde voi face revelionul cu mai mult de 3 zile înainte ca acesta să se petreacă. Nu că ştiu cu mai mult de 3 zile, dar chiar cu mai mult de 2 luni înainte. It's a new record! Happy!

duminică, 9 octombrie 2011

Ce trece timpul

Nici nu știm cum trece timpul peste noi. M-am trezit la 35 de ani și m-am apucat să fac bilanțuri. Poate că acum am mai mult timp... La 12 ani mă imaginam că la 35 de ani voi avea casă, mașină, soție și minim 2 copii. Nu am decât mașină. Soție era cât pe ce să am, numai că orgoliile noastre ale amândoura au făcut ca să nu vedem ceea ce acum văd aparent clar, adică o mare iubire. Îmi e greu să mă adaptez noii mele vieți și petrec mult timp gândindu-mă la ceea ce a fost, la unde am greșit eu sau ea. 8 ani fără o săptămână am fost împreună, timp în care am petrecut extraordinar de multe clipe de toate felurile. Acum o lună fratimiu se căsătorea. A și trecut o lună. Parcă mai ieri îmi spunea că s-a hotărât să o ia de soție pe fata de care este foarte îndrăgostit și tot ieri parcă se apucaseră de organizat nunta. Prietenii mei au făcut un parastas de 6 luni unei alte prietene strinsă prea curând dintre noi și într-un mod absolut nedrept. 6 luni deja. Ce să mai zic că în amintirea mea mai sunt încă proaspete momentele petrecute cu taică-miu, care este decedat de mai bine de 7 ani. Memoria bunicilor este și ea destul de proaspătă, deși ei sunt plecați dintre noi de mulți ani. Mă uitam pe niște poze din liceu, din școala generală, din copilăria mea și constatam cu uimire că acestea toate sunt departe în timp, la 20 - 25 de ani. 25 de ani! Zici că un an e mult, dar 35? Merg la mare și stau minim 10 zile. Abia dacă am tip să ma bucur cu adevărat de concediu că se și duce... Acum când am fost în Grecia, abia daca am apucat să ne dezmeticim că și trebuia să plecăm înapoi acasă. Timpul uneori pare că trece nedrept de repede; ori asta ori noi nu ne mai putem relaxa și savura aceste momente și le trecem cu stres și cu nervi prin viața noastră, astfel totul părând efemer. Teoretic am trecut de jumătatea vieții mele, căci nu mă gândesc că sunt vrednic ca Dumnezeu să mă țină foarte mulți ani în viață. Cine știe câți ani mai am? Știu însă cam ce planuri am: o soție, o casă, 2 copii...

joi, 6 octombrie 2011

Ernesto Che Guevara

Se pare că unii oameni îşi încredinţează viaţa unor cauze pentru care luptă până la sacrificiul suprem. Exemple se pot da iar dacă aş încerca acum să enumăr pe cei care îmi vin în minte aş uita desigur pe cineva, aşa că refuz să dau nume (desigur, titlul ne oferă deja un exemplu....). Există aceşti indivizi care au puterea de a organiza masele, care sunt carismatici, puternici, vocali, comunicativi şi care au darul de a convinge oamenii de validitatea crezului lor, de progresul pe care acesta îl aduce spiritualităţii umane. Aceşti oameni au de luptat pe cel puţin două fronturi, pe de o parte luptă cu duşmanul crezului lor iar pe de altă parte luptă cu conservatorismul maselor, cu nerecunoştinţa lor şi mai ales cu trădarea la care sunt supuşi la un moment al existenţei şi luptei lor. Oare câţi români legionari nu au luptat prin munţi cu regimul comunist şi oare câţi nu au fost trădaţi de oamenii prea speriaţi pentru a respira în lipsa acordului regimului? Oare câţi revoluţionari cubanezi nu au murit trădaţi de sătenii prea puţin pregătiţi să lupte alături de liderul lor? Oare câţi oameni simpli şi anonimi nu şi-au pus pielea pe băţ pentru un crez nobil, pentru ca mai apoi să fie nevoiţi să lupte cu încremenirea mentală a celor pentru care luptă, sau chiar cu trădarea şi laşitatea lor? Trăiesc cu impresia că astfel de oameni, care au suferit mari dezamăgiri profunde cu privire la natura umană au fost (şi sunt) foarte mulţi. Diferenţa între ei şi ceilalţi este că în ciuda tuturor rănilor adânci din sufletele lor, ei au continuat să îşi urmeze menirea, au continuat să lupte şi cu duşmanul şi cu prietenul, au continuat misiunea lor nobilă. Datorită unor oameni ca ei astăzi răul este mai puţin rău, binele este mai prezent decât ar fi fost dacă ei nu luptau cu încremenirea, ura, prostia şi trădarea maselor şi a celor ce deţin controlul. Petre Ţuţea spunea că în faţa marilor evenimente istorice, omul este fie laş fie erou. Iar oamenii ce au sacrificat totul pentru o idee nobilă au fost cu siguranţă eroi, oamenii care s-au luptat pentru binele celorlalţi sunt orice dar nu laşi, sunt de lăudat ci nu de trădat. Ce ne facem însă cu masele? Cu oamenii ce preferă anonimatul călduţ în care nici nu mor nci nu trăiesc? Istoria şi mai apoi Dreapta Judecată ne vor răspunde şi la această întrebare.

marți, 4 octombrie 2011

Telegrame din România VI

Un criminal ce se ascunde în spatele unei credinţe false, nu a lăsat medicii să facă o transfuzie unei doamne ce suferise un banal accident de circulaţie. Banal în sensul că nu era foarte grav, totul se rezolva cu o operaţie deloc complicată. Criminalul cu acte în regulă este chiar tatăl decedatei. Porunca "să nu ucizi" este luată în derâdere şi este mai puţin importantă pentru aceşti imbecili criminali, iar porunca "să nu bei SÂNGE DE ANIMAL" este ridicată la nivelul de paradigmă absolută de aceşti sectanţi satanişti, ascunşi în spatele unei organizaţii ce se autointitulează Martorii lui Iehova..... Ce o avea sângele de animal cu transfuzia de sânge uman, nu cred că poate explica cineva. USL este tot mai slăbită. Comuniştii aflaţi la putere se folosesc de metodele bine cunoscute lor şi încet - încet câte un politician mai slab de înger părăseşte alianţa dădătoare de speranţe. Speranţele românilor se năriuesc pe zi ce trece văzând că oameni destul de vocali împotriva comuniştilor de la putere "părăsesc incinta". USL vine cu o aberaţie mai mare decât capul lor, ca oamenii care nu au luat BAC-ul să intre la facultae aşa, pe ochi frumoşi. Nu e de ajuns că mulţi trădători de neam şi popor se duc după cine oferă mai mult, acum avem motive să nu mai sperăm că o să fie mai bine şi că pe viitor vom avea materializate nonsensuri ca cel de mai sus. Acum doamna Andronescu este cu ciocul mic, adică în opoziţie, dar ce ne-am fi făcut daca madam era azi ministru şi venea cu o astfel de propunere????? Şi aşa a lăsat mii de oameni pe stradă, oameni ce au făcut facultăţi particulare pe care tot Andronescu le-a făcut peste noapte ilegale, asta pentru că rectorul X a dat bani şi colo şi colo şi nu numai colo.. Un cutremur de cateva grade bune a mişcat Bcureştiul azi dimineată. Eu am crezut că patul se mişcă astfel de la pârţul meu odios de la care aproape că m-au usturat ochii. După ce mi-a stat inima la loc, am aţipit ca un bebeluş, dar nu înainte de a aerisi temeinic camera. Comuniştii tot nu se împacă cu Regele şi prin Parlamentul României au avut tot felul de manifestări care m-au făcut să îmi crape obrazul de ruşine faţă de omul ăla. Huuuoooooo! Nokia s-a tirat şi din România. Logic, ei au semnat tot felul de hârtii în care ţara noastră se angaja să le facă ceva autostradă şi aeroport cu terminal cargo în zonă, iar în schimb au primit mărirea TVA cu 5% şi câteva zâmbete şugubeţe. În România s-a construit cea mai scumpă autostradă din lume. Adică s-a construit numai un segment, dar ăsta a costat cât 500 de km de autostradă în Albania. By the way, Albania a cosntruit cu aceeaşi firmă sute de km de autostradă la preţ ce pare modic pe lângă al nostru. Nu m-ar mira ca în scurt timp Albania să fie peste România... Festivalul Enescu a mai bifat o ediţie. De la an la an este mai reuşit, mai fain, mai bun. Asta mă face să mă simt bine că sunt român. Benzina şi motorina se scumpesc pe NV, aşa cu câte 2 bani, 4 bani... Anul acesta nu se va mai subvenţiona căldura din sistemul centralizat de încălzire. Şi uite aşa, sămranii care au 1.000 lei venit vor da 300 numai ca să nu îşi amintească pe pielea lor cum era înainte de '89. TVR a difuzat un documentar genial, făcut zice-se în 10 ani, care se numeşte "Povestea Sovietelor" şi care cred că a luminat mai multe minţi care au fost programate să gândească un pic altfel de cum spunea acesta, inclusiv mintea mea. Au cam trecut 60 de ani de la Război şi uite aum ies la lumină fapte ce schimbă cu totul şi cu totul ceea ce gândim noi azi. Cică nemţii şi comuniştii ruşi au fost de fapt mână în mână tot timpul. Eu mai cred şi că acest documentar a fost difuzat ca un răspuns al unui politician român la discuţiile din agora cu privire la ruşi, dar ce ştiu eu. Pe TV se difuzează o reclamă cu adevărat imbecilă în care Nico vorbeşte cu pauze de zici că are Alzhaimer. Farmacia tuturor, apoi o pauză, românilor. Nu ştiu câţi bani a primit duduia pentru reclama asta, dar pe bune că nu merită să te pozezi într-un om senil în asemenea hal pentru niciun ban din lumea asta.

duminică, 2 octombrie 2011

Fusei în Oltenia

Și anul acesta am mers cu mătuși-mea & co în Oltenia la tatăl său la cules de struguri. Pentru mine, un leneș notoriu și un mare inert, ocazia de a face ceva mișcare și de mai părăsi orașul ăsta aglomerat și plin de tot felul de oameni este una de neratat. Merg de vre-o 7 - 8 ani la cules la Stoicănești, rareori am lipsit și aproape că de fiecare dată există câte ceva fain de povestit după aceea. De exemplu anul acesta m-am ales cu un cucui zdravăn în frunte căci în mod repetat am dat cu capul într-o creangă de copac ce se pare că stătea în calea drumurilor mele, eu ratând-o deseori pentru că am purtat mai tot timpul o șapcă. Odată am dat atât de tare cu bostanu' încât copacul s-a zguduit bine vre-o câteva secunde iar rudele ce erau prezente se uitau la mine cu ochișorii aproape înlăcrimați pentru durere ce părea că mă apasă. La capitolul „chestii ce mi s-au întâmplat” mai adaug și viespea care în mod nedrept mi-a îmfipt un mare ac în mână, ceea ce mi-a dat o durere locală deloc de invidiat ce m-a zgândărit toată noaptea, o umflătură zdravănă și o roșeață de toată frumusețea. Dar mersul la cules fără înțepătura de albină ar fi ca mersul la mare fără a face baie în mare. Anul ăsta nu am mai mers cu căruța dar promit că dacă voi avea ocazia la anul nu o voi rata. Spre deosebire de alți ani când culesul ne lua mai mult de 7 - 8 ore într-o formație de 15 oameni cel puțin, anul acesta nu am zăbovit mai mult de 3 ore și am fost 6 oameni. Asta e, chiar și așa au ieșit 20 de vedre de vin - suficient pentru consumul unui singur om. Bine, dacă e să aducem în amintire anii trecuți, se făceau mai bine de 200... Pentru mine, cel care a crescut în București între 4 pereți, ocazia de a merge la țară și a vedea viața adevărată de acolo este una de neratat.

joi, 29 septembrie 2011

Istoria

Ceva, nu știu ce, mă face să cred că în maxim 20 de ani istoria se va rescrie și va arăta cu totul și cu totul diferit de ceea ce percepem acum, unele ierarhii cred că se vor răsturna și cei buni vor deveni cei răi și invers. Sau cei pe care azi îi vedem buni se vor dovedi a fi răi și invers. Doar Dumnezeu știe cine sunt cei buni și cei răi, eu spun doar că în ritmul actual istoria se va rescrie.

miercuri, 28 septembrie 2011

Deosebiri II

Deosebirea între un satanist şi un ateu este aceea că satanistul doreşte cu tot dinadinsul să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu, în timp ce ateul se refugiază în ştiinţă şi înlocuieşte dreapta credinţă cu aceasta.

Deosebiri

Deosebirea între un hoţ şi un politician este aceea că pe politician îl aleg eu iar hoţul mă alege el pe mine.

marți, 27 septembrie 2011

Câteva lucruri pe care speri sa le gasești în Rai

Citind pe blogul minunat al Arcadiei, am descoperit un top 10 al chestiilor pe care fiecare dorește să le întâlnească în Rai, asta după o leapșă de blog pe care și ea a luat-o de pe undeva, bacteriologic... Așadar, dacă ar fi după opinia mea din seara asta și mergând pe inspirația de moment, top 10 chestii pe care sper să le găsesc în Rai ar arăta cam așa:
1. Sper ca în Rai să fie liniște, armonie și calm. Nu mai vreau oameni agitați, nervoși, iritați de orice, care nu se suportă unul pe altul și care se înjură pentru lucruri mărunte, care se umilesc unii pe alții pentru orgoliu și mai știu eu ce altă prostie din asta.
2. Vreau să fie 8.000 de plaje de nudiști. Nu, 8.500! Mai multe, să fie peste tot numai plaje de nudiști și să facem cu toții nudism ca o întoarcere la Raiul Primordial, Grădina Edenului.... Și toate plajele să fie în zona mea de „cazare”. Am zis!
3. Să fie vară tot timpul și marea (care desigur face parte din Raiul meu, exclus să lipsească) caldă.
4. Vreau să îmi găsesc acolo un înger de fată cu care să mă înțeleg omenește.....
5. Vreau să îmi revăd toate rudele de care uneori îmi este dor. :(
6. Vreau să nu mă întâlnesc niciodată cu maneliști, proști, imbecili, hoți, infractori mărunți și mari, jeguri umane și alte asemenea scursuri. Măcar acolo să meargă numai oameni cumsecade....... (scuzată să îmi fie lipsa de modestie). Bine, unii nu cred că ar avea oricum șanse să ajungă „sus”, dar zic și eu.
7. Vreau mașinile de care am pomenit eu odată pe blogul ăsta. Alea și încă vre-o câteva, nu multe... În Raiul meu, sigur pot avea ce mașină vreau, care consumă ceva asemănător cu benzina dar care nu face rău nimănui, nu poluează și așa mai departe, care să păstreze calitățile dinamice ale mașinilor terestre, cu un rezervor care nu se termină niciodată și cu drumuri ca lumea. Și cu șoferi normali la cap!!!!!
8. Uneori mă gândesc că ar fi fain ca foarte multe fete să își dorească să fie cu mine, să fie iubitele mele, dar cred că asta m-ar obosi crunt, mai bine una și să fie o dragoste mare. Deci numărul 8 e de fapt un soi de numărul 4, numai că uneori am așa, un soi de slăbiciune sau nu știu cum să îi zic.......
9. Mi-ar plăcea să am o anumită vârstă și să nu îmbătrânesc prea curând. M-aș opri undeva pe la 45 de ani cred, adică cu încă 10 peste ce dețin acum.
10. Mi-aș dori ca acolo să nu mai existe conceptul de foame, sete, umilință, sărăcie, bogăție, armă, război, crimă, etc. Să existe numai iubire, armonie, gesturi frumoase. Să nu mai moară copii prin Africa sau familii întregi prin războaie, să plângem numai de fericire. Să nu ne mai înșelăm unii pe alții și să îți poți alege stilul de viață fără să provoci nimănui suferință.

Bonus: În Rai 100% știu să cânt la tobe!!!!! Și rock-ul și pipa sunt permise. :)

vineri, 23 septembrie 2011

Fericirile

Creştinii au în slujbele lor referiri la fericiri, câteva versete din Biblie cu privire la promisiunea divină de dreptate în veci şi dădătoare de speranţă. Un creştin care ştie fericirile nu are cum să îşi piardă vreodată speranţa, iubirea în Dumnezeu şi în dreapta Lui judecată. La aceste fericiri am făcut apel în ultima perioadă în a-mi căuta puncte de sprijin în tristeţea ce mă apasă. Tristeţea mi-a fost provocată de nenumăratele nedreptăţi pe care le-am văzut în ultimul timp, unele cu referire la persoana mea altele pur şi simplu din jurul meu. Să vezi oameni bătrâni cu lacrimi în ochi povestindu-ţi despre cum li se fură pământurile, şomeri care au ajuns la capătul puterilor, familii întregi de oameni care muncesc zi lumină şi abia îşi pot plăti facturile şi mâncarea, oameni care suferă de cumplite boli şi nimănui nu îi pasă, toate astea au făcut ca tot mai des să invoc graţia divină. Nu îi judec pe niciunul dintre ei, dar mi se pare nedrept ca toate poverile să fie cărate de exact oamenii care au ales să nu fure, să nu mintă, să ucidă (aici are sensuri mai largi, nu la omucidere fac referire). Aşa cum şi eu am fost judecat de unii amici şi mi s-a întors spatele aducându-mi-se tot felul de acuzaţii fără a mi se oferi posibilitatea de a mă apăra sau a-mi spune punctul de vedere, tot aşa unele categorii de oameni aruncă cu tot felul de nedreptăţi în stânga şi în dreapta mizând pe faptul că ei deţin puterea absolută de judecată, că deţin adevărul suprem şi că nimic pe lumea aceasta nu îi poate pedepsi pentru faptele şi vorbele lor. Dar Dumnezeu ne spune foarte limpede în fericiri că va exista o răsplată şi o plată şi nimeni nu va scăpa nejudecat. Dar oare câţi se preocupă azi de lucrurile folositoare lor, câţi mai sunt preocupaţi de mântuirea sufletelor lor, câţi se mai gândesc şi la aproapele lor atunci când fac ceva, în activitatea zilnică? Nu avem noi oare datoria de a ne iubi aproapele ca pe sine? Şi atunci, de unde atâta răutate, de unde atâta suferinţă şi nepăsare, de unde atâta tristeţe printre semenii noştri? Odată, acum vre-o jumătate de an am vorbit cu un comunist, individ care îmi spunea ceva de genul: "...iată ce se întâmplă acum că am trecut de la comunism la creştinism, omul de rând o duce foarte rău". Avea doar parţial dreptate, omul de rând o duce rău dar noi acum nu trăim într-o societate creştină ci doar într-o societate cu indivizi ce se declară creştini dar care trăiesc după reguli ce nu au nici măcar tangenţă cu creştinismul. Într-o societate cu adevărat creştină, miile de oameni care mi-au împărtăşit suferinţa şi durerea lor ar fi fost cu siguranţă fericiţi. Haosul în care ne ducem traiul de zi cu zi ne-a transformat în judecători strâmbi, în nişte oameni răi, haini, pociţi, animalici, care se reped la omul căzut la pământ şi-l devorează - spre deliciul maselor. Cei câţiva oameni adevăraţi, suflete nobile, personalităţi notabile şi oameni de caracter pe care i-am întâlnit sunt o palidă consolare în dezamăgirea generală ce mă încearcă zilele astea. Dar nu mi-am pierdut speranţa, cred că odată şi odată Dumnezeu va judeca DREPT toate cele ce se întâmplă, acum, pe viitor şi din veacuri din urmă. Speraţa nu o să mă părăsească niciodată.

miercuri, 21 septembrie 2011

Thasos - Grecia III

Dacă ar fi să mă refer la întâmplările amuzante din călătoria mea în Grecia, aș începe desigur cu poveștile despre polițiștii bulgari, despre care am mai vorbit. Este imposibil să nu te amuzi când îi vezi, sau când le vezi tehnologiile radar mai mult decât învechite, sau pălăriile lor lăsate pe spate și privirile tâmpe afișate pe post de priviri dure. Apoi am râs cu poftă când eram hai-hui prin insulă, într-o localitate la ceva cumpărături de acareturi pentru acasă, iar  pe o pantă deloc abruptă un pitic cam la 14 - 15 ani așa se dădea cu bicicleta aplecat în față de ca și cum ar fi avut viteză mare. Nu avea, cu ușurință l-aș fi putut întrece dacă alergam ușor, dar lui i se părea că este viteza - vitezelor. Am mai precizat faptul că pe insulă grecii par că nu se grăbesc nicăieri, conduc extrem de prudent și invariabil foarte încet. Astea sunt nimicuri. Să vă povestesc despre un moment de panică pe care l-am trăit făcând un duș. În baie atârna o sfoară cu o bilă de plastic la capăt de care cică ar fi trebuit să tragă turistul dacă i se făcea rău. Toată grozăvia era exact în zona dușului, astfel că odată când făceam baie, am agățat cu un deget fără să îmi dau seama acea ață. Odată ajuns cu mâna în zona fundului, am descoperit ceva tare, rotund. Inima a început să îmi bată tare și am început să mă gândesc: ce naiba am aici? Am cancer? Ce cancer? Hemoroizi nu am, ce o fi? E adevărat - îmi spuneam - că la un moment dat am fost oarecum nesigur dacă pârțul respectiv este pârț sau caca, dar la final am fost ferm convins că am făcut un pârț. Și dacă ar fi caca, cum de este așa de perfect rotund? Toate astea mi-au strafulgerat mintea pentru câteva secunde bune până când m-am decis să mă întorc și să văd ce grozăvie mi-a crescut pe fund. Am văzut bila și nu înțelegeam ce e cu drăcia aia acolo, cum a ajuns o bilă albă pe fundul meu și așa mai departe. Apoi am făcut o întoarcere de 180 de grade și am constatat că zburdalnica bilă era agățată de o sfoară ce ducea în sus, moment în care am pufnit într-un râs isteric timp de câteva minute bune. Norocul meu că eram singur în cameră căci sigur cineva care m-ar fi auzit nu cred că ar fi reușit să înțeleagă nimic de la mine timp de câteva minute bune. Adică imaginați-vă, auzi pe unul că face baie liniștit apoi îzbucnește în râs, așa aiurea. Logic că după ce se liniștește te dumirești, dar până atunci...

luni, 19 septembrie 2011

Cred că nu am auzit bine!

Un ziarist este amenințat pe stradă de indivizi dubioși iar ministrul de interne spune că ziaristul capătă ceea ce merită. Ce țară este asta? Mie silă.

duminică, 18 septembrie 2011

Thasos - Grecia II

Un alt aspect care mi-a plăcut în mod deosebit în insulă a fost desigur faptul că aceasta era plină cu pisici. Rareori am văzut atât de multe pisicuțe răsfățate și comunicative adunate laolaltă precum am văzut în Thasos. În mod cert insularii - dar și grecii în mod general - sunt mari amatori de pisici, căci mai la tot pasul dai nas în nas cu o felină drăgăstoasă. Leneșe, jucăușe, mustăcioase, cerșetoare, toate mâțele din Grecia au adăugat călătoriei mele un plus de frumusețe demn de menționat. Drăgălașele ființe, colorate în toate nuanțele posibile, se plimbau fiecare pe zona lor pline de afecțiunea specifică, ridicând nasul precum un cățel atunci când la masă se aduceau bunătățile locului și executând câte nu miau mai discret sau mai insistent - în funcție de fomica ce le rodea stomacul - pentru a primi porția cuvenită de mâncărică. Ceea ce mi s-a părut oarecum diferit de pisicile de pe la noi a fost talia lor înaltă, unele exemplare fiind cu adevărat imprsionante prin gabarit și ....înălțime - dacă putem voi despre așa ceva în cazul unei pisicuțe. Tot privitor la animale, am trăit o experiență foarte faină atunci când am traversat de pe continent pe insulă cu feribotul: la plecare pe mare erau o grămadă de pescăruși care așteptau marea plecare a navei. Odată pusă în mișcare imensitatea aia de vapor, păsările au început să își ia zborul și ne-au însoțit pe tot parcursul călătoriei. Și mai faine au fost momentele când turiștii aflați pe navă au început să le ofere biscuiți iar drăguțele păsăroaie au început să croncăne care încotro pentru a ne convinge că lui îi e mai foame decât celorlalți și că el este cel mai îndreptățit să primească minunea de biscuite. Veneau în viteză și luau bicuiții direct din mâna celor care le ofereau încântați biscuiții și apoi mergeau undeva pe acoperișul feribotului pentru a savura în liniște delicatesa. Mi s-a părut fascinant să poți urmări de la un metru zborul unui pescăruș și cred că este o experiență unică. La întoarcere s-a întâmplat la fel cu pescărușii și feribotul, numai că aceștia erau majoritatea pui și se pare că încă nu deprinseseră tainele culesului de biscuite din mână precum confrații lor. Tot pe insulă am decoperit și câțiva căței jucăuși, unul de talie mică ce își făcea veacul vis-a-vis de hotelul în care eram cazați și care era mare amator de scărpinat pe cap și altul, o crețuleană de Terier numai ochișori și suflețel, care s-a jucat cu noi țopăind de colo colo când  la unul când la altul, manifestând bucuros de atenția cu care îl tratam. Clar am primit ceva bucurii și de la necuvântătoare în vacanța asta!

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Thasos - Grecia

După nunta fratelui meu am plecat mai mulți frumoși într-o călătorie de miere ca să îi spunem așa alături de miri și de nași. Destinația a fost aleasă ca fiind insula Thasos din Grecia, un loc care îți aduce și fericiri dar în care ai ocazia să compari și să constați că sunt și motive de a fi mândru de originea românească. De regulă nu călătoresc foarte mult, la CV nu trec niciodată la pasiuni călătoriile și lectura, dar când ies din țară am plăcerea de a căuta motive pentru care eu românul să mă simt mândru și să văd cum abordează alte culturi viața de zi cu zi. De data asta a fost rândul grecilor să intre în colimatorul meu, deși mi-am creionat o idee și despre bulgari a căror țară am traversat-o cu un consum imens de energie și nervi. În fine, să trecem la aspecte mai concrete. În Thassos am stat în localitatea Limenaria, undeva în sudul insulei. Pentru cine avea 5 la georgrafie ca și mine, recomand utilizarea site-lui Google maps pentru o mai bună imagine, insula fiind undeva în nordul Greciei. Până la destinație însă, șoferii au condus mai bine de 15 ore la dus și cam tot atâtea la întors - un efort imens, chiar dacă deseori ne opream pentru a ne mai trage sufletul nițel. Dacă drumul până la Giurgiu nu-mi anunța ceea ce avea să urmeze, odată pătrunși în „minunata” Bulgarie am dat cu ochii de un peisaj dezolant - așa cum se percepea această țară la orele unu și ceva noaptea. Mergi ore în șir fără a da de nicio localitate, nici țipenie de om pe kilometri întregi. Drumurile fără gropi dar nu foarte bune, păreau destul de neîngrijite și de uitate de autoritățile din țara vecină. Dacă semnele de circulație ascunse prin tufișuri, semnalizarea precară uneori și excesivă alteori ar fi putut fi trecute cu vederea, prezența caricaturilor de polițiști pe care îi are Bulgaria nu are cum să scape nici măcar unui observator neatent. Este imposibil să nu zâmbești la vederea pațachinelor care poartă cascheta pe spate ca un polițist rus beat mort, care rotesc pe deget paleta cu care opresc șoferii de zici ca sunt cel puțin Barrak Obama, de cum stau ei cu fundul pe mașină cu un picior pe bară de te miri că în buletinele lor nu scrie James Dean - cel puțin. Fețele lor care mimează autoritatea și duritatea nu pot decat să te amuze, căci cu câțiva euro poți cumpăra și soțiile lor dacă ai încerca. Una peste alta, Bulgaria mi-a confirmat părerea preconcepută și deloc bună pe care habar nu am cum reușisem să mi-o fac despre această țară. Amuzant este și sistemul lor de autostrăzi. Mergi liniștit pe un drumuleț prăfuit și brusc constați că ai intrat pe o autostradă. Uneori mai și semnalizează acest aspect, alteori nu. Imbecilitatea semnalizărilor bulgărești merge până la absurd. Atunci când ieși din tunel chestia asta se semnalizează cu un semn pe lare l-au inventat ei și care se cheamă ieșire din tunel. Mă întreb care o fi logica acestui semnal, oare oamenii nu își dau seama când ies din tunel, sau ce?? Apoi, mergi liniștit pe autostradă și la un moment dat te trezești cu o limitare de viteză de 60 la oră. 60 pe autostradă!!!! Care e fazaaaaaa???? Sau altceva, pe o distanță de 100 de metri ai 4 limitări de viteză: 120, 100, 90 și apoi 80. Dar nu în ordinea asta. :) Nu mai insist. Cu excepția unei doamne care ne-a servit ceva haleală pe la o benzinărie în drum spre casă și care părea destul de simpatică, bulgarul de rând nu mi-a lăsat o impresie bună. Prin Sofia și pe unde am mai trecut, bulgarii au dovedit nesimțire, nepăsare, manelism și alte aspecte pe care le-am întâlnit și la noi. Nota 10 în schimb la o autostradă pe care am traversat-o la un moment dat care era ca în palmă, cu tunele destul de îngrijite pentru țara aia și la plăcuțele scrise în ambele ortografii, chirilică și latină - nu știu dacă nu mă lua durerea de cap încercnd să descifrez în ce localitate mă aflu. Nota 10 și la peisaje montane. Cam atât despre Bulgaria. Odată intrați la greci am avut un sentiment de european, care sentiment nu m-a ținut mult însă. Și aici grafica greceasă era dublată de cea latină dar nu peste tot. Grecii par că urăsc semnele de circulație căci mai toate inscripțiile sunt murdărite, șpreiate cu vopsea sau mâzgălite cu carioca. Obișnuit cu vegetația abundentă a Bărăganului, un român ajuns acolo poate avea un adevărat șoc. Totul nu este decât piatră și uscăciune, cele câteva tufișuri și plante care au reușit să se adapteze climei Greciei nereușind să spele imaginea dezolantă prin care călătoream. Drmurile sunt la fel ca în Bulgaria, fără gropi dar în esență proaste. Mașina țopăia pe drum și cred că dacă umpleam un pahar cu apă, aveam toate șansele să nu ajung cu el plin la destinație. Impresia este că noi românii avem drumuri mult mai bune ca bulgari și greci. Mă întrebam cum se face că grecii au așa drumuri nasoale în zona prin care treceam noi, în ideea în care sunt în UE de prin 80 și ceva.... Ce naiba au făcut 30 de ani???????? În fine. Grecul de rând este un tip comod, aparent leneș, care nu se spetește muncind. În afară de câteva persoane care dădeau impresia că ar dori să pună osul la treabă, restul grecilor mi-au părut mai degrabă interesați de siesta de prânz decât de un profit mai mare al propiei afaceri. Le place să socializeze și deseori am întâlnit terase pline de bătrânei cocheți ce jucau table sau cărți. Orașul Kavala din care am trecut cu feribotul pe insula Thasos, este foarte fain. Imaginați-vă un oraș-port mititel, cu un centru foarte animat și cu multe bărci, vapoare și tot felul de chestii de plutit trase la dană. Arhitectura meditereaneană, cu case cu umbrare și balcoane mari, cu storuri de lemn și balustrade îngrijite, venea să finiseze un peisaj feeric pentru un om care stă mai mult între 4 pereți - așa cum sunt eu. Grecii sunt recunoscuți ca foarte buni navigatori iar în călătoria asta mi-am întărit această impresie. Un lucru este sigur 100%: nu voi merge în Grecia să îmi caut o soție! Grecoaicele nu excelează la capitolul „sexy” iar pe plajă recunoșteai care sunt românii după fetele frumoase pe care le aveau lângă ei. Deși majoritatea sunt plinuțe - ceea ce în accepțiunea mea este ceva foarte pozitiv - totuși grecoaicele nu par că dau replica grecilor care sunt niște domni destul de eleganți. Cei mai mulți greci au motorete, scutere, motoare și alte utilaje de transport pe 2 roți. Și la cehi și la bulgari și la greci am observat că nu au o așa mare atenție față de mașinile lor așa cum au românii. Mașini care la noi s-au retras din circulație de 15 - 20 de ani la ei circulă bine-merci pe străzi. Pe insulă majoritatea grecilor au câte o mașină de teren-papuc. Toți par dispuși să care câte ceva. Mașinile sunt vechi, foarte vechi și antice dar cred că astea dau farmecul insulei care fac ca o vacanță petrecută acolo să fie una de neuitat. Dacă pe continent mașinile grecilor mai țin cât de cât isonul cu restul Europei, pe insula Thasos oamenii par că aplică rețeta cubaneză atunci când vine vorba despre mașini. Plus că eu cred că în toată Grecia nu există niciun service de îndreptat tabla sau vopsitorie pentru mașini, căci o mașină odată lovită circulă așa ani de zile. Insularii par niște oameni foarte foarte liniștiți. Ăștia nu se grăbesc niciodată nicăieri. Nu am auzit niciun claxon timp de 5 zile câte am petrecut pe acolo. Nu am văzut mașini în viteză, nu am văzut oameni nervoși sau îngrijorați de ceva. Am stat la hotelul George, unde un tip - căruia noi îi spuneam George - ne vorbea o engleză fluentă pe o voce oarecum pițigăiată - spre amuzamentul tuturor. Mâncarea a fost ok, dar cum nu sunt un gurmand nu am căutat neapărat să mănânc din specialitățile locului. Uneori îmi pare că rețetele lor sunt un pic mai sărate decât mâncăm noi românii motiv pentru care am băut tone de apă. Totul a fost foarte romantic, păcat că am mers singur. :( Plajele sunt nenumărate, unele mai cu pietroaie, altele mai cu nisip. Nouă tuturor (sau asta e percepția mea) ne-a plăcut foarte mult pe o plajă care se numește Paradise Beach. Nu pot povesti frumusețea: în dreapta munte, în stânga munte, în spate munte; apa de culoare bleu precum cea din Bahamas este foarte curată (dar și foarte sărată :) ) iar intrarea în mare îți lasă timp să te obișnuiești cu temperatura apei (care în această perioadă era foarte ridicată), nisipul este foarte fin și nu sunt roci nicăieri. Totul este superb. Acolo mi-am răspuns și la întrebarea dacă pe sutele de plaje ale insulei se poate face nudism. Camera în care m-am cazat era ok, dar nu aș da 80 de euro cât ar fi cerut George în plin sezon. Terasele pe la care am mâncat erau simple, integrate - zic eu - perfect în atmosfera generală a locului. Eu fiind vamaiot apreciez mai tare turismul mai aproape de rural decât cel în care totul este supraamenajat și suprabetonat. Nu știu, poate așa e obiceiul locului, dar mie mi-au părut că strângeau masa cam târziu lăsându-ne destul de mult cu farfuriile goale în față după ce terminam de mâncat. La un moment dat am mâncat în terasa unui grec bătrân, cu părul alb pieptănat elegant pe spate și cu degetele îngălbenite de la fumat și care nu știa o boabă englezește. Mi s-a părut totul foarte autentic și foarte romantic. Părea afacerea sa și a soției, o doamnă trecută bine de 60 de ani. Grecii îți oferă de fiecare dată câte ceva în plus din partea casei: pepene, înghețată și chiar apă - dacă îi pare că ai venit încins de pe drum (eram). În fine, una peste alta m-am simțit ca în Rai și recomand tuturor să viziteze insula Thasos. Totul este foarte romantic și merită un drum de 15 ore - cu oboseala aferentă - pentru a te bucura de soare într-un cadru de vis. De vis frumos. La un moment dat o să mai revin cu câteva povestioare foarte amuzante pe care le-am petrecut. Acum au fost doar primele impresii.

duminică, 11 septembrie 2011

10 septembrie 2011

O zi care m-a făcut foarte foarte fericit prin prisma realizărilor altora și foarte foarte nefericit în plan personal. Sunt foarte foarte trist la fel cum sunt foarte foarte fericit. Oare câte bune și rele poate căra un suflet de om? Am râs și m-am bucurat la fel cum am plâns și m-am întristat. Viața merge înainte, iar la bătrânețe - dacă avem norocul să o prindem - ne aducem aminte și de lacrimi și de veselii, și de momentele ușoare din viață și de cele crunte în care simți că ți se rupe sufletul in două. La judecata de apoi trebuie însă să aducem fiecare argumentele cum că am făcut tot ceea ce ne stătea în puteri pentru a evita ruperile de suflet. Numai Dumnezeu ne va arăta fiecăruia unde am greșit și cum de nu ne-am văzut propiile greșeli ci doar ale celuilalt, căci numai Dumnezeu a văzut sufletele tuturor. Ce veselie! Ce tristețe...

vineri, 9 septembrie 2011

Casă de piatră

Astăzi fratele meu face cununia civilă. Îi urez și pe această cale CASĂ DE PIATRĂ! And remember, I'll always love you!

luni, 5 septembrie 2011

Copii

S-a gândit cineva cam ce soartă au copiii instituţionalizaţi după ce împlnesc 18 ani, cam ce şanse au ei în viaţă şi cam ce sunt nevoiţi să facă pentru a avea un trai decent? Dacă un copil normal - să îi zic aşa celui care are o familie - poate beneficia de sprijinul alor lui dacă nu se descurcă să îşi facă o casă la 18 ani, cel ce a trăit toată viaţa într-o casă de copii ce şanse are, el unde se duce, la cine apelează să îi întindă o mână, să îi ofere o încurajare, un sprijin, o vorbă bună? La statul român? Ha ha ha.

duminică, 4 septembrie 2011

Murdăria

Cine mai crede azi în eroi? Ce imagine au bunicul meu, al tău și al altora care au mers pe fronturi și au apărat granițele României „chiar cu prețul vieții” - așa cum ne-au învățat profii noștri de istorie? Ce mai înseamnă gestul lor atunci când suntem preocupați de foame sau bani? În societatea maeketingului mai vede cineva drama familiilor care și-au trimis odoarele pe front și au primit în schimb niște scrisori în care se menționa cu litere mici locul decesului și o pensie de mizerie de urmaș? Se mai merită să mori ca un erou azi pentru o idee cum ar fi aceea de națiune? Mai suntem națiune sau doar elemente consumatoriste pentru multinaționalele care cumpără conștiințe? Iată câteva întrebări ce-mi stau acum pitite în mintea-mi înghesuită în acest moment.

vineri, 2 septembrie 2011

miercuri, 31 august 2011

Stop!

Stop! Opriți căutările. Este inutil să mai căutați, cea mai frumoasă și mai cuminte pisică din România se află la mine.

marți, 30 august 2011

Cancerul

Astăzi am avut o supriză neplăcută: mi-am văzut încă un coleg de muncă atacat de cancer. Acum câteva luni când l-am văzut ultima oară avea 120 de kilograme, era roșu la față și plin de viață, vesel, în putere. Astăzi când l-am văzut mai avea doar vre-o 80 de kilograme cred, era alb ca varul la față, orice sclipire de viață părea că l-a părăsit, era transpirat și palid. Din fericire am înțeles că acum este ok și că a trecut peste ceea ce era mai greu, am înțeles de la el că a scăpat. Cancerul nu îți ia numai sănătatea, îți ia tot: pofta de viață, dorința de supraviețuire, zâmbetul, speranța, tot ceea ce Dumenzeu ne-a dat iar noi nu apreciem deloc. Uitându-mă dealungul vieții mele la oamenii ce au fost loviți de cancer, îmi dau seama că am cel puțin un motiv să zâmbesc astăzi, să fiu bucuros și să mă declar fericit. Uitându-mă la oamenii ce sfidează mortea (si nu de fiecare dată reușesc să o și învingă) mă gândesc că e posibil ca așa să fi arătat noi oamenii dacă Dumnezeu nu ne insufla Duhul Sfânt, cel fără de care nu am fi putut fi oameni și cel de care ne batem joc zilnic prin jigniri și uri incomensurabile aduse semenilor noștri. Uitându-mă la colegul meu astăzi, am realizat că boala - și mai ales cancerul - ne poate da nouă tuturor lecții pe care daca vrem ni le putem însuși, dar deseori rămânem doar impresionați de dramele semenilor noștri numai fix câte secunde sau minute îi privim în ochi. Apoi, nimănui nu îi mai pasă... Mor zilnic zeci de oameni pe lumea asta din diverse motive - nu mă refer la cele naturale - și nimănui nu îi pasă. Culmea, deși cei mai mulți dintre oameni tânjesc după bani, averi nemăsurate și celebritate, se pare că eu tot în durere, tristețe și anonimat găsesc adevăratele valori ale umanității, ale creștinusmului și ale vieții ideale. Dumnezeu ne sădește semne peste tot, trebuie numai să ne ascultăm uneori și sufletele. Cei cu suflete bune vor auzi corurile de îngeri.

Dumnezeu pentru o zi

Mulţi oameni se gândesc probabil cum ar fi să fie Dumnezeu pentru o zi. Pe la Hollywood mai mulţi oameni au încercat să imagineze o astfel de experienţă într-un regim mai mult sau mai puţin serios. Eu stăteam şi mă gândeam în dimineaţa asta în drum spre serviciu că mie mi-ar fi tare greu să le zic unora să facă ceva, ei să facă altceva iar eu într-un final să îi iert şi să îi iubesc totuşi la fel de profund ca mai înainte. Eu cred că mă enervam la culme şi dădeam cu barda în stânga şi în dreapta şi nu iertam pe nimeni.

duminică, 28 august 2011

Victorieeee!

Nu demult o bună parte din opinia publică din România era impresionată - sper eu - până la lacrimi de soarta unor căluți nevinovați din pădurea Letea, ce erau tratați absolut scandalos de niște animale care dintr-o eroare își spun oameni, ei în fața lui Dumnezeu fiind mult mai jos decât caii pe care-i schingiuiau. În fine, Dumnezeu și-a arătat măreția și a făcut ca un gest dintr-o pădure de la o margine de țară să aibă notorietate mondială. Caii au fost salvați de oameni inimoși și acum se pot întoarce înapoi în casa lor. Sperăm doar ca imbecilii ce au chinuit bietele suflețele să fi fost loviți de blestemul cailor și le putrezească carnea pe ei.

joi, 25 august 2011

Big boss. Little boss. Scârboss...

...era un banc odată pe tema şefilor, că cică de câte feluri sunt. Nu reuşesc să înţeleg niciodată de ce este uneori nevoie de un catralion de şefi în societatea românească, preponderent în instituţiile de stat dar şi aşa, prin firme şi firmuliţe. Odată am citit o organigramă a unei firme de turism private şi în afară de contabilă şi două funcţionare (să le spunem aşa), toţi ceilalţi 15 angajaţi ai firmei aveau titulaturi de "director". "Director de vânzări", "Director zonal", "Director de account" şi aşa mai departe. Desigur, ăştia erau plătiţi pe cartea de muncă cu minimum ce se poate plăti un director, dar ce mai contează atâta timp cât pe cartea de vizită apare frumos titulatura pompoasă. Un alt exemplu: la o firmă trebuia zugrăvită o cameră. Oamenii ce munceau într-însa au făcut o cerere. Asta a fost aprobată de vre-o 4 duzini de şefi apoi au urmat vizitele la locul faptei. A venit şeful ăla cel mai mic, apoi şefuţu şefului, şeful de compartiment, şeful de direcţie, şeful cel mare. Probabil că dacă venea şi Prim Ministrul şi Preşedintle statului comisia era împlinită. Apoi aşteptarea. Da, dar nu sunt fonduri, nu sunt oameni, nu este aia, nu e ailaltă. Facem, dregem, întoarcem camera pe dos. Asta cu vorba, că nu doare pe nimeni să spună. În fapt nici măcar nu se mătură în curte, nu se mătură zic, nu pomenesc de mari lucrări de... zugrăveală. Şi aşa se pot da mii de exemple. Unii sunt şefi buni, ştiu ce au de făcut, ştiu să se comporte cu oamenii, ştiu să vorbească, să înţeleagă o problemă personală a unui subaltern, ştiu meserie, ştiu, ăsta e verbul care pe scurt îi caracterizează. dar sunt şi alţii neicuţăăăăăăă.... ptiuuuuu! Te iei cu mâna de cap şi dai cu el de pământ. La noi la români pare că toţi oamenii vor să fie şefi. Toţi au ei soluţia cea mai bună şi absolut toţi cred că ceea ce au făcut cei de dinainte a fost fundamntal greşit. Asta se vede şi în distrugerea prezentă la orice pas cauzată de şefi puşi pe criterii dubioase, şefi ce de fapt sunt nişte fiinţe meschine şi mici care nu înţeleg mai nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Îmi este milă de aceia. Ştiu ce înseamnă să fii şef, ştiu ce înseamnă să porţi responsabilitatea funcţionării în bune condiţii a unei părţi dintr-o firmă. Tocmai de aceea îi apreciez nespus pe oamenii care reuşesc să fie oameni purtând totuşi pe umeri o povară mai mult sau mai puţin grea. În ceea ce mă priveşte pot spune că am fost un om foarte norocos. Am lucrat în mai multe locuri şi mai pe nicăieri nu am dat de şefi cu decizii sau comportamente absurde. Ba din contra, fiecare dintre ei m-au ajutat să mă maturizez într-un fel sau altul şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat, atât pe partea profesională cât şi pe partea umană şi tuturor le sunt recunoscător pentru aceste aspecte.

marți, 23 august 2011

Partidul. Poporul. Româniiiiiiiiiiiiiiiiiiia!

Ce rahat de popor e ăsta care după experienţa deloc plăcută a anilor de comunism în care oamenii erau luaţi cu japca din intreprinderi şi duşi pe te miri unde, după lecţiile de la istorie în care se prezentau atrocităţile naziştilor cu oameni în vagoane şi alte asemenea experienţe, se mai lasă urcat ca nişte vaci (scuzaţi dragi văcuţe, comparaţia vă jigneşte) în autobuze pentru a face voia unuia sau altuia (a se citi "pentru a vota") dintre indivizii care le oferă în schimb o mare pungă cu căcat putrezit scos din haznaua partidelor - vezi Doamne - imaculate? Bine, nici să spun că tot poporul este astfel nu este corect din partea mea, dar văd astfel de comportamente de şeptel mai peste tot, prin mai toate regiunile şi pe bune că îmi vine să spun că este vorba despre popor în general...

duminică, 21 august 2011

Alegeri

Uneori este esențial ca în viață să alegi bine. Unele lucruri, fapte, întâmplări nu le poți alege cum să fie ci doar asiști ca un spectator neputincios cum trec peste tine. Mă gândesc că poate bunică-miu ar fi dorit să facă altceva decât să petreacă câțiva ani buni în război, mai știu eu ce familie nu și-a imaginat că vor cunoște fiecare colțișor al spitalului unde se tratează copiii de cancer și așa mai departe. Aici cei în cauză nu au opțiuni. Dar există și fapte ce implică cel puțin o bifurcație, unde se poate alege între A și B una din variante. Poți alege între Dumnezeu si bani de exemplu. Sau între leneveală și voluntariat la Crucea Roșie. Între a pierde timpul și a folosi fiecare secundă din viață pentru a face bine. Sau te poți pune în slujba răului, e și asta o opțiune. Ideea este că la fiecare acțiune există și reacțiune. Dacă alegi calea binelui vei fi răsplătit cu bine la fel cum dacă alegi cealaltă cale vei suferi consecințele. Plec de la raționamentul că cei puși în fața deciziilor importante sunt oameni maturi, cu capul pe umeri, raționali, ci nu adolescenți întârziați sau copii de 72 de ani... În sprijinul alegerilor stă - dacă putem face o analogie cu desenele animate - un îngeraș bun pe un umăr și un îngeraș rău pe celălalt umăr care odată ajuns la răscruce te îndeamnă să o iei pe calea lui. Tu decizi ceea ce faci, ei doar vor să te convingă de - hai să le spunem așa - avantajele uneia sau alteia dintre decizii. Banul te va face probabil fericit o perioadă, la fel și faima, dar în curând vei ajunge să cumperi inclusiv prieteni, atenție, iubire și multe altele. Vei ajunge astfel în postura de a te căi că ai ales această cale și te vei trezi exact unde ai fost odată, la o răscruce în care vei fi iar pus în postura de a alege între Dumnezeu și bani, între bine și rău, între viața fizică plină de plăceri și asceză. Deși nu toți oamenii săraci sunt niște oameni extraordinari (și aici mă refer exclusiv la sărăcia financiară), eu cele mai multe diamante sufletești printre ei le-am descoperit, cele mai multe căni cu apă de la ei le-am băut, cele mai multe bucăți de pâine de la ei le-am mâncat. Am găsit și oameni bogați cu suflet mare, dar foarte puțini prin comparație cu cei săraci.

joi, 18 august 2011

În grabă

Niciodată, dar niciodată nu vă aşezaţi pe WC dacă nu v-aţi asigurat temeinic că undeva în zona de relaxare există şi hârtie igienică.

marți, 16 august 2011

Te iubesc. Sau nu?

O întâmplare simplă petrecută la o coadă mică la o casă de marcat în Billa mi-a dat oarecum de gândit. 2 dudui veniseră precum subsemnatul să cumpere ceva nimicuri undeva la 9 jumate seara „că uitaseră să ia mai devreme”. Odată ajunse la casă și-au separat cele 3 - 4 produse pe care le luaseră fiecare și și-au așteptat într-o aparentă cordialitate rândul. Odată ajunsă prima a plătit produsele cumpărate cu un bon de masă sau nu știu câte, numai că produsele nu făceau suma exactă de pe bon, astfel că duduia 1 - să îi zicem - a plecat în magazin să mai ia ceva. Duduia 2 și-a trecut și ea produsele peste casă și tot așa, a scos câteva bonuri de masă. Casiera, ca să nu stea toată lumea să le aștepte pe prințese (hmmm, acum observ că pentru 10 fără ceva eram destui oameni în Billa....) îi propune o soluție de compromis, ca să plătească împreună și se socotesc ele după aia, moment în care duduia 2 ce aștepta cuminte la casă să sosească concasiera, și-a schimbat facesul aparent fericit de până atunci și a aruncat mai în șoaptă așa replica următoare: „nu, nu e bine să te bagi cu doamna în afaceri”. Ce m-a intrigat a fost reluarea feței vesele atunci când dudia 1 s-a întors înapoi la casă. Hmmm, așa suntem și noi, sau mai corect așa cred că suntem și noi, sau cei mai mulți dintre noi. Mințim dacă cineva ne întreabă ceva iar răspunsul pe care îl avem de oferit știm sigur că nu place. Uneori mi-ar plăcea să le pot spune unora ce cred despre ei, alte ori mi-ar plăcea să aflu ce cred cu adevărat unii oameni despre mine. Trăim într-un soi de minciună pentru că minciuna în acest caz este pe același palier cu adevărul, astfel că dacă nu îți place cineva și îi spui asta, este posibil ca acel cineva să aprecieze totuși sinceritatea, la fel cum dacă îi spui că e o persoană deosebită te poate aprecia și mai tare. Problema este deci la primitor, la destinatarul iubirii sau noniubirii, dacă acesta este destul de matur încât să conștientizeze că nu este totuși Dumnezeu pe Pământ și că are și el/ea hibe ca mine, ca tine sau ca oricine altcineva. Eu am întâlnit și oameni care îmi spuneau verde în față ce gândeau despre mine, oameni pe care deși la prima strigare nu îi simpatizam în mod deosebit și evident că nu îmi plăcea atunci când îmi reproșau ceva, într-un mod ciudat am ajuns să îi apreciez și să îi stimez până la final mai ales că eu nu am reușit să le mărturisesc ceea ce gândeam cu adevărat despre domniile lor. Oare cum ar fi să existe o zi a sincerității, a dezvăluirilor, în care duduia 2 să îi poată spune în față, direct și elegant duduii 1 că este o zgârcită, o zgârie brânză care nu mai dă banii înapoi sau care - mai rău - se bucură și la 10 bani dacă îi găsește pe jos. Ca eu să le pot spune unora sau altora niște chestii, ca unii sau alții să îmi poată spune dacă-mi zâmbesc pe bune sau numai pentru că așa se face.

Haoleu!

Haoleala este o a 2-a natură a românilor. Asta e clar. Eu însumi încerc să aduc tot felul de scuze mai mult sau mai puţin reale pentru a-mi justifica lenea, neputinţa, prostia şi mai ştiu eu ce eşec. În toată haoleala asta naţională există însă şi frânturi de adevăruri, există şi motive pentru care am ajuns să aruncăm pe "nu" la orice idee de progres sau schimbare. Autorităţile corupte, şmecheria imbecilă a altora, lenea şi delăsarea şi mai ştiu eu ce alte metehne, ne fac pe noi, oamenii din mulţime, să lansăm o pleiadă de "nu se poate" sau "la noi e buricul universului" sau alte expreşii din astea. Oare aşa să fie, oare aici să fie imposibil un trai decent în care oamenii să fie plătiţi cum trebuie, patronii să aibă mediul economic în care să îşi crească capitalul, autorităţile să nu mai fie atât de greu de convins să îşi facă treaba şi aşa mai departe? Oare sunt unele categorii mai deocheate ca altele aşa cum în mod finuţ ne îndeamnă marinaru' să gândim? Citeam la un moment dat o haoleală din asta pe un site, unde un pensionar (sau cel puţin aşa dorea autorul să lase impresia, cum că un pensionar a scris acel răspuns) se dădea victimă că este greu să trăieşti cu 500 - 700 lei pe lună. În mintea mea au şi sosit contraargumentele la haoleala ăstuia, deunde şi inspiraţia pentru acest subiect. Adică cum? Păi mă gândeam că pensionarul stă acasă şi ia 700 (se ia şi mai mult...) în timp ce foarte mulţi cunoscuţi de-ai mei muncesc şi 10 ore pentru banii ăştia. Plus că, să încerce pensionarul respectiv să trăiască cu un salariu de 1.000 lei cu 2 copii şi rată la bancă pentru a nu sta sub cerul liber. Că el are casă, pentru că "nenorocitul" ăla de Ceauşescu le dădea case, pentru că în anii 70 şi 80 se construia în draci blocuri şi mai tot românul avea unul mai mic sau mai mare, pe când azi te bagi sclav pe viaţă la o bancă care te jumuleşte cum vrea pentru apartamentul ăla. Să îl văd eu pe pensionar cum se descurcă pe piaţa de muncă unde stai la mâna angajatorului şi eşti pertmanent în postura să îţi pierzi locul de muncă, nu ca pe vremea lui unde odată angajat la IMEB ieşeai garantat la pensie din acel loc fără să conteze foarte mult dacă eşti competent sau nu. Sunt mii de tineri care după ce îşi plătesc datoriile la stat în fiecare lună nu mai rămân cu nici 200 la dispoziţie, d'apăi 500 sau cât o rămâne unui pensionar sănătos. Bine, 98% dintre pensionari nu sunt sănătoşi şi dau 2 - 300 pe medicamente, 2-300 pe ale casei (întreţinere, lumină, telefon, etc) şi astfel tot cu 100 mai rămâne şi el. Apoi mi-am dat seama că marinaru a reuşit să ne inducă în mental obiceiul de a ne urâ unii pe alţii, de a ne judeca precum ne judecăm duşmanii şi de a ne victimiza prin comparaţie. Păcat că am gândit aşa, păcat că s-a haulit aşa. Haoleala însă ne este caracteristică tuturor românilor, la fiecare în procente mai mari sau mai mici.

luni, 15 august 2011

Prostia altuia

Prostia este ceva foarte relativ. Toți credem despre niște semeni ai noștri cumva că sunt proști, imposibil să existe cineva care nu crede despre nimeni că este prost. Prostia altuia este fascinantă: ne face să râdem, să desfidem și mai ales ne face pe cei mai mulți dintre noi să afișăm o oarcare stare de superioritate față de prost. Am urmărit cu deosebit interes dezbaterea pe tema prostiei susținută de 2 personaje ce astăzi sunt destul de controversate dar pe care personal le stimez în ciuda opțiunilor politice ale domniilor lor, mă refer aici la domnii Pleșu și Liiceanu. Linia pe care au urmat-o în acea emisiune a fost una foarte faină, au plecat de la prostia propie și au încercat cu o eleganță desăvâșită să definească într-un final prostia crasă, prostia altuia, prostia în formele ei ele mai pure. E, uite aici intervine diferența între domniile lor și mine, căci eu nu vorbesc deseori despre propia prostie. Deși aruncându-mi fugar o privire spre trecut-mi nu găsesc elemente de care să mă rușinez profund, la o mai atentă analiză constat de fapt că cu oarecare lejeritate un înțelept m-ar putea considera prost. Disputa în care ne-am angaja și argumentările mele cred că nu ar duce la o limpezire în mintea mea a unor aspecte asupra cărora un critic exigent s-ar putea exprima în termenii de mai sus, adică, altfel spus, nu aș fi convins că am resursele să conving pe înțelept că-s deștept ci nu prost. Uite, de exemplu încercarea mea ridicolă de a salva o relație care este evident că nu mă duce nicăieri mi-a mâncat 8 ani din viață. 8. Rezultatul va fi desigur ruperea relației căci este cu neputință să pot accepta starea actuală de fapt, dar de ce am așteptat atâta timp? De ce mi-am spus acel prostesc „lasă că în timp se va schimba și dacă am răbdare această fată mă va face fericit” când orice idiot știe că ce-i în gușă e și-n căpusă, adică oamenii de regulă nu se schimbă. Asta după ce înainte de acești 8 ani am mai avut o relație cu năbădăi pe care am sfârșit-o prin despărțire, ce e adevărat nu de 8 ani... Așadar, de ce mă gândesc eu tot timpul la prostia altuia, de ce zâmbesc ironic la manevrele taximetriștilor bucureșteni, de ce mă scarpin în barbă la replicile imbecile ale unor români, de ce refuz să merg pe stadioanele din România și de ce le zâmbesc „filosofilor” retarzi dacă eu însumi sunt câte puțin din fiecare? Dacă eu nu pot întoarce și celălalt obraz, de ce mă comport de ca și cum aș fi întors deja obrazul? De regulă vorbim de prostia altuia uitând să fim smeriți așa cum ar fi trebuit. Nu toții, unii dintre noi așa facem, uităm că Dumnezeu ne-a cerut să ne iubim aproapele și ne aruncăm des și inutil în tot felul de reacții pe care apoi e posibil să le regretăm, uitând să vedem bârna din ochiul nostru ci denunțând cu glas ridicat prostia altuia. Prostia altuia este cea care iese la suprafață în timp ce prostia propie este cea care niciodată nu este acceptată ca fiind prezentă. Aproape nimeni nu recunoaște public că este un mare prost, că s-a înșelat, că a greșit. Încercarea mea din seara asta de a-mi expune prostia este o palidă reparație, un gest pe care trebuia să îl fac mai demult spre liniștea mea dar pe care din prostie nu l-am făcut până azi.

marți, 9 august 2011

Londra sub asediu

La Londra au loc zilele acestea manifestaţii care au degenerat într-un adevărat război de stradă. Se pare că libertatea s-a întors de data aceasta împotriva autorităţilor britanice şi cred că lecţia pe care ar trebui să o înveţe "părinţii democraţiei" este una mai mult decât evidentă. Totul a început de la faptul că un nenorocit de gangster a fost împuşcat de poliţie. Poliţia din Londra şi bănuiesc că poliţia de oriunde din lumea asta nu împuşcă pe nimeni aiurea aşa, doar că ceva agenţi sau ofiţeri sau ce or fi s-au trezit mai prost dispuşi dimineaţă. Este evident că jegul ăla a meritat să moară. De aici începe "democraţia" londoneză, care a permis un marş de protest la faptul că poliţia nu s-a lăsat linşată pe stradă (!!!!!!!). De ce ar permite primăria un astfel de protest nu reuşesc să mă dumiresc, mai ales că prin vestul continentului au loc des astfel de proteste. Cred că libertatea prost înţeleasă atât de partea autortăţilor cât şi de partea protestatarilor a putut fi adusă în discuţie foarte serios zilele acestea, mai ales că îniţial populaţia Londrei "susţinea marşul de protest împotriva crudei poliţii"... Imbecili sunt peste tot iar falsa simpatie şi empatie faţă de decedatul ce le jefuia casele şi mai ştiu eu ce făcea, coroborate cu ura faţă de autorităţile reprezentate aici de poliţie a dovedit au fost deturnate de cursul faptelor. Dumnezeu cred a scos biciul şi a făcut dreptate de această dată, a bătut o mulţime care a lepădat principiile creştine în favoarea unora impuse de o ceată de bieţi care vorbesc frumos pe la televizor, genul de oameni care fac o indecentă careră şi pe meleagurile noastre şi care îşi găsesc adepţi retarzi ce vorbesc exclusiv în sofisme. Poliţia britanică a făcut bine că s-a dat depăşită şi i-a lăsat pe corcodeii satanişti să îşi facă de cap prin oraş, astfel, poate că data viitoare populaţia va face un mars de protest atunci când poliţistul este scuipat, înjurat, sfidat, agrsat sau mai ştiu eu ce păţesc aceşti eroi moderni în activitatea lor. O silă de nedescris mi s-a făcut azi ascultând Guerilla în maşină, când un sofiot dintre cei despre care pomeneam mai sus, practic îi ridica în slăvi pe "protestatari", cum că ei manifestă împotriva asupririi autorităţilor. Ori să fim serioşi, dacă nici Marea Britanie nu are o politică socială permisivă, dacă nici Marea Britanie nu îţi asigură o viaţă decentă, dacă nici în Marea Britanie nu este respectat individul, atunci nu mai ştiu unde altundeva este mai bine ca în această ţară. Şi atunci de unde protestul împotriva autorităţilor despre care ne vorbea marele om de radio??? Silă mi-a fost, silă silă silă. Eu începând de azi nu mai ascult acest post de radio.

luni, 8 august 2011

Ţipla de pe telefon

Unii-şi cumpără telefoane noi. Astea, din fabrică vin cu mai multe soiuri de ţiple lipite pe ecranul telefonului sau pur şi simplu aiurea, peste tot, fiecare componentă fiind învelită în tot soiul de plastice. Ideea pe care cred eu că au avut-o în vedere băieţii ăia de fabrică minunatele obiecte ale dependenţei noastre, era ca în timpul transportului să nu intervină mici zgârieturi pe carcasă sau pe aiurea peste tot telefonul şi astfel cumpărătorul să fie pus în postura de a cumpăra un telefon deja zgâriat. Numai că unii dintre oameni consideră în mod ciudat că acea ţiplă lipicioasă este pusă pe telefonul lui pentru a fi folosită ani de zile, spre apărarea de nesimţitele de mici zgârieturi. Aproape de fiecare dată când observ un astfel de telefon am o tendinţă groaznică de a apuca de folie şi a o trage de pe ecran. Nu povestesc că folia asta uneori e uşor colorată şi nu vezi mai nimic pe ecran decât dacă dai luminozitatea la maxim..... Ha, mi-am adus aminte de un coleg de serviciu care avea un Renault Megane II a cărui banchetă din spate era .... cu ţiplă pe ea, deşi maşina avea mai bine de 20.000 de km. Nu am reuşit să mă lămuresc cm au livrat ăia la Renault maşina cu plasticul ăla (aparent ieftin) pe scaun şi cum de omul ăsta nu şi l-a scos. Sau l-o fi pus el după aia din zgârcenie să nu îşi cumpere huse de scaun... Habar nu am. Cred că dacă eram nevoit să merg cu drăcia aia în spate ajungeam sigur în 3 zile la balamuc.

joi, 4 august 2011

7,5 euro = 1 viață de om

Cântăreții (!!!!) de la Paraziții se întrebau într-un cântec al lor cât mai valorează o viață de om. 7,5 euro aș spune.. Ieftin, nu? Ei bine, cu 7,5 euro pe care să îi donați UNICEF ați putea teoretic salva o viață a unui om afectat de malarie în Africa. It's that simple!