joi, 6 noiembrie 2014

Eu nu pot să car cruci

Mă uit în jurul meu şi văd zi de zi tot felul de oameni în diverse nevoi, oameni care duc pe umeri cruci mai grele sau mai uşoare. Tot în jurul meu văd deseori alţi oameni care aleg să se implice în sprijinirea acestor nevoiaşi care au fost într-un fel sau altul bătuţi de soartă. Şi apoi mă uit la mine. Ce diferenţă enormă, ce sus sunt unii pe scara evoluţiei şi ce aproape sunt ei de mântuire şi ce jos sunt eu şi ce departe de mântuire. Aşa în sinea mea îmi spuneam că e de ajuns să nu fac rău în jurul meu şi să încerc pe cât posibil să îi îndemn şi pe alţii să facă bine, dar cred că mă înşelam amarnic.Nu, nu este de ajuns să îţi duci propia viaţă într-un soi de singurătate de tip nou, trăită în mijlocul oamenilor. Uneori trebuie să te ridici şi să îi ajuţi şi pe alţii să îşi ducă crucea (deseori mai grea decât a mea), trebuie să te mobilizezi, să acţionezi, să întinzi o mână acolo unde nepăsarea îşi face loc. Eu însumi trebuie să fac ceva; dar asta zic de ani buni fără a putea ieşi din stuporul în care am îngheţat de frică acum mai mulţi ani, trebuie să mă înving pe mine însumi, vreau să ajut, pot, dar nu o fac. Habar nu am dacă solilocviul de scuze pe care mi-l invoc mă ajută cumva să fiu mai aproape de un adevărat om, habar nu am dacă scuzele sunt pe bune sau numai inventate de un mecanism de apărare de-al meu (care este inventat probabil de lene), habar nu am dacă cei din jur mă înţeleg sau numai mă judecă, ceea ce ştiu cu mare precizie este că neputinţa mea de a căra cruci nu mi-a adus nimic bun până acum. Oare o exista speranţă pentru mine?

miercuri, 15 octombrie 2014

Despre comuniști și despre noi, partea a 19 - a

Copiii. Copiii reprezintă o mare fericire pentru mai toate familiile din România și de ce nu, de oriunde de pe planeta asta. Recunosc franc că nu e și cazul meu, eu nu îmi doresc copii, nu vreau să aduc pe lumea asta de rahat un suflet care să se chinuie așa cum mă chinui eu, care să fie nefericit și să tragă ca un cal pentru nimic toată viața. Cred că o parte din deczia mea am luat-o și din cauza faptului că în anii de după Revoluție viața a căpătat un aspect ciudat din punctul de vedere al încurajării pe care statul nostru o adresează cetățenilor ei să aducă pe lume copii. Știu că înainte de '89 românii erau încurajați pe toate căile să facă mulți copii, cei care nu făceau plăteau niște bani pe care îi primeau cei care aveau mai mulți copii - ca să dau numai un exemplu. Știu că se construiau în draci blocuri pentru clasa muncitoare și că te puteai alege cu un apartament numai trecându-te pe o listă. Dacă îi dădeai la buci secretarei de partid, cea care ținea listele cu repartițiile pe întreprindere, te puteai alege lejer cu un apartaent cu 3 sau 4 camere... Când era gata un bloc care era repartizat la fabrica unde muncești, primeai un apartament cu o chirie modică, asupra căruia aveai drept de preemțiune la cumpărare. Cu mâncarea pe care să o poți oferi copiilor era un pic mai greu, dar îmi amintesc că piețele erau destul de pline, iar dacă nu găseai nimic luai o fasole și rezolvai problema. Azi, cu spațiul locativ este o adevărată problemă pentru tineri care nu au nimic de la nimeni (majoritatea, cred eu), care se căsătoresc și încep totul de la zero: creditul la bancă este singura soluție, bancă ce pune în contractele pe care ești nevoit să le semnezi tot felul de clauze în care ți se garantează că vei fi jupuit de viu până vei achita tot creditul. Înainte era mai fain, puteai opta fie pentru un credit de la CEC (care era într-un cuantum onorabil față de un salariu, nu ca azi, o rată este deseori mai mare ca salariul unui profesor începător - deci un profesor la zorii vieții și care era cu clauze corecte) și achiziția în propietate a unui apartament fie pentru chiria la ICRAL (sau cum naiba se numea, nu mai știu). Aveai deci bani și pentru scutece (din alea de spălai la ele până ți se înroșea mâna, dar aveai bani pentru ele) și pentru pui sau ceafă de porc (după ce stăteai la coadă de minim 2 ore) și pentru un posibil concediu la Eforie Sud (că acolo e mai ieftin). Azi, dacă rata e 250 de euro și salariul 220... Ce îi mai oferi copilului. Apoi, după ce au dat decretul curului, comuniștii au demarat (așa cum am arătat mai sus) construcția de locuințe și - aici e partea nouă - de grădinițe, școli, licee și instituții de învățământ. Era câte o școală aproape de fiecare cvartal de locuințe. Aceleași școli sunt și acum folosite de cei care locuiesc prin zonele respective, căci eu nu am auzit decât de o singură școală construită de la zero după Revoluție, și aia prin sectorul 5 al lui Vanghelie. Alte școli noi nu am auzit să se fi construit. Și nu zic că nu ar fi fost nevoie de ele... Apoi, pe vremea comuniștilor puteai să riști să te apuci să faci o investiție în ceva care să aducă un plus de confort familiei și implicit copilului, căci te puteai baza pe serviciul pe care-l aveai, ba mai mult, exista acel concept de șomaj zero, adică, umbla o legendă conform căreia, dacă te prindea poliția pe stradă la orele la care ar fi trebuit să fi undeva la serviciu, te cam lua la întrebări. Eu nu cred în ea, nu am auzit pe nimeni să fi pățit așa ceva, dar na... Azi, te căsătorești, faci credit la bancă, apoi află șeful tău despre chestia asta, moment în care ești cu adevărat futut, că ăsta o să te frece cum vrea pana lui. Dacă nu îi sugi penisul - cum se zice - riști să ți se zică celebra replică din legenda anilor noștri: auzi, dacă nu îți convine, am 500 de oameni care așteaptă la poartă să îți ia locul. Ori taci și înghiți, ori pleci. Cât pleci, cine plătește rata la hoți (bancă)? Deci când era mai bine? Atunci când aveai de oferit copilului mere și fasole, casă ieftină și vacanță la Eforie, sau azi când are sute de shaormerii, Mc Donalds și KFC, casă scumpă și cu sudoare plătită și vacanțe numai la bunici? Bine, la fel de adevărat este că în aceste vremuri poți să faci 1.000.000 de euro, să îți iei vile și Ferrari, să mergi când vrei la școală (!!!) și așa mai departe. Dar ce ne facem cu tinerii care se nasc oameni normali ci nu intreprinzători așa cum îi vrea societatea capitalistă de dreapta, ce ne facem dacă oamenii nu se nasc cu spirit de afacerist de succes, nu se nasc învingători, dacă nu se nasc genii? Dreapta ne vrea genii, inovatori, capitaliști și așa mai departe. Ce ne facem dacă nu ieșim astfel? Și în comunism puteai să fii deștept, și ei aveau nevoie de astfel de indivizi (și-au dat seama mai greu, după măcelul pe care l-au purtat în anii '50 asupra intelectualilor) deveneai medic, inginer, economist, profesor și așa mai departe. Și ce ingineri aveam pe vremea aia, și ce economiști sau profesori... Ce medici! Azi, dacă răzbești prin toate capcanele pe care ți le pune statul, ajungi să îți trimiți copilul la școală unde dă uneori de profesori din ăia despre care vă povesteam mai sus, cu 220 de euro salariu. Medicii au plecat afară (aici un medic de pe ambulanță are 1800 lei salariu, deci 400 euro), inginerii la fel, profesorii buni îi numeri pe degete. Cine să ne mai învețe copiii meserie dacă toți cei buni au fost izgoniți din țară? Ce învață piticii noștri dacă TVR-ul este distrus (care face cât de cât și cultură, atâta câtă i se dă voie) în timp ce televiziunile la care sunt invitați membri ai societății cu grave carențe educaționale sunt susținute legislativ și moral de clasa politică de la noi? Oare când era mai bine, atunci sau acum? 

luni, 28 iulie 2014

Vacanța la mare 2014

Ca în fiecare an, atunci când bunul Dumnezeu decide să mă țină sănătos, dau o fugă studențească până pe litoralul nostru, câteva zile (de fiecare dată insuficiente) de stat la plajă, de rupt de stressul de peste an (parcă din ce în ce mai prezent și mai agresiv), relaxare și dolce far niente. Pentru mine, marea și plaja reprezintă maximum de bine pe care viața mi-l poate oferi, nimic altceva nu mi se pare ca fiind cel puțin la fel de fain ca mersul la mare și stat în pielea goală pe plajă. În tot timpul cât am fost acolo nu am purtat DELOC pantofi, ciorapi sau alte asemenea obiecte vestimentare indeispensabile orașului, crocșii mi-au fost prieteni pe tot parcurul deplasării, piciorul gol direct pe iarbă sau nisip fiind în această perioadă regula de aur a vestimentației de vară. Ca în fiecare an, înainte de a pleca am făcut 999 de planuri, ca de fiecare dată nu am avut timp suficient pentru a le duce la îndeplinire pe toate; cred că ar trebui să stau cam 30 de zile pentru a-mi putea satisface pe deplin setea de soare, plajă și pentru a merge peste tot pe unde îmi propun. Anul acesta a fost unul în care mi-am confirmat pentru a nu știu câta oară că chubby (sau oricum, nu skinny) reprezintă idealul de corp de femeie, în opinia mea, cele mai frumoase femei pe care le-am văzut anul acesta pe plajă au fost cele cu forme rotunde, planturoase, bucălate (ca și corp zic), oricum trecute de 30 de ani. Cred că adevărata viață a unei femei începe după această vârstă, am avut această opinie și mai demult, acum sunt din ce în ce mai convins că așa este. Așa că, fetelor, nu vă întristați dacă ați trecut de 21 de ani și corpul capătă forme rubensiene, în opinia mea (și sunt convins că și a majorității domnilor) deveniți și mai sexy astfel. Nu m-a atras niciodată corpul de femeie care te trimitea mai degrabă cu mintea la o copilă decât la o femeie. Femeia așadar trebuie să posede forme. Apoi, am descoperit și eu (abia acum) niște plaje de nudism, ideale din mai multe puncte de vedere (ele sunt celebre, numai că eu nu le-am încercat până anul acesta) și pe care îmi propun să mai merg. Deși concediul a început prost (99% din vina mea) la cazare dând cu vreo 4 milioane mai mult de cum credeam eu, a fost totuși unul dintre cele mai bune din ultimii ani, fie și numai pentru faptul că am reușit performanța (pentru care mă felicit sincer) de a mă rupe mental de stressul de la serviciu și de orice se întâmplă acolo. Mai rar am reușit să mă deconectez total de acesta, anul ăsta am reușit o performanță pe care sper să o mai repet și altă dată. Singurii factori de stress au fost cocalarii din trafic, care, să mă ierte Dumnezeu, dar cred că sunt în mare proporție criminalii de mâine de pe șoselele patriei. Azi cocalar de trafic, mâine criminal cu ochii în lacrimi în accidentul rutier. Cred cu tărie că legislația de la noi ar trebui înăsprită drastic, crescute sancțiunile de câte 4 - 5 ori, altfel nu se poate. Cineva care a vizitat această țară, îmi spunea că în Japonia costă atât de mult dacă faci un accident, că mai degrabă rentează să ajungi cu 3 ore mai târziu dar în siguranță decât să faci un accident. Spunea că, deși japonezii sunt oameni care o duc destul de bine cu banii, totuși nu le convine să fie cei care provoacă un accident, sancțiunea - cel puțin cea financiară - fiind una demnă de luat în calcul. La noi... În fine. Cred că mai este vorba și de neam, al nostru fiind unul cu multe multe probleme, dar nu o să insist în postarea asta. Ceea ce am observat este faptul că pe plajele noastre de nudism sunt două probleme destul de mari - zic eu: 1. majoritatea nudiștilor sunt oameni trecuți de 35 - 40 de ani iar din urmă nu vine o generație care să conserve acest obicei extraordinar de fain. Majoritatea sunt „formați” ca nudiști acum 10 - 20 de ani, astfel că din generația tânără tot mai puțini oameni vin la plajă la nudism, iar motivele sunt multiple: rușinea (de înțeles până la un anumit moment, mai ales dacă nu au rude, prieteni sau cunoștințe care să le povestească despre acest stil de viață), frica de fotografiere (prezentă pe bună dreptate mai ales în rândul doamnelor), lehamitea de textiliștii maneliști care trag cu ochiul (de fapt nu trag cu ochiul, se benoclează retard în modul cel mai grobian) și alte asemenea motive. O altă observație de-a mea este aceea că de la an la an plajele sunt tot mai goale. Puținii oameni care mai practică nudismul fie pleacă în afară (Croația, Grecia, etc) unde condițiile și prețurile sunt cu mult mai bune decât la noi, fie se dispersează pe tot mai multe locuri de încercat libertatea maximă. Din câte am înțeles, încercările de a ne uni în vreo asociație sau un ONG ceva care să susțină în fața legislativului problematica nudismului au eșuat până acum. Sunt sigur că apariția unui cadru legal în care să se poată prctica nudismul ar aduce mai mulți curioși să încerce plaja nud. Dintre chestiile amuzante pe care le-am trăit, menționez pe duduia obeză din a cărui slip pe la spate ieșeau mițoși niște cârlionți plictisiți, pe doamna care stătea veselă crăcănată (la textiliști) și care purta niște bikinii tanga care nu acopereau atât de mult din sexul domniei sale precum își dorea (dar oare asta își dorea??) lăsând mai bine de jumătate pe afară. Sau, amuzant și totodată relaxant, este să vezi cum cățeii alearg veseli pe plajă iar stăpânul - cu limba de un cot - strigând intrigat la pufuleană să stea liniștit și cerând scuze necontenit în stâna și în dreapta pentru că, nu e așa, cățelul nu știe că dacă trece de tine să nu o ia peste cearșaful tău. Cu cât strigă mai tare cu atât ghemotocul alerga mai abitir. Sau, tot amuzant mi s-au părut și discuțiile purtate pe cu voce tare  de o familie de moldoveni care povesteau în dulcele grai specific tot felul de pățanii care poate în sine nu reprezentau ceva amuzant, dar povestite în gura mare pe plajă deveneau un show de stand-up la care asistam gratis. De bronzat nu m-am bronzat cum îmi doream, căci am prins cam 4 - 5 zile în care am făcut plajă numai parțial, ploaia fiind uneori prezentă, sau dacă nu ploua și mergeam la plajă totuși, nu era soare mai deloc. Nu vă mai povestesc de faptul că mi-am găsit niște pantofi bestiali la un preț ridicol de mic, că mi-am cumpărat 1 tricou și 1 pereche de pantaloni pentru ca la final să găsesc prin geamantan fix 1 pereche de pantaloni și 1 tricou, că uitasem că mi-am luat crema (am eu o cremă) și am găsit-o întâmplător prin bagaj cu 3 zile înainte să plec. Nu am făcut poze deloc, toate fotografiile trase cu telefonul mobil le-am postat pe Instagram, Twitter și Facebook. Cred că este primul concediu în care nu am făcut poze mai deloc. Nu prea am mai găsit scoici (de regulă vin cu o pungă, culese de mine, pe care le împart celor care doresc). Am fost și la plaja din Vadu, asta după ce am m-au trecut cam 2 tone de traspirație, căci la un moment dat nimerisem pe niște coclauri, oarecum diferite de ceea ce mă așteptam eu. Una peste alta, a fost o vacanță faină, dar care s-a terminat excesiv de rapid. Se confirmă faptul că atunci când faci ceva farte plăcut timpul pur și simplu se comprimă, senzația este că trece foarte foarte repede, că nu ai timp de nimic.. Adevărul este că, cel puțin 2 - 3 zile, când am schimbat aerul poluat de București cu cel fain de mare, am dormit ca un sac într-o gară, mult și bine. Eu unul vă recomand vacanțele aici, pe litoralul nostru, vă recomand să încercați și nudismul (dacă doriți, vă stau la dispoziție cu sfaturi sau tot ce mai aveți nevoie). Mulți dintre cei care au încercat măcar odată au rămas fani, fie că fac nudism alături de ceilalți fie că merg în locuri mai ferite. Serviciile au fost în mare parte ok (nu am mai făcut experimente, am mers unde știam că totul este ok). Un mare minus pentru schimbarea de tarif de la Cassa Ellamy (unde merg de 9 ani) care mi-a stricat un pic din începutul de vacanță, și pentru faptul că în 10 nopți de cazare nu s-a schimbat niciodată așternutul. Minus și la toaletele total retarde care nu se aduc la normalitate (cu costuri foarte mici cred). Un plus la cazarea cu demipensiune inclusă (dacă nu ai foarte mulți bani, este o soluție să iei cazarea cu mic dejun și cină incluse, se gătește excelent), deși la 130 pe noapte la cameră fără baie, frigider și tv (că nu e tv e ok) deja nu mai este tentant. La 100 lei pe noapte așa cum văzusem înainte să schimbe tariful, era o alegere excelentă. O notă mică și pentru primăriile din Vadu, Corbu, Limanu (2 Mai și Vamă) care nu investesc absolut deloc în infrastructură: de aici cred eu și numărul tot mai mic de la an la an care vin pe litoralul nostru. Sau în fine, dacă nu e treaba primăriilor, o notă mică pentru cine trebuie să le facă. 99,99999% la anul tot la noi voi merge la leneveală - asta dacă voi fi sănătos.

marți, 17 iunie 2014

Avem sau nu avem dreptate?

Ceea ce mă frapează uneori în discursul public al majorităţii oamenilor (şi uneori chiar şi în discursul meu) este faptul că aceştia (sau eu) nu iau sub nicio formă în considerare posibilitatea ca ceea ce spun ar putea fi cumva, pe undeva, măcar şi parţial, greşit. Vorbim de ca şi cum am fi deţinătorii adevărului absolut, iar în numele acestui fapt considerăm că suntem îndreptăţiţi să jignim, să înjurăm şi să ocărâm pe cel care nu este de aceeaşi parte cu opinia - a se citi adevărul - noastră/nostru. Desfidem pe oricine nu ne cântă în strună şi c greu sau chiar deloc nu acceptăm că am putea greşi. Fantastic, ne trezim demiurgi, ne culcăm zei ai adevărului, totul într-o orbire fantastică. Deşi consider că îmi stăpânesc destul de bine opinia pe care mi-o formez, mă trezesc deseori că aspecte pe care nu le ştiam - şi care schimbă percepţia asupra adevărului meu - apar la suprafaţă; ceea ce până mai ieri mi se părea de neclintit, azi e transformat în praf şi pulbere. Oare de ce mecanism, de ce sistem este nevoie pentru a ne putea face din prima o opinie corectă? Cum putem să facem faţă manipulării într-o epocă în care bombardamentul informatic (cred că acesta este încă un cuvânt mic) este pe zi ce trece mai agresiv, mai subtil, mai subliminal? Descoperind aspecte care pot ajuta şi pe alţii să îşi facă o opinie corectă, cum, prin ce mecanism le putem oferi informaţia într-un mod care să fie convingător? Simpla oferire a argumentelor nu este ok, nu funcţionează, indivizii şi masele cred mai degrabă un zvon acuzator, în care se dă o sentinţă (manipulatorie evident) decât o explicaţie logică. Aici este miza. Până la urmă, datorăm societăţii sau ne datorăm unii altora adevărul? Adevărul mântuieşte? Dacă şti că ceva este într-un anume fel şi vezi oameni care înjură din ignoranţă sau din răutate, este ok să ieşi să explici ceea ce ştii sau nu? Contează să avem opinii corecte? Un solilocviu de zeci de întrebări cu privire la adevăr îmi stau încă pitite în cap...

miercuri, 12 martie 2014

Studenții

Era o vreme când studențimea din România reprezenta o sursă inepuizabilă de speranță pentru poporul acesta. Începând de la rezultatele remarcabile obținute pe băncile facultăților, care mai apoi se confirmau prin profesioniștii de prim rang pe care instituțiile de învățământ le produceau, continuând cu manifestările din stradă împotriva diferitelor abuzuri ale conducerilor țării, studenții au reprezentat un punct de reper bine definit în cultura socială a României. Studenții erau suficient de maturi ca să poată ieși în stradă și insuficient de bătrâni ca să le fie frică de sistem, indiferent de cum s-a numit acesta. Imediat după Revoluție (eu voi continua să îi spun Revoluție, măcar și din respect pentru cei care au ieșit cu sufletul curat în stradă în acea perioadă) studenții au reprezentat catalizatorul necesar protestelor generate de acapararea puterii de către neocomuniști, în ciuda faptului că la baricade au fost cu totul și cu totul alte persoane decât cele care au primit funcții și demnități în statul acesta. Apoi ceva s-a întâmplat. Ultimul lider al studenților de care eu am auzit (deși am fost și eu vreo 4 ani student) a fost Marian Munteanu, despre care azi nu mai scrie nimeni nimic. Habar nu am ce mai face, probabil că „băieții” au avut grijă să îi șteargă numele din cartea de istorie, căci îmi e greu să cred că un luptător ca el s-a decis pur și simplu să se retragă din viața publică. Studenții din ziua de azi au fost dezbrăcați de orice imagine rebelă, de performanțe, de unitate, de trăire. Studenții de astăzi sunt doar mase de tineri care aspiră la ceva, la o funcție, la o pregătire din care se poate produce bani, eventual mulți. Studenții nu mai sunt o prezență în mentalul colectiv al anului 2014, au fost pedepsiți (înlocuiți) cu drăgușene și viorici de la Clejani. Omul anului acesta numai are nicio așteptare de la studențime, iar această stare de fapt are o dublă cauză: 1. studențimea, moartă de foame (ca deapururea aș îndrăzni să spun), moartă de sete, fără viitor și fără speranță, tace. Când ați mai văzut studenți în stradă și mai ales pentru ce? Nu mai este unitate, nu mai este acțiune, studențimea a ațipit. 2. îmi place să cred că această ștergere a studențimii din sufletele noastre s-a făcut în mod sistematic, voit, profesinist, dirijat meșterit de către oamenii care se tem de studențime. O să ziceți că sufăr de teoria conspirației, iar eu nu o să vă contrazic. Parcă niciodată studențimea nu a fost atât de tăcută și mai ales absentă dintre noi. Păcat. Un suflet nu moare niciodată, poate la un moment dat acest suflet se va trezi și ne va arăta că mai are (încă) forță. 

luni, 17 februarie 2014

Cum să transformi o zi banală într-una memorabilă

Simplu, având pur și simplu ghinion. M-am trezit ca de obicei la ora prestabilită pentru a merge la seviciu. „Încă o zi banală” mi-am zis în barbă și apoi am plecat galeș către baie. Am luat Matizelul si am pornit relativ vesel spre serviciu. După 3 - 4 minute de mers, acesta a dat un scurt dar evident rateu, motorul fiind pe punctul de a muri. Mi-am adus aminte cum am rămas eu cu Dacia B 23 JXL pe panta de la Mircea Vulcanescu - de mă înjurau toti troleibusiștii ca se chinuiau să mă ocolească, sau cum am rămas cu Matizelul meu viteaz pe panta de la Piața de flori de la Coșbuc. Ce sa zic, e o aventură să vii la serviciu fără să iei piciorul de pe accelerație și să condci precum tataia lui tataia. Apoi am luat tone de înjurături (se pare că este limbajul multora dintre cei care doresc să facă o reclamație) pentru că din cauza ceții nu s-a mai transmis nu știu ce căcat de biatlon sau așa ceva. Apoi m-a sunat un nene care dorea să îi vândă lui Ion Țiriac un Trabant, să îi fac și lui legătura cu „omu' ăla” (e pe bune!!!!). După ce mi-am curățat un pic bujiile, am constatat vesel că Matizelul nu ține și l-am împachetat și l-am încuiat și l-am lăsat frumușel în parcare. De aici începe distracția. Caut în portofel și văd că din motive care îmi scapă mi-am lăsat cardul RATB acasă. Merg și iau o panaramă din aia de cartelă, apoi mă pun pe așteptat. Îmi fac traseul în cap: orice până la Muzeul Satului, apoi traversare și iau 41, apoi pe jos o stație. După 20 de minute mă mir că încă mai sunt în stație, deși trecuseră mai bine de 15 autobuze. Mă întreb: „dar ce pana mea fac???”. Răspunsul - oarecum surprinzator - a sosit instant: așteptam un 282. Reconfigurare traseu. Zic, lasă că dacă tot am stat un an, iau 282 până la Basarab și apoi iau 35. Ajung la Basarab și - LOOOGIC - îmi iau 4 (patru) gogoși. Îmi era foarte foame. Când am coborât din 282, tramvaiul era în stația de sosire. Zic: „aaa, am timp, că ăștia până de dau jos, până una alta, până se cacă (oare ce face dacă îl trece căcarea pe traseu????)”. Nu am avut. Pfffff, și astea vin la 15 minute.. Numai că, surpiză, după 3 minute apare un tramvai. Zâmbesc satisfăcut că am și gogoșile și a venit repede și tramvaiul, după care cu o oarecare stupoate constat ca 35-ul meu era de fapt un 44, adică a făcut galeș la dreapta, lăsându-mă să halesc pofticios toate cele 4 gogoși. Între timp am admirat triștii-taximetriștii fără comenzi, murind de foame, ceea ce mi-a mai îmbunat situația. După ce am halit cateva gogoși (4), am constatat că am ceva pe obraz. Am căutat unicul șervețel pe care îl primisem de la gogșerie și pe care îl pierdusem (nici acum nu știu unde), așa ca m-am șters cu ambalajul de la o gogoașe. M-am suit tacticos în tramvai unde am început să butonez la mobil. Apoi la un moment dat i-am oferit locul unei doamne, care se uita chiorâș la mine și care a ezitat în primă instanță să preia locul oferit cu atâta candoare de mine. Când am ajuns acasă am înțeles și de ce: crema de vanilie care poposise în colțul gurii mele, era acum întinsă foarte elegant pe toată bărbia.
P.S.
Mă duc să îmi pilesc seasul.

sâmbătă, 8 februarie 2014

Apropierea de Dumnezeu

Îmi tot zburdă în minte zicerea aceea conform căreia „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos al lumii este mai mare ca iubirea celui mai mare sfânt către Dumnezeu”. Cuvântul pe care doresc să îl subliniez este „iubire”, căci eu cred că numai așa putem să ajungem la Dumnezeu, prin iubire. Prin ură nu ajungem nicăieri, ne însingurăm, ne despărțim de oameni, de bine, de tot ceea ce ne-ar putea aduce un beneficiu în încercarea noastră de a ne mântui. Nebunii nu par apropiați de Dumnezeu tocmai pentru că ei nu mai pot iubi așa cum o face un om sănătos, nebunii se limitează numai la „a exista”. Lacuna de iubire îi ține departe de Dumnezeu, dar nu îi privează de mântuire (fericiți cei săraci cu duhul), pe când omul cu suflet rău nu are această soluție la îndemână. Apropierea unui om față de Dumnezeu este așadar un semn al iubirii. În fine, am mai multe idei în cap, dar inspirație zero pentru a vi le spune și vouă așa cum le trăiesc eu... 

joi, 23 ianuarie 2014

Ne-a fost șterpelită indignarea

Indignați-vă. Fiți vigilenți. Nu lăsați orânduirea să vă prostească, fiți cu băgare de seamă și luați atitudine atunci când vi se încalcă demnitatea, onoarea, dreptul vostru la un trai decent, nepoluat, strigați când are loc o nedreptate, când cei mici și slabi sunt călcați în picioare de cei mari și puternici, ridicați vocea voastră și spuneți nu când indecența, prostul gust, incompetența sau chiciul vă atacă viața. Stați drepți în fața scuturilor opresorilor, aduceți-le flori, fiți cu sufletul împăcat că sunteți de partea bună a baricadei și chemați-vă cunoștințele alături de voi. Ridicați simbolic pumnul și strigați ceva, strigați-vă păsul, cauza, crezul. Iată o palidă creionare a ceea ce înseamnă a te indigna. Dar ce ne facem dacă începem să constatăm că răspunsurile la unele dintre întrebările noastre ne duc într-un cazan cu mirare, dacă după ce ne mirăm constatăm că indignarea noastră a fost șterpelită ștrengărește și folosită la obținerea unei alte inepții decât cea asupra căreia ne revărsăm supărarea? Ce facem dacă după mai multe experiențe eșuate nu ne mai rămâne nici măcar această formă de fragedă libertate, indignarea? Ne mai putem indigna, mai putem crede în puritatea unei cauze dacă vedem că susținătorii ei se bălăcesc în aceeași mlaștină cu opresorii noștri, cu ticăloșii, vânzătorii sau mișeii? Oare câți indignați curați mai ies din case crezând că ceea ce fac este bun și drept și nu sunt victimele unei meșteșugite manipulări de masă? Oare câți merg la proteste fără să ia în calcul și ipoteza că ar putea fi manipulați cumva și că gestul lor dalb și îngeresc nu este prelucrat de către minți și suflete negre în ceva nociv și toxic pentru societate? Câte cauze drepte și neîntinate de interese meschine - mai mici sau mai mari - cunoașteți? Mai putem să credem în cei care se urcă eroic pe baricade sau pe piedestale pentru ca să ne vorbească, atunci când îi vedem că după o perioadă pupă mâini murdare și primesc câte un os de ros? Este bine să ne lăsăm conduși, să nu ne punem întrebări, să urmăm persoana cea mai carismatică și mai guralivă, și mai sus cocoțată? 
Indignați-vă, dar nu fiți naivi. 

marți, 21 ianuarie 2014

Cu o moarte toți suntem datori

Fie că murim anonimi, fie că murim eroi, până la urmă cu o moarte toți suntem datori. Întrebarea care se pune este care moarte este mai tristă, mai dramatică, care viață este irosită și care împlinită, cea anonima sau cea eroică? Există vreo diferență între moartea celebră și cea anonimă? Care este diferența între un om care moare din cauză că avionul său s-a prăbușit și omul care moare pentru că nu are bani să își trateze o boală și moare cu zile - cum se zice în popor? De ce unele morți sunt mai plânse ca altele, până la urmă nu sunt tot decese? Când moare un actor e doliu în toată țara, când moare un zidar nu plânge nimeni în afara familiei lui. Oare nu tot o pierdere e și aia? Cum se face că de fiecare dată când mor oameni nevinovați, cumva vina ajunge tot la politicieni sau la decidenți? Eu cred că din fiecare moarte se poate învăța câte ceva, fiecare moarte spune câte o poveste. Absolut fiecare.