joi, 30 iunie 2011

Decret

Toate pisicile sunt frumoase.

Vanghelie şi dreptatea

Până la urmă domnul Vanghelie avea dreptate când spunea că dacă nu eşti "bun" partidul "te ejaculează". Oare câţi mai cred cu tărie că foarte multe partide din România nu sunt altceva decât nişte penisuri blegi care gândesc şi se comportă ca atare?

marți, 28 iunie 2011

Crezul

Chiar acum rulează la Antena 3 un film cu majestatea sa Regele Mihai I, făcut undeva în anul 1992. Ceea ce m-a frapat a fost mulțimea de oameni care au invadat Bucureștiul pentru a-i ura acestuia bun venit înapoi acasă. Și în alte orașe oamenii au ieșit cu sutele de mii în întâmpinarea acestui om bun. Nu pot să nu remarc faptul că astăzi oamenii din țara mea par că nu mai cred în nimic. În 1992 mai pâlpâia încă flacăra de la Revoluție, amintirea decedaților pe baricade era încă vie, foamea îndurată era abia potolită, abia ne învățasem cu apă caldă și căldură. Azi, în aceleași condiții, de foame, frig, umilință, mizerie, frică, manipulare și alte asemenea, poporul meu asistă impasibil la spectacolul acesta fără a schița niciun gest, fără a se lupta pentru partea sa de adevăr. Uneori prefer să nu mai îmi expun principiile în fața cunoscuților căci aproape că am obosit să nu am cu cine împărtăși crezurile mele (care parțial ar putea fi și crezurile poporului meu), că aproape că am obosit să fiu tratat cu indiferență, că aproape că sunt obosit de zeflemeaua nelipsită din discuțiile de acest gen. În afară de câțiva ziariști și de câteva nume cu notorietate din societatea noastră, noi, oamenii de rând, părem închistați într-o continuă hipnoză care ne scoate din istorie. Păcat. Am fost trădați și am acceptat această fatalitate cu bunul simț proverbial care caracterizează poporul român. Ceea ce mi se pare cel mai grav este că părem că nu mai credem în nimic. Vrem doar să supraviețuim și ne apărăm cât se poate de mult de răzbunarea celor care au puterea. Atât. Avem capetele plecate. Pentru unii comunismul nu a fost decât ceva ce s-a petrcut de la vârsta x la vârsta y în care au reușit sau nu să se descurce mai bine în viață. Oare câți au învățat lecția și acum își tratează semenii într-un mod diferit de cum o făceau comuniștii? Câți au învățat că toleranța înseamnă să accepți că cineva are o opinie diferită fără a considera asta ca fiind ceva agresiv la propia integritate? Oare câți oameni sunt dispuși să își sacrifice tot ce au - inclusiv viața - pentru un crez? Calea de a atinge mântuirea nu este una singură. Sunt mulți chemați dar puțini aleși, sunt multe căi prin care ne putem mântui. Valeriu Gafencu s-a mântuit crezând cu tărie în poporul român și a plătit cu libertatea iar mai apoi cu viața crezul său în libertate. Alții s-au mântuit alegând călugăria. Alții lupta. Alții faptele bune. Toți au avut însă ceva în comun: au crezut!

duminică, 26 iunie 2011

Turism în Romeinia

3 zile la mare. 3 zile în care am uitat pur și simplu de televizor, calculator și alte asemenea chestii care uneori, în exces, pot deveni nocive. M-am ofticat ca nu mi-am luat de acasa ceva de citit și nici foarte mulți bani de cheltuit nu am avut și astfel am ratat o repriza bună de citit. M-am cazat la 2 Mai la Casa Ellamy. Recomand cu căldură, eu merg acolo de circa 6 ani neîntrerupt și nu aș da cazarea acolo pe nimic. Bine, eu nu sunt genul ăla de om cu bășini în cap și pretenții mari de la o cazare, dar chiar și dacă aș fi fost, existau și motive de satisfacție. În fine, nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre turismul în ansamblu pe litoralul nostru. Nu sunt investiții mai deloc; bine, vorbind de 2 Mai și Vama Veche e ok că nu sunt foarte multe betoane apărute, dar sunt zone în care dacă intri cu mașina (să zicem pe străduțe laterale ca să iei 2 prieteni care s-au cazat în alt loc decat Casa Ellamy) riști să îți avariezi mașina dacă nu adaptezi viteza gropilor. Terasele nu par că au adus o prospețime față de anul trecut (cel puțin până la această dată) și unele par destul de „uzate”. Apoi serviciile. Am povestit pe blogul meu de memorii o întâmplare cât se poate de reală pe care am trăit-o în Costinești odată. Ce credeți, am pățit-o din nou!!! Eram în Vama la terasa La Canapele al cărui client sunt de ani bunicei și despre care aveam foarte multe cuvinte frumoase de spus. Erau orele 20 sau ceva de genul. Mergem la etaj și ne așezăm la o masă. Terasa nu era deloc plină, erau cam 3 sau 4 mese ocupate din cele sa zic 15 mese. Vine o duduiță la noi și ne aduce meniurile și ne îndeamnă să ne grăbim că ea iese din tură. Nu e prima oară când pățesc așa ceva... În fine, ne conformăm cât de cât și ne uităm fugitiv pe meniu. Ne alegem de băut, ne mai uităm la meniurile de mâncare și în cele din urmă o chemăm sa ne ia comanda. Unul dintre noi a întrebat-o ceva despre una din pizzele afișate, ceva de genul dacă este foarte iute sau dacă are salam de nu știu care. Habar nu am - ne-a spus fata. Nu știu. Eu de exemplu am întrebat-o dacă are bere Stella fără alcool. Nu avem, mi-a răspuns, avem numai Carlsberg. Ăăăăăă, nu Carlsberg, aia cum îi spune, Bergenbier. Ăăăă, nu nu - și se chinuia să își amintească numele berii cu pricina. Dat fiind că terasa era endorsată cu tot felul de promoționale Holsten (!!!), o întreb dacă nu cumva e vorba de Holsten. Da da da da - se luminează efectiv la față, Holsetn fără alcool. În fine, ne comandăm de băut, iar una dintre prietenele noastre dorește Spaghetti a la Carbonara și un pahar de vin - trecute toate în meniu. Spaghetti cum? Carbonate? Totuși, pentru a fi sigură că nu greșește comanda, prietena îi arată efectiv cu degetul pe meniu ce dorește. Pleacă duduia și după câteva minute apare cu băutura. Bineînțeles că nu i-a adus vinul fetii. Mai vine oadtă și ne aduce numai 3 tacâmuri, deși noi comandasem toți 4 de mâncare. La un moment dat o întrebăm despre vinul comandat mai devreme. Aaaaaaa, vinul. Da da da - și pleacă. Se întoarce după 20 de secunde și întreabă: dar ce vin ați comandat, alb? Nu, roze vine răspunsul, după care aceeași manevră, pleacă și se întoarce după 20 secunde: de care roze? De Murfatlar. Îi aduce în cele din urmă vinul, nouă mâncarea și apoi îi solicităm - că doar ne rugase fata - nota, deși mai mâncam încă. Norocul nostru că totul făcea fix 80 lei. Am pus fiecare cât trebuia și i-am lăsat fix 80 de lei. A luat bonul și banii, a numărat banii de 2 - 3 ori și parcă vroia să se întoarcă. Norocul ei că nu s-a întors, eu abia așteptam momentul. Părea că și un alt set de turiști care erau la o masă alăturată nu îi lăsaseră prea mulți bani drept ciubuc căci nu părea veselă numărând și banii lor. Apoi a plecat. A vorbit ceva cu ceilalți ospătari și a coborât și nu am mai văzut-o în seara aia. Acum, de curiozitate, ca să văd ce fac ăia, după ce am terminat de mâncat am căutat discret să mai fac conversație cu prietenii mei pentru a sta mai mult la masă. Am stat cu farfuriile goale în față până am plecat, adică mai bine de 20 - 30 de minute. Când am trecut pe lângă ospătarii care erau acolo (sau ce or fi ei, că gagii sigur nu păreau a avea talent în servirea profesională la un restaurant) nu ne-au adresat niciun cuvânt, s-au prefăcut ocupați și se uitau boemi pe geam. Boem nu mai calc nici eu niciodată pe La Canapele, dintr-un client fidel eu devenind un client care nu va mai călca pe acolo never ever. Am mai pățit una, cum ar fi că a 2-a zi nu am mai mers La Canapele ci am traversat strada la Bibi Bistro. Și aici am dat peste un gagiu din ăsta de făcea pe ospătarul (total neprofesionist, scria aplecat către noi cu carnețelul pe masă, vorbea la per tu, etc) și care mi-a adus cartofi prăjiți (uscați mai corect) deși eu cerusem piure. Măcar ăsta ne adusese olivieră, servețel, etc, nu la La Canapele unde ne-am servit singuri de pe masa alăturată... Probabil că nici pe la Bibi nu mai calc vara asta. Azi, ca să fie cireașa pe tort, mergem la Casa Margo în 2 Mai, locul nostru tradițional de servit masa (deși anul trecut au avut mâncare mai nasoală, văd că anul ăsta au mai revenit) și cer un expreso lung. 150 ml, la fel ca expreso cu lapte pe care îl comandase prietena. Când vine gagica să ne aducă cele 2 cafele, una era mai mare alta mai mică, deși la meniu amîndouă aveau trecute în dreptul cantității cifra 150. La final mi-am dat seama ce se întâmplase, îmi adusese expreso normal, care era mai scump cu 2 lei. Nu este vorba de 2 lei ci de gest... Așa că, dacă vreți să fiți tratați normal - nu în condiții de lux, nici nu poate fi vorba, normal, adică să îți aducă comanda pe care ai cerut-o, să nu te întrebe o tractoristă retard ce ai comandat, să nu „îți încurce comanda” și așa mai departe, alege altă destinație. Dacă astea ți se par gesturi normale, naturale, dacă tu consideri că nu meriți altceva pentru banii pe care îi plătești decât să fi umilit și tratat cu mizerie, atunci alege liniștit litoralul românesc. Aici nu vei fi în veci respectat.

joi, 23 iunie 2011

Ha ha ha ce glumă bună

Azi am stat de vorbă cu o duduie dubioasă rău. Dat fiind că am terminat o facultate de psihologie și că am o foarte bogată experiență în citirea oamenilor (scuzati-mi lipsa de modestie), o bănuiesc pe această ființă cum că nu ar fi fost în deplinătatea facultăților mintale, ceea ce ar explica desigur foarte multe dintre cele pe care le-a făcut și spus cucoana azi. Vine madam și începe efectiv să urle la mine când am încercat să îi explic ce are de făcut legal, când am contrazis-o aducând un argument cât se poate de legal unui abuz pe care cu nesimțire încerca să îl facă. Cum nu sunt de fel sperios am continuat să îi explic bolnavei niște principii simple, banale, la mintea unui copil de clasa a 6-a. Madam îmi explică cum că ea locuiește în State și cum că ea a făcut extraordinar de mult bine României - ceea ce instituția în care îmi desfășor activitatea nu a făcut, cum că ea este apreciată și căutată de sute de televiziuni din State iar noi, noi „niște nenorociți” nu înțelegem valoarea domniei sale care ar salva efectiv țara, țară care are o impetuoasă nevoie de ea. O ascult cât se poate de senin, de calm, urmărind să găsesc ceva care să aibă totuși o noimă, dar fără un oarecare succes. Văzând ea că nu mă pun în genunchi și să încep să plâng amar, că nu îi sărut poalele-i valoroase și nu îi declar supunerea veșnică, madam se decide să treacă la artileria grea: „lasă că o să fac eu o declarație la securitate să vedeți voi ce vă fac ăia”.
Comuniștii n-au murit.

duminică, 19 iunie 2011

5 alte locuri

Stăteam și mă gândeam odată că dacă mi-aș propune să trăiesc în alt oraș și aș avea posibilitatea să îmi aleg să locuiesc în altă locație dar nu în București (să zicem că aș fi destul de bogat să pot să îmi iau o casă în orice oraș din România) oare unde m-aș duce. Inițial am zis că să zic numai un oraș, apoi mi-am zis că să zic 3, până la urmă am decis să mă opresc la 5 și să zic și de ce aș vrea să stau acolo, ce mi-a plăcut, ce cred eu că ar fi mai fain ca la București pe care îl iubesc sincer. Cu toate că are multe hibe, rămân fan al orașului meu din mai multe motive, unele obiective altele subiective. Îmi place Bucureștiul și gata, dar în ipoteza deloc plauzibilă în care aș putea alege încă alte 5 locații, aș alege astfel:
1. Constanța. Sunt un mare admirator al mării și cred că de la Constanța nu ar fi nicio problemă pentru mine să dau week-end de week-end câte o fugă la Vamă, la 2 Mai sau mai știu eu pe unde pe litoral. Mi-ar plăcea Constanța și pentru că acolo oamenii sunt la fel de munteni ca Bucureștenii și vezi și acolo niște gesturi pe care le credeai marcă înregistrată a Bucureștiului, șmecherie, prost gust, prostie, etc. Orașul e destul de frumușel dar nu m-a impresionat foarte tare la capitolul arhitectură, așa cum au făcut-o alte orașe din top 5. Câștigă la capitolul zonă, apropiere de mare, posibilitate de fericire acvatică să spunem.
2. Brașov. Are mai multe atuuri, începând de la arhitectură, continuând cu oamenii și terminând cu zona de așezare, superbă. Am avut ocazia să stau câteva zile acolo și cred că brașovenii îs oameni de treabă, calmi, simpatici, liniștiți, oarecum diferiți de agitații bucureșteni. Dispun de o istorie foarte bogată și de foarte multe obiective turistice faine. Cred că este un oraș unde se merită să locuiești. Căștigă la capitolul oameni.
3. Sibiu. Aici m-aș retrage la bătrânețe. Un oraș al cărui centru arată mirific, care plusează și el la capitolele oameni de treabă, zonă de plasare și arhitectură. Scapă cîteva puncte la capitolul infrastructură, unde Brașovul stă un pic mai bine. Un oraș liniștit, bun pentru anii de scris memorii și unde trecutul este destul de reușit îmbinat cu modernul. Când am ajuns prima dată în centrul vechi al orașului am avut senzația că m-am teleportat din România, undeva în vestul continentului; un loc care arată peste standadele obișnuite ale orașelor noastre. Câștigă la capitolul arhitectură.
4. Bacău. Am stat 7 luni în armată acolo și am avut de trăit și bune și rele. Este un loc în care atunci când mă întorc simt ceva pozitiv, ceva legat de o parte a existenței mele, ceva ce îmi stârnește de fiecare dată amintiri. Pare un oraș destul de îngrijit dar nu are strălucirea Sibiului. Plus că moldovencele sunt - după părerea mea - cele mai frumoase femei din Europa, iar la Bacău parcă s-au adunat toate... Când am fost ultima oară pe acolo, orașul se schimbase destul de mult în bine față de perioada în care am făcut eu armata, cred că una peste alta este un oraș destul de fain. Câștigă la capitolul „de suflet”.
5. Oriunde în Maramureș... Oriunde în Bucovina... Este singura zonă din România pe care încă - din păcate - nu am vizitat-o. Trăiesc cu impresia că sutele de recenzii pozitive pe care le-am auzit despre zonele respective, că miile de fotografii și filmulețe, că sutele de ore de povești ascultate cu tema Maramureș sau Bucovina nu au cum să fie pure și simple fabulații. Imposibil ca toți oamenii ăia de au povestit să fie toți nește sensibili, banuiesc că cei mai mulți au motive obiective de simpatie pentru cele 2 zone. Câștigă la capitolul pitoresc.
Deși mi-au mai plăcut și Clujul, Tg. Mureșul, Timișoara, Mangalia și alte alte orașe, cred totuși că astea 5 ar fi ținta alegerilor mele imobiliare.
P.S.
Considerați asta o leapșă începută pe care o dau oricui are fantezii asemănătoare cu ale mele. :)

vineri, 17 iunie 2011

Scara

Dacă ar fi să fac eu scara valorilor umane, cred că şoferii de taxi din Bucureşti ar fi undeva sub violatorii de femei, criminali, borfaşi, hoţi, pedofili şi alte asemenea scursuri. Judecând cât se poate de obiectiv am găsit motive de onoare mai multe la categoriile astea decât la marea majoritate a şoferilor de taxi. Nu spun că toţi sunt aşa, există şi gentlemeni printre ei, dar o bună parte dintre "şmecherii" din trafic sunt taximetrişti. Sunt bizoni, ciumpalaci, retarzi, de o cretinătate rar întălnită în forme pure în natură în alt loc decât la ei. Cineva spunea odată că există 3 categorii de oameni, buni, răi şi şoferi de taxi. Încet - încet încep să îi înţeleg. Unii par că trăiesc într-un oraş pe care ei îl consideră ca fiind exclusiv al lor, în care nicio regulă nu li se poate aplica pentru că ei sunt şmecheri, sunt organizaţi într-o ciudată mafie care are regulile ei de circulaţie nu ale noastre, ale fraierilor de rând (încearcă să te cerţi cu unul dintre ei dacă nu mă crezi...), unii sunt agresivi dacă ei greşesc şi tot felul de astfel de "calităţi" deosebite. Lipsa mea de simpatie faţă de această tagmă vine de mai demult din motive mai mult decât obiective, dar de când folosesc maşina în trafic (de vre-o 5 ani mai intens) am căpătat o adevărată fobie de taximetrişti. Încă odată ţin să precizez că am întâlnit şi oameni de onoare şi cu obraz subţire, care nu păreau că sunt veritabili taximetrişti, dar ăştia au fost excepţiile, rarisimi, unul la 5 sute. Cei mai mulţi sunt nişte pramatii, puşi numai pe furt, gată să refuze curse dacă nu pare că la finalul acesteia eşti dispus să i laşi un bacşiş gras, care niciodată nu au rest, una peste alta sunt nişte oameni total nereuşiţi.

miercuri, 15 iunie 2011

Prostul

Cine nu a mers în service în România, cine nu a folosit măcar odată o vulcanizare, cine nu își spală mașina la spălătorie? Cred că toți cei care au mașină au dat măcar odată de preaminunații angajați cu foamea în gât care deservesc aceste stabilimente. Până nu demult aveam o spălătorie favorită, unde mi se părea mie că băiețașii angajați acolo fac treabă de calitate fără să fie foarte nesimțiți. Le lăsam de fiecare dată măcar 5 lei în plus și în schimb nu primeam chiar tot ceea ce trebuie să primească un om care plătește un serviciu, în sensul că nu îmi ștergeau mașina cum trebuie de fiecare dată sau după spălare mai găseai câte un găinaț neîndepărtat cum trebuie și alte alea... Uneori și eu mă cam grăbeam și îi îndemnam să fie mai expeditivi, ceea ce mă interesa în mod concret era să bage jetul ăla cu apă sub presiune pe la contraaripi. E, uite că încet - încet oamenii mei nu mai băgau cum trebuie jetul, ba mai mult, după ce i-am solicitat să șteargă bine mașina pe la uși a deschis oarecum iritat portierele și în bătaie de joc a mimat operațiunea. Nu îi dădusem înainte banii, eram tare curios să văd dacă fomiștii ăia sunt băieți de treabă sau dacă te întorci cu spatele te fură la greu și îi doare în fund ce clienți. După ce mi-a șters mașina mi-a specificat foarte apăsat că poate data viitoare o să iasă mai bine. Care data viitoare???? Este evident că nu am mai călcat niciodată în acea spălătorie și că nici nu voi mai călca cât voi purta penis. Data viitoare caută tu client, că și așa de la toate cele 4 rampe ocupate acum abia dacă mai vezi câte una sau 2 mașini la spălat, nici vorbă de coadă ca în alte vremuri. Deci mai sunt oameni care au făcut ceea ce fac eu, adică au acționat normal, nu au mai călcat pe la spălătorie probabil „mulțumiți” și ei de serviciile mai bune data viitoare. Plus că nu înțeleg mai multe aspecte: dacă plătesc un serviciu de ce nu primesc înapoi acel serviciu decât dacă suplimentez plata, e oarecum ilogic (dacă ămi place cum m-ai servit îți dau eu ciubuc la final, nu îmi condiționa spălarea mașinii de banii de dinainte); dacă eu îți vorbesc frumos tu de ce îmi vorbești cu „frățioare”, „șefule”, „patroane”? Nu suntem frați (slavă Domnului), nu îți sunt șef, patron sau mai ce vrei tu. Oricum, dacă eram eu patron erau șanse mici ca tu jegule să fi angajat la mine, foarte mici. Probabil că unii se gândesc că dacă mă pupă în cur primesc mai mulți bani. Acum, nu pot să îi judec pe acești oameni, până la urmă lucrează la o spălătorie, nu am mari pretenții de filosofii ridicate de la viață, dar parcă nici așa. Tot zilele astea am fost la acel stabiliment la secția de vulcanizare. Are și spălătorie (unde am zis că nu mai calc în viața mea) și vulcanizare. Am avut de schimbat un cauciuc pe față, de scos cel de iarnă pe care încă îl mai aveam pe mașină și pus ăla frumosu' de vară. Întreb cât costă și omul îmi zice că 20 de lei. Mi se pare exagerat căci la Breaza am fost cu un prieten la o vulcanizare unde și-a schimbat toate cauciucurile la mașină, și-a vulcanizat vre-o 2 dintre ele care prezentau elemente de nesiguranță și a dat pe toată tărășenia 80 de lei. De rușine că a costat atât de puțin (la București dăduse 280 lei) i-a lăsat omului 80 de lei pe chitanță și i-a dat și slujbașului (care by the way, s-a mișcat foarte repede) încă 50 de lei. Tot i-au rămas 150 de lei în buzunar... În fine, spuneam că am mers la vulcanizarea cu pricina și am cerut să îmi facă schimbul de cauciuc. 20 îmi spune omul care era vizibil pilit (cred că băuse mai mult de 2 litri de bere în ziua aia) și se apună de treabă. După ce îmi dă cauciucul jos de pe mașină se uită chiorâș la cauciuc și îmi spune oarecum luminat, într-un acces de „sinceritate”: doriți și echilibrare? Logic că vreau!!!! Pleacă și după 3 minute vine cu cauciucul pus pe jantă, montează roata și gata. 30 îmi zice, că știți, echilibrarea costă și ea. Îl întreb de cauciucul vechi, de iarnă și îmi spune: păi îl vreți înaoi? No comment. Nu mă cert cu omul, deși este evident că în ăia 20 de lei intra și echilibrarea, îi dau 30 iau cauciucul vechi și plec. Bucuros ia banii și hlizește un zâmbet de genul „hai că l-am făcut pe fraier”; ochii aparent îi sclipeau de bucurie că a scos 10 lei de la mine cât ai clipi și cred că își va mai lua o bere până ajunge acasă. Păi da, de data asta mi-ai luat banii. Întrebarea care se pune este dacă voi mai călca vreodată ca client pe la tine? Ce te faci dacă și alții mai fac ca mine, nu o să ajungi tu să mori de foame că nu o să mai ai clienți? Hai să facem un pariu... Așadar, dacă vreți să fiți serviți ca lumea, servicii de calitate, respect și toate cele, nu care cumva să călcați prin spălătoria și vulcanizarea de la intersecția Viilor cu Năsăud, vis-a-vis de Europady.

marți, 14 iunie 2011

Facebook, primele impresii

Iată că au trecut 2 săptămâni de când mi-am făcut un cont de facebook și vreau să împărtășesc primele mele opinii pe tema „cu sau fără cont de facebook”. În acest răstimp am reușit să îmi (re)găsesc 93 de prieteni, dintre aceștia doar pe unul nu îl cunosc personal, pe restul îi știu, sunt amici, prieteni, cunoștințe, rude, etc. Am descoperit câțiva oameni pe facebook pe care sincer nu mă așteptam să îi văd ever pe acolo, dar uite că aveau cont de facebook nene, mare mirare am mai avut. Am regăsit câțiva oameni cu care pierdusem legătura și cu care nu mai trăgeam speranța de a mai vorbi vreodată. Dintre cererile de prietenie pe care le-am trimis, unii mi-au răspuns aproape instant - ceea ce dovedește că petrec suficient de mut timp pe facebook - iar alții nu mi-au răspuns niciodată, deși mă așteptam să îmi acorde „prietenia” lor virtuală măcar. Am găsit și oameni pe care îi știu dar cu care nu voi deveni niciodată prieten pe facebook, căci îi cam urăsc sincer. Unele impresii pe care le aveam despre cunoscuții mei mi le-am întărit, alte impresii mi le-am schimbat ușor. Destul de multe modificări pentru numai 2 săptămâni. În fine. Pe facebook am observat unele preocupări la unii dintre cunoscuții mei despre care nu știam mare lucru. Sunt și oameni care sunt în lista mea de prieteni și par că nu au activitate pe facebook, căci nu îmi apare nimic niciodată pe perete. Peretele este un soi de nu știu ce, un front page care se actualizează permanent cu activitățile prietenilor din lista omonimă. Ceea ce îmi pare diferit de lumea reală (...) este faptul că aici, pe facebook oamenii par mai puțin dispuși la violență, par că folosesc acest site numai pentru a expune impresiile pozitive, ceea ce, recunosc, mi-a plăcut. Am văzut multe fotografii ale multora dintre cei care sunt prezenți în lista mea și mi-am dat seama că ei au vieți destul de frumoase, culmea, cine ar fi crezut că mai este posibil așa ceva în anii ăstia de cumplită dictatură băsesciană? Chiar și paginile oficiale ale instituțiilor (nu am vizitat foarte multe) par mai friendly decât instituțiile în sine. Impresia mea este că foarte mulți oameni sunt dispuși să discute despre orice și mă refer aici mai ales la persoanele de notorietate, care marea majoritate au cont de facebook. Impresia generală este că oricine poate fi prieten cu oricine în acest spațiu. Facebookul beneficiază și de un chat unde poți discuta cu prietenii care sunt și ei on line la aceleași ore cu tine. Am văzut unele faze amuzante postate de unii sau alții. Facebookul este altceva. E ceva total diferit și ideea tipului ăla de a făcut toată tărășenia asta mi se pare foarte faină acum. Mă căiesc că am judecat oarecum greșit fenomenul, nu este ceva asemănător cu give me 5 sau cum s-o numi site-ul ăla, nu e ceva de genul Neogen sau altceva de genul site-urilor în care îți cauți - cică - jumătatea și unde găsești tot felul de pațachine pe post de doamne... Nu e site de găsit femei în călduri/bărbați dornici și potenți, depinde de ce ești, bărbat, femeie, straight, bisexual sau mai știu eu ce altă înclinare din asta sexuală. Nu. Nu este așa ceva, eu unul nu am simțit asta, ba din contra. Nu este un site de puști cu pistrui care stau cu orele și vrăjesc profile frumoase, nu este un site ca oricare alt site pe care l-am vizitat până acum și în care ideea era de socializare zice-se. Impresia este una puternic pozitivă, mai ales că am descoperit oameni despre care nu mai știam nimic, mă repet iată, mi-am readus în atenție amintiri frumoase și așa mai departe. Îmi înțeleg încăpățânarea de a nu-mi face cont, căci dealungul vieții am vizitat mai des sau mai rar tot felul de pagini din astea de internet care erau într-un anume fel, m-am gândit că și facebookul este astfel și el și va fi o pierdere de timp. Nu e. Bine, nu mai vorbesc că pleznit de o pneumonie fiind am petrecut toată săptămâna trecută acasă în medical, bolind și jucându-mă pe facebook. Are câteva joculețe chiar faine, cu adresare pentru persoane cu vârste cuprinse între 5 - 88 de ani, desul de inspirate unele. Eu joc City Ville, unde trebuie să îți construiești un orășel, sarcină care cere ceva timp și mai ales prieteni... Nu am încercat „decât” vre-o 3 jocuri, dar am renunțat și am rămas numai la un joc, trebuie să fie și un pic de rațiune în toată vâltoarea asta. Probabil că la un moment dat voi reveni cu o postare în care să arăt și aspectele negative care posibil că vor apărea la un moment dat, dar în prezent savurez numai aspectele pozitive, singurele pe care le receptez. E adevărat că nu mă mai simt „superior” prin refuzul de a-mi face un cont pe facebook, dar nu regret scăparea în păpușoi. Aveam așa, un soi de pseudomaturitate afișată atunci când mă declaram liber de facebook, probabil că Dumnezeu m-a luminat că eram infatuat și mi-a arătat că nu există motiv de frică, că oameni mai mult decât respectabili au ales calea asta și că e cazul să nu mai țin nasul pe sus atâta în privința acestui site. Așadar, măcar de curiozitate, recomand! Have fun!

luni, 13 iunie 2011

Buni sau răi

Mă uit în juru-mi și nu reușesc să îmi fac o opinie puternică, care să balanseze decisiv într-una dintre părți cu privire la întrebarea dacă poporul ăsta este unul bun sau rău. Desigur, fiecare nație are uscăturile ei, fiecare nație are exemplare de care se rușinează la fel cum fiecare nație are genii și oameni excepționali, dar în medie poți spune despre italieni că-s într-un fel, despre nemți că-s în alt fel, despre ruși mai știu eu ce și așa mai departe, despre români ce se poate spune? Argumente sunt de ambele părți, nici o ridicare pe un piedestal nu cred că se poate face, nici o coborâre în noroi nu ar fi cinstită. Deci, cum sunt de fapt românii, sunt un popor de oameni buni sau din contră, care este opinia ta cititorule?

sâmbătă, 11 iunie 2011

Imbecilicum

Din seria „ce țară minunatăăăă” azi aduc în discuție transportul în comun în București. Totul este minunat, există acum autobuze moderne (mai tot timpul după Revoluție a existat o preocupare pozitivă pentru aducerea de autobuze faine), infrastructura este în mare proporție refăcută, există chiar și 2 linii de tramvaie rapide (care circulă excelenet, au interval de sosire la 3 minute dar ele ajung dimineata și la 45 - 50 de secunde unul de altul, mă refer aici la tramvaiele 41 și 32), și multe alte aspecte pozitive. Există legenda cum că „în afară” îți reglezi ceasul după cum vin autobuzele, am făcut experimentul și la noi și, surpriză, autobuzele vin la fix la cât sunt trecute pe foaia de parcurs. Ce să mai, numai aspecte pozitive până la un punct. Punctul acela este momentul în care vrei să beneficiezi de toate aceste preaminunate investiții. Te duci frumos la chioșcul de bilete și ceri să cumperi o călătorie. De aici intervine absurdul. Doamna îți explică frumos și politicos că nu poate să îți ofere așa ceva, că trebuie să îți faci nu știu ce card în nu știu ce stație (probabil că își spune care e stația cea mai apropiată). Nu eram foarte dumirit de ce mai este plătită domnia sa să stea în acel chioșc de bilete dacă face orice mai puțin să vândă bilete. Deci, pentru a călători numai o stație trebuie să te bagi în baza de date a RATB și mai ales să îi comunici unde vrei să mergi (adică vei valida o călătorie electronică de pe cardul tău care are datele personale). Să zicem că ești un turist rus și tocmai ai ieșit de la metrou (unde by the way, mai nou se poate plăti călătoria și prin sms) și vrei să folosești RATB-ul pentru să zicem 3 stații. Ce faci în acest caz? Îți faci un card numai pentru astea 3 călătorii? Mă gândesc că cei care au „gândit” un astfel de sistem trebuie fie să fie de la PDL fie să fie simpatizanți PDL (PDL-istii au dovedit că-s incapabili să emane o idee care să fie măcar bunicică, toate sunt catastrofale cu repercursiuni grave asupra tuturor românilor, mai puțin asupra românilor care îi pupă pe ei în cur, așa că pentru a ilustra ideile proaste spui simplu că este o idee PDL-istă), căci o cretinătate mai mare precum noul sistem de taxare al RATB nu am întlnit de când mama m-a făcut. La ce bun mă îndeamnă Oprescu să las mașina acasă să fiu eco și să merg cu transportul în comun dacă prin asta el îmi afectează libertatea de mișcare, mă controlează mai ceva ca vechea securitate și mai ales nu îmi dă posibilitatea să mă mișc liber fiind nevoit să îi raportez în poziție de drepți pe unde călătoresc eu așa, ziua și noaptea cu RATB-ul... Apoi, o altă imbecilitate (cred că e un concurs de imbecili sau ceva de genul ăsta la ei acolo): când mergeam cu tramvaiul, îmi făceam abonament. Dădeam pe vremea aia 40 de lei pe un abonament care îmi oferea libertate de mișcare pe toate liniile. Eu zic că este foarte ieftin, o afacere foarte bună, comparativcu RATB-ul nostru, în afară transportul în comun este mult mult mai scump decât 10 euro pe lună. Aveam card din ăla cu datele mele personale scrise pe el și îl încărcam lunar. Numai că cică trebuia să îl validez de fiecare dată când mergeam cu transportul în comun. Adică cum????? Ți-am dat banii, îmi asiguri transportul pe o lună, nu așa este corect??????? Iar dacă tu controlor vrei să vezi dacă abonamentul este valabil, îl validăm atunci, la fața locului. Cum îmi spui tu mie că dacă nu validez cardul nu e valabil abonamentul când tu AI INCASAT DEJA BANII și mi-ai spus prin bonul pe care l-am primit - care are valoare de contract între mine și tine RATB - care este și valabilitatea abonamentului, deci nu m-ai lăsat pe mine să aleg când și cât să consum din cei 40 de lei. Nu vi se pare o imbecilitate? Atâta timp cât se va susține acest sistem de taxare, nu sunt șanse să mă despart de mașină - doar dacă aceasta va refuza să pornească. Ăsta este încă un exemplu de abuz al autorităților asupra noastră iar noi nu am avut nicio reacție, nu a ieșit nimeni să protesteze, nu a spus nimeni că este controlat și așa mai departe. Logic, atunci când ții un popor înfometat și pe care îl umilești zi de zi, îți va fi mult mai ușor să îi furi libertatea, căci el va fi ocupat să își procure de mâncare, de îmbrăcat, etc. Uneori trăiesc cu impresia că noi romînii nu am învățat nimic din toți anii crunți ai comunismului.

vineri, 10 iunie 2011

Leapșa cu Oscaru'

Am luat-o de la Arcadia și o dau mai departe Aidei, așa, de curiozitate. Faza e că trebuie să nominalizez cele 5 filme ăl mai faine dintre cele pe care le-am văzut eu, 5 care sunt în topul preferințelor. La mine topul arată astfel:
1. Pe locul 1, la distanță mare de oricare alt film pe care l-am văzut se află Iisus din Nazaret, regizat de Franco Zeffireli. L-am văzut de multe ori și de fiecare dată când îl văd mă bucur de ca și cum l-aș vedea prima dată. Cred că are regia de nota 10, decorurile, muzica, distribuția, cel mai bun actor în rol principal și așa mai departe. Puține sunt aspectele în care cineva ar putea aduce reproșuri acestui film, care - dacă nu mă înșel - a fost primul film recomandat de Vatican. În mintea mea, multe dintre scenele biblice sunt ilustrate precum în acest film. Cred că este o peliculă peste care la crearea ei un har deosebit s-a așternut peste echipa care a realizat-o, dându-le maximum de inspirație.
2. Pe 2 ar fi seria de filme (facem o excepție și nominalizez și serii... ) Formidabilii. Râd ca spartul la fiecare fază, la fiecare frame. Există glume din 3 în 3 secunde, unele mai grosolane, altele mai pentru connaisseures, dar nu ai cum sa stai serios la filmele astea.
3. Filmul Top Secret care cumva mi-a bucurat adolescența. Este din câte știu eu una din primele încercări reușite de parodiere a altor filme.
4. Seria de filme Un polițist cu explozie întârziată. Cu Leslie Nielsen într-o formă de zile mari, o cavalcadă de scene capabile să dea durere de burtă de din cauza râsului.
5. Pe locul 5 apare tot o parodie, Space Ball. Celebra parodie la Războiul Stelelor aduce în distribuție nume mari ale scenei de la Hollywood, o producție de insiprație maximă.
6. Seria de filme Scarry Movie. Știu, trebuia să nominalizez numai 5 dar cred că este nedrept a lăsa în afara topului această preaminunată parodie la adresa filmelor de groază. Putem pune la egalitate toate filmele prezente de la pozițiile 2 la 6.
Cam astea ar fi nominalizările mele, filmele la care pot să mă uit de 258.000 de ori fără să mă plictisesc nicio secundă.

miercuri, 8 iunie 2011

Despre jeg și educație

Unii dintre cunoscuții mei mă acuză uneori de faptul că sunt prea exagerat atunci când vine vorba de curățenie. Recunosc, sunt tipicar, poate prea tipicar după opinia unora (dar așa suntem noi racii) și îmi place să văd ordine și mai ales curățenie în jurul meu. Dacă vin la x în vizită și are furculița cu orez uscat rămas pe ea, sunt șanse mari să invoc un motiv oarecare că nu pot mânca, pentru a nu pune acea furculiță în gura mea. La fel dacă y a făcut un ceai și dealungul timpului pe lingurița lui s-a adunat negreală din aceea specifică... Îmi plac ca hainele mele să fie curate și nu port nimic mai mult de o zi. De asemenea îmi place casa măturată - cum se spune - și ordonată. Îmi place să știu că în dulapul cutare găsesc chiloții, în sertarul cutare găsesc fețe de masă și așa mai departe. Sincer nu înțeleg unde e damblageala mea și ce anume îmi reproșează unii, mie așa mi se pare că ar fi normal să fie. Apoi, pe stradă îmi place să am unde arunca o hârtie, să fie măturat temeinic (nu greblat hârtiile, măturat!!!) să fie o floare dacă arhitectura locului permite sau o iarbă frumos tăiată. Gardurile să nu fie căzute și făcute din 33 de materiale diferite și așa mai departe. Oare asta e ceva negativ? Exagerat nu sunt căci de exemplu am prostul obicei de a nu-mi face niciodată patul. Eu am observat o similitudine între gradul de curățenie și gradul de educare al oamenilor, sau a majorității oamenilor dintr-un loc. Nu vreau să fac trimiteri subliminale la mine, dar așa este. Iată spre exemplu că în filme, un om sărac cu mintea și nu numai, este ilustrat ca fiind murdar, trăind în mizerie, în dezordine, cu haine dărăpănate pe el. Oamenii needucați nu se îmbracă în haine alese ci mai degrabă în haine mai puțin elegante, în zdrențe sau oricum în haine murdare. Pe de altă parte, un om educat este ilustrat ca având o ținută îngrijită, este curat, tuns, frezat, aranjat, sulemenit iar în casa lui este tot timpul curățenie lună. Cam așa este și în realitate. În țările care au un anumit nivel de dezvoltare, uimește exact acest nivel de curățenie afișat încă de pe stradă, din atenția pentru amănunte. Peste tot este ordine, totul este curățat, nimic lăsat la voia întâmplării, exista o armonie, nicidecum mizerie, harababură, grafiti și mai știu eu ce, ceea ce se poate vedea în cartierele muncitorești - să le zicem așa. Așadar, aș putea trage ușor concluzia că a fi ordonat, curat și alte asemenea nu este de fapt ceva negativ, ba din contra aș spune, din moment ce majoritatea care vizităm acele locuri venim și povestim exact cât de fain este acolo unde este curățenie. QED.

marți, 7 iunie 2011

Comunismul e o scuză

Comunismul este doar o scuză. Am mai spus-o de mai multe ori până azi, o mai spun odată. Unele întâmplări sunt atât de grave încât te întrebi cum naiba de a reușit o ideologie să transforme personalitățile atâtor oameni minunați. Păi nu e posibil decât în 2 situații: fie oamenii ăia nu sunt atât de minunați de cum se crede în popor fie ideologia (comunismul în speță) este foarte foarte puternică. Comunismul a existat și în alte țări. Începând de la Europa de Est până la Cuba și Coreea de Nord, în mai toate țările au avut loc aplicarea acestei ideologii, dar nu în toate țările ea a prins la fel. Iată spre exemplu că în Germania de Est oamenii aveau comportamente total diferite de oamenii din România sau față de cei din Coreea, deși ideologia era teoretic aceeași. Uitându-mă azi la reportajul difuzat de TVR 1 la emisia Cu ochii'n 4, mi-am amintit de regimul de tristă amintire pe care nu îl mai dorim înapoi. Regimul ăsta a avut un șef. Îl știm, a fost ucis la 25 decembrie 1989. Dumnezeu să îl ierte, Dumnezeu să îl judece. Avea pătura de sus, formată din politicienii timpului (nu toți foarte răi, revin la un moment dat cu un subiect pe tema asta) și securitatea. Și cam atât cu „aparatul opresiv”. Restul suntem noi. Eram noi. Ăla de ascundea carnea de la Alimentara, ăla de chinuia copii prin orfelinate și le fura mâncarea, ăla de te fura la restaurant la friptură, ăla de te pâra că spui bancuri cu ceașcă, toți ăia erau români. Erau ai noștri, oameni care acum pozează probabil în dizidenți și au certificat - probabil fals - de revoluționar. Sunt vecinii noștri albiți de memoria noastră ștearsă. Sunt oameni care acum par simpatici, care sunt probabil neajutorați ajunși la bătrânețe sau care „au reușit” în afaceri. Cine sunt cei de care ne era frică înainte de '89? Unde sunt ei? Imposibil să fi emigrat toți. Deci sunt printre noi. Bun, a venit Revoluția. Ne așteptam la o renaștere miraculoasă a poporului nostru. Mă așteptam să văd cum încet - încet ne debarasăm de vechile obiceiuri pe care comunismul - cică - ni le impusese. Deci era ceva din afară, străin ființei naționale și astfel ușor de alungat. Mă așteptam să văd numai Copoși, Gafenci, Ogorani și așa mai departe, numai conștiințe renăscute gată să clădească România așa cum o speram cei mai mulți, cum o visam stând la coadă la lapte și la pâine înghețând iarna la minus 8. Ceea ce a rămas după 1989 vedeți și voi singuri. Acum s-a schimbat numai organizarea instituțională, dar obiceiul de a da șpagă nu s-a diminuat. Ba mai mult, legile au fost făcute de așa natură că greu răzbați fără „sfânta” atenție. Ne dăm la gioale unii altora și rar vezi oameni care să fie solidari. Suntem țara în care se iese în stradă pentru o echipă de fotbal (al cărui patron face milioane bune pe seama acesteia și pe seama manipulării maimuțelor care pozează pe post de suporteri) dar se stă liniștit la televizor atunci când sunt mitinguri împotriva dictaturii politice și a măsurilor de tip securist luate asupra noastră. Ies oamenii în stradă pentru a-l determina pe Becali să plece de la Steaua dar îi lăsăm pe polițiști să strige singuri împotriva răului absolut care ne guvernează azi. Suntem țara în care acceptăm minciuna pe față a politicienilor, în care asistăm nepăsători la răul altuia bucurându-ne că nu ni se întâmplă nouă, țara în care aruncăm guma pe stradă după ce cu 22 de secunde înainte recunoaștem că am fost în Germania și nu am aruncat niciun muc de țigare pe jos, nici măcar 1 gram de scrum, țara în care obiceiurile proaste ale unei etnii au fost preluate și incluse în conștiința unora în așa hal încât seriale întregi și emisiuni cotidiene cu reprezentanți ai acelei etnii la un post altădată modern, face audiențe ridicol de mari. Acum unde este comunismul? Comunismul a dispărut de 20 de ani și nu puteți să îmi aduceți ca argument timpul, cum că ar fi necesară o anumită perioadă de timp pentru readaptare și cum că rănile au nevoie de timp pentru a se vindeca. Dacă ați face asta v-aș invita să îmi povestiți cam care era starea Germaniei în anul 1968, la 20 de ani după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial și mai ales cam care era starea Germaniei în anul 1948, cam de unde au plecat ei și cam de unde am plecat noi. Exemple se mai pot da, dar cel al nemților cred ca este cel mai concludent. Deci, este sau nu este comunismul doar o scuză?

luni, 6 iunie 2011

Invidiosu'

Dacă ar fi să îmi aleg o persoană de pe lumea asta pe care să fiu invidios azi, l-aș alege cu siguranță pe Michael Buble. Omul ăsta cânta exact ceea ce aș cânta eu, are vocea pe care mi-ar plăcea să o am eu, face showurile pe care le-aș face eu și așa mai departe.

duminică, 5 iunie 2011

Fair play

Mi-a venit cheful să mă mai uit pe niște poze mai vechi pe care în mare majoritate le-am făcut eu. Credeam despre mine și pot spune că i-am făcut și pe alții să credă că sunt un fotograf destul de talentat și de regulă fac poze foarte faine. După 30 minute de privit giga de poze nu mai cred asta. Împrumut uneori un DSLR Canon EOS care știe să facă extrem de multe lucruri față de cum știu eu a seta, sau față de cum știam îaninte (am mai studiat problema cu pozele și pare că am acum 2 - 3 cunoștințe în plus) și mă mai stresez uneori încercând să fac poze faine. În afară de unele poze norocoase nu pot spune că am mari realizări, ceea ce mă face să vin și să recunosc fair play că nu știu încă să fac fotografii faine. Știu ce setări să fac acum dar nu știu cum să mânuiesc aparatul... :) Îmi propun să îmi cumpăr propiul meu aparat cu care să pot avea ocazia să fac toate setările și să învăț să fac poze faine. În afară de încadrare - cu care sunt ok - am foarte multe de învățat. Așadar, dragi prieteni, alea erau numai poze făcute din noroc. :)

vineri, 3 iunie 2011

Prea prea și foarte foarte

Oare cum o fi bine să fi? Vechiul proverb românesc spune că nu e bine să fi nici prea prea nici foarte foarte. De câteva săptămâni la mine în bloc un imbecil (știu, e aiurea, dar am ajuns la concluzia că orice alt cuvnt se risipește dacă l-aș folosi pe el, așa că am ales cuvântul ce-l descrie cel mai bine) își face modificări în garsonireă. Cum eu însumi am fost la lucrări în care eram absolut nevoit să îi deranjez pe alții, sunt dispus să înțeleg că ÎN AFARA ORELOR DE LINIȘTE se pot produce și zgomote oarecum neplăcute pentru locuitorii imobilului în care au loc lucrări de reamenajare. Așadar am stat liniștit în banca mea și am încercat să înțeleg că la orele 21 individul încearcă să dea găuri cu o bormașină care pare că are spiralul stricat. După 30 de minute deja mai toți am început să facem apel la bunul simț și ne-am limitat numai la a bate în țeavă. Cum individul nu înceta eram pregătit să cobor să văd ce este atât de urgent, numai că după ceva zgomote de voci răstite pe scară totul a încetat. Nu trec nici 3 zile că pe la 11:45 noaptea (!!!!!!!) începe iar să se audă nenorocirea aia de bormașină. Acum, că lucră la 9 seara mai înțelegi, dar la 12 noaptea când e destul de liniște, îți e mai greu de înțeles că suportul de hârtie igienică sau tabloul de la mătușa Tamara nu mai poate aștepta până mâine pentru a fi agățate pe perete. Același scenariu, aceleși urmări. Ideea e că imbecilul pare că nu mai termină niciodată de renovat afurisita de garsonieră și săptămânal găsește câte ceva de renovat. Acum, povesteam asta unor cunoscuți și ei au avut reacții diferite. Unii mi-au spus că am procedat corect încercând să îl înțeleg pe om și că noi vecinii nu am avut o reacție imediată. Alții mi-au povestit cum după 2 - 3 schimburi de replici într-o situația asemănătoare au scos fiecare câte un dinte, câte o măsea, au învinețit ochiul sau mai știu eu ce altă parte a organismului celui care juca în povestea lor rolul imbecilului. Acum, oare cum o fi mai bine, să îl înțelegi pe om că odată la 30 de ani își renovează și el casa sau să îi scoți dinții din gură dacă nu înțelege că la orele 12 noaptea este imposibil de acceptat astfel de zgomote? Să încerci să îi explici vecinului că nu e frumos să dai găuri când este oră de liniște sau să te rățoiești la el și dacă insistă să îi dai borșul pe nas? Unul dintre cei cu care vorbeam spunea că el nu cheamă poliția sau chestii din astea, îi vorbește frumos prima dată, apoi devine violent. Eu nu sunt deloc așa, sunt mai conciliant și mai dispus să înțeleg motivele unele subiective altele obiective care l-ar împinge pe un om normal la cap să dea găuri la 12 noaptea (deci nu cocalar, meltean, țărănoi - în accepțiunea peiorativă a cuvântului, rudar, bizon sau mai știu eu ce alte categorii). Oare cum o fi mai bine?