joi, 6 noiembrie 2014

Eu nu pot să car cruci

Mă uit în jurul meu şi văd zi de zi tot felul de oameni în diverse nevoi, oameni care duc pe umeri cruci mai grele sau mai uşoare. Tot în jurul meu văd deseori alţi oameni care aleg să se implice în sprijinirea acestor nevoiaşi care au fost într-un fel sau altul bătuţi de soartă. Şi apoi mă uit la mine. Ce diferenţă enormă, ce sus sunt unii pe scara evoluţiei şi ce aproape sunt ei de mântuire şi ce jos sunt eu şi ce departe de mântuire. Aşa în sinea mea îmi spuneam că e de ajuns să nu fac rău în jurul meu şi să încerc pe cât posibil să îi îndemn şi pe alţii să facă bine, dar cred că mă înşelam amarnic.Nu, nu este de ajuns să îţi duci propia viaţă într-un soi de singurătate de tip nou, trăită în mijlocul oamenilor. Uneori trebuie să te ridici şi să îi ajuţi şi pe alţii să îşi ducă crucea (deseori mai grea decât a mea), trebuie să te mobilizezi, să acţionezi, să întinzi o mână acolo unde nepăsarea îşi face loc. Eu însumi trebuie să fac ceva; dar asta zic de ani buni fără a putea ieşi din stuporul în care am îngheţat de frică acum mai mulţi ani, trebuie să mă înving pe mine însumi, vreau să ajut, pot, dar nu o fac. Habar nu am dacă solilocviul de scuze pe care mi-l invoc mă ajută cumva să fiu mai aproape de un adevărat om, habar nu am dacă scuzele sunt pe bune sau numai inventate de un mecanism de apărare de-al meu (care este inventat probabil de lene), habar nu am dacă cei din jur mă înţeleg sau numai mă judecă, ceea ce ştiu cu mare precizie este că neputinţa mea de a căra cruci nu mi-a adus nimic bun până acum. Oare o exista speranţă pentru mine?