miercuri, 31 august 2011

Stop!

Stop! Opriți căutările. Este inutil să mai căutați, cea mai frumoasă și mai cuminte pisică din România se află la mine.

marți, 30 august 2011

Cancerul

Astăzi am avut o supriză neplăcută: mi-am văzut încă un coleg de muncă atacat de cancer. Acum câteva luni când l-am văzut ultima oară avea 120 de kilograme, era roșu la față și plin de viață, vesel, în putere. Astăzi când l-am văzut mai avea doar vre-o 80 de kilograme cred, era alb ca varul la față, orice sclipire de viață părea că l-a părăsit, era transpirat și palid. Din fericire am înțeles că acum este ok și că a trecut peste ceea ce era mai greu, am înțeles de la el că a scăpat. Cancerul nu îți ia numai sănătatea, îți ia tot: pofta de viață, dorința de supraviețuire, zâmbetul, speranța, tot ceea ce Dumenzeu ne-a dat iar noi nu apreciem deloc. Uitându-mă dealungul vieții mele la oamenii ce au fost loviți de cancer, îmi dau seama că am cel puțin un motiv să zâmbesc astăzi, să fiu bucuros și să mă declar fericit. Uitându-mă la oamenii ce sfidează mortea (si nu de fiecare dată reușesc să o și învingă) mă gândesc că e posibil ca așa să fi arătat noi oamenii dacă Dumnezeu nu ne insufla Duhul Sfânt, cel fără de care nu am fi putut fi oameni și cel de care ne batem joc zilnic prin jigniri și uri incomensurabile aduse semenilor noștri. Uitându-mă la colegul meu astăzi, am realizat că boala - și mai ales cancerul - ne poate da nouă tuturor lecții pe care daca vrem ni le putem însuși, dar deseori rămânem doar impresionați de dramele semenilor noștri numai fix câte secunde sau minute îi privim în ochi. Apoi, nimănui nu îi mai pasă... Mor zilnic zeci de oameni pe lumea asta din diverse motive - nu mă refer la cele naturale - și nimănui nu îi pasă. Culmea, deși cei mai mulți dintre oameni tânjesc după bani, averi nemăsurate și celebritate, se pare că eu tot în durere, tristețe și anonimat găsesc adevăratele valori ale umanității, ale creștinusmului și ale vieții ideale. Dumnezeu ne sădește semne peste tot, trebuie numai să ne ascultăm uneori și sufletele. Cei cu suflete bune vor auzi corurile de îngeri.

Dumnezeu pentru o zi

Mulţi oameni se gândesc probabil cum ar fi să fie Dumnezeu pentru o zi. Pe la Hollywood mai mulţi oameni au încercat să imagineze o astfel de experienţă într-un regim mai mult sau mai puţin serios. Eu stăteam şi mă gândeam în dimineaţa asta în drum spre serviciu că mie mi-ar fi tare greu să le zic unora să facă ceva, ei să facă altceva iar eu într-un final să îi iert şi să îi iubesc totuşi la fel de profund ca mai înainte. Eu cred că mă enervam la culme şi dădeam cu barda în stânga şi în dreapta şi nu iertam pe nimeni.

duminică, 28 august 2011

Victorieeee!

Nu demult o bună parte din opinia publică din România era impresionată - sper eu - până la lacrimi de soarta unor căluți nevinovați din pădurea Letea, ce erau tratați absolut scandalos de niște animale care dintr-o eroare își spun oameni, ei în fața lui Dumnezeu fiind mult mai jos decât caii pe care-i schingiuiau. În fine, Dumnezeu și-a arătat măreția și a făcut ca un gest dintr-o pădure de la o margine de țară să aibă notorietate mondială. Caii au fost salvați de oameni inimoși și acum se pot întoarce înapoi în casa lor. Sperăm doar ca imbecilii ce au chinuit bietele suflețele să fi fost loviți de blestemul cailor și le putrezească carnea pe ei.

joi, 25 august 2011

Big boss. Little boss. Scârboss...

...era un banc odată pe tema şefilor, că cică de câte feluri sunt. Nu reuşesc să înţeleg niciodată de ce este uneori nevoie de un catralion de şefi în societatea românească, preponderent în instituţiile de stat dar şi aşa, prin firme şi firmuliţe. Odată am citit o organigramă a unei firme de turism private şi în afară de contabilă şi două funcţionare (să le spunem aşa), toţi ceilalţi 15 angajaţi ai firmei aveau titulaturi de "director". "Director de vânzări", "Director zonal", "Director de account" şi aşa mai departe. Desigur, ăştia erau plătiţi pe cartea de muncă cu minimum ce se poate plăti un director, dar ce mai contează atâta timp cât pe cartea de vizită apare frumos titulatura pompoasă. Un alt exemplu: la o firmă trebuia zugrăvită o cameră. Oamenii ce munceau într-însa au făcut o cerere. Asta a fost aprobată de vre-o 4 duzini de şefi apoi au urmat vizitele la locul faptei. A venit şeful ăla cel mai mic, apoi şefuţu şefului, şeful de compartiment, şeful de direcţie, şeful cel mare. Probabil că dacă venea şi Prim Ministrul şi Preşedintle statului comisia era împlinită. Apoi aşteptarea. Da, dar nu sunt fonduri, nu sunt oameni, nu este aia, nu e ailaltă. Facem, dregem, întoarcem camera pe dos. Asta cu vorba, că nu doare pe nimeni să spună. În fapt nici măcar nu se mătură în curte, nu se mătură zic, nu pomenesc de mari lucrări de... zugrăveală. Şi aşa se pot da mii de exemple. Unii sunt şefi buni, ştiu ce au de făcut, ştiu să se comporte cu oamenii, ştiu să vorbească, să înţeleagă o problemă personală a unui subaltern, ştiu meserie, ştiu, ăsta e verbul care pe scurt îi caracterizează. dar sunt şi alţii neicuţăăăăăăă.... ptiuuuuu! Te iei cu mâna de cap şi dai cu el de pământ. La noi la români pare că toţi oamenii vor să fie şefi. Toţi au ei soluţia cea mai bună şi absolut toţi cred că ceea ce au făcut cei de dinainte a fost fundamntal greşit. Asta se vede şi în distrugerea prezentă la orice pas cauzată de şefi puşi pe criterii dubioase, şefi ce de fapt sunt nişte fiinţe meschine şi mici care nu înţeleg mai nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Îmi este milă de aceia. Ştiu ce înseamnă să fii şef, ştiu ce înseamnă să porţi responsabilitatea funcţionării în bune condiţii a unei părţi dintr-o firmă. Tocmai de aceea îi apreciez nespus pe oamenii care reuşesc să fie oameni purtând totuşi pe umeri o povară mai mult sau mai puţin grea. În ceea ce mă priveşte pot spune că am fost un om foarte norocos. Am lucrat în mai multe locuri şi mai pe nicăieri nu am dat de şefi cu decizii sau comportamente absurde. Ba din contra, fiecare dintre ei m-au ajutat să mă maturizez într-un fel sau altul şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat, atât pe partea profesională cât şi pe partea umană şi tuturor le sunt recunoscător pentru aceste aspecte.

marți, 23 august 2011

Partidul. Poporul. Româniiiiiiiiiiiiiiiiiiia!

Ce rahat de popor e ăsta care după experienţa deloc plăcută a anilor de comunism în care oamenii erau luaţi cu japca din intreprinderi şi duşi pe te miri unde, după lecţiile de la istorie în care se prezentau atrocităţile naziştilor cu oameni în vagoane şi alte asemenea experienţe, se mai lasă urcat ca nişte vaci (scuzaţi dragi văcuţe, comparaţia vă jigneşte) în autobuze pentru a face voia unuia sau altuia (a se citi "pentru a vota") dintre indivizii care le oferă în schimb o mare pungă cu căcat putrezit scos din haznaua partidelor - vezi Doamne - imaculate? Bine, nici să spun că tot poporul este astfel nu este corect din partea mea, dar văd astfel de comportamente de şeptel mai peste tot, prin mai toate regiunile şi pe bune că îmi vine să spun că este vorba despre popor în general...

duminică, 21 august 2011

Alegeri

Uneori este esențial ca în viață să alegi bine. Unele lucruri, fapte, întâmplări nu le poți alege cum să fie ci doar asiști ca un spectator neputincios cum trec peste tine. Mă gândesc că poate bunică-miu ar fi dorit să facă altceva decât să petreacă câțiva ani buni în război, mai știu eu ce familie nu și-a imaginat că vor cunoște fiecare colțișor al spitalului unde se tratează copiii de cancer și așa mai departe. Aici cei în cauză nu au opțiuni. Dar există și fapte ce implică cel puțin o bifurcație, unde se poate alege între A și B una din variante. Poți alege între Dumnezeu si bani de exemplu. Sau între leneveală și voluntariat la Crucea Roșie. Între a pierde timpul și a folosi fiecare secundă din viață pentru a face bine. Sau te poți pune în slujba răului, e și asta o opțiune. Ideea este că la fiecare acțiune există și reacțiune. Dacă alegi calea binelui vei fi răsplătit cu bine la fel cum dacă alegi cealaltă cale vei suferi consecințele. Plec de la raționamentul că cei puși în fața deciziilor importante sunt oameni maturi, cu capul pe umeri, raționali, ci nu adolescenți întârziați sau copii de 72 de ani... În sprijinul alegerilor stă - dacă putem face o analogie cu desenele animate - un îngeraș bun pe un umăr și un îngeraș rău pe celălalt umăr care odată ajuns la răscruce te îndeamnă să o iei pe calea lui. Tu decizi ceea ce faci, ei doar vor să te convingă de - hai să le spunem așa - avantajele uneia sau alteia dintre decizii. Banul te va face probabil fericit o perioadă, la fel și faima, dar în curând vei ajunge să cumperi inclusiv prieteni, atenție, iubire și multe altele. Vei ajunge astfel în postura de a te căi că ai ales această cale și te vei trezi exact unde ai fost odată, la o răscruce în care vei fi iar pus în postura de a alege între Dumnezeu și bani, între bine și rău, între viața fizică plină de plăceri și asceză. Deși nu toți oamenii săraci sunt niște oameni extraordinari (și aici mă refer exclusiv la sărăcia financiară), eu cele mai multe diamante sufletești printre ei le-am descoperit, cele mai multe căni cu apă de la ei le-am băut, cele mai multe bucăți de pâine de la ei le-am mâncat. Am găsit și oameni bogați cu suflet mare, dar foarte puțini prin comparație cu cei săraci.

joi, 18 august 2011

În grabă

Niciodată, dar niciodată nu vă aşezaţi pe WC dacă nu v-aţi asigurat temeinic că undeva în zona de relaxare există şi hârtie igienică.

marți, 16 august 2011

Te iubesc. Sau nu?

O întâmplare simplă petrecută la o coadă mică la o casă de marcat în Billa mi-a dat oarecum de gândit. 2 dudui veniseră precum subsemnatul să cumpere ceva nimicuri undeva la 9 jumate seara „că uitaseră să ia mai devreme”. Odată ajunse la casă și-au separat cele 3 - 4 produse pe care le luaseră fiecare și și-au așteptat într-o aparentă cordialitate rândul. Odată ajunsă prima a plătit produsele cumpărate cu un bon de masă sau nu știu câte, numai că produsele nu făceau suma exactă de pe bon, astfel că duduia 1 - să îi zicem - a plecat în magazin să mai ia ceva. Duduia 2 și-a trecut și ea produsele peste casă și tot așa, a scos câteva bonuri de masă. Casiera, ca să nu stea toată lumea să le aștepte pe prințese (hmmm, acum observ că pentru 10 fără ceva eram destui oameni în Billa....) îi propune o soluție de compromis, ca să plătească împreună și se socotesc ele după aia, moment în care duduia 2 ce aștepta cuminte la casă să sosească concasiera, și-a schimbat facesul aparent fericit de până atunci și a aruncat mai în șoaptă așa replica următoare: „nu, nu e bine să te bagi cu doamna în afaceri”. Ce m-a intrigat a fost reluarea feței vesele atunci când dudia 1 s-a întors înapoi la casă. Hmmm, așa suntem și noi, sau mai corect așa cred că suntem și noi, sau cei mai mulți dintre noi. Mințim dacă cineva ne întreabă ceva iar răspunsul pe care îl avem de oferit știm sigur că nu place. Uneori mi-ar plăcea să le pot spune unora ce cred despre ei, alte ori mi-ar plăcea să aflu ce cred cu adevărat unii oameni despre mine. Trăim într-un soi de minciună pentru că minciuna în acest caz este pe același palier cu adevărul, astfel că dacă nu îți place cineva și îi spui asta, este posibil ca acel cineva să aprecieze totuși sinceritatea, la fel cum dacă îi spui că e o persoană deosebită te poate aprecia și mai tare. Problema este deci la primitor, la destinatarul iubirii sau noniubirii, dacă acesta este destul de matur încât să conștientizeze că nu este totuși Dumnezeu pe Pământ și că are și el/ea hibe ca mine, ca tine sau ca oricine altcineva. Eu am întâlnit și oameni care îmi spuneau verde în față ce gândeau despre mine, oameni pe care deși la prima strigare nu îi simpatizam în mod deosebit și evident că nu îmi plăcea atunci când îmi reproșau ceva, într-un mod ciudat am ajuns să îi apreciez și să îi stimez până la final mai ales că eu nu am reușit să le mărturisesc ceea ce gândeam cu adevărat despre domniile lor. Oare cum ar fi să existe o zi a sincerității, a dezvăluirilor, în care duduia 2 să îi poată spune în față, direct și elegant duduii 1 că este o zgârcită, o zgârie brânză care nu mai dă banii înapoi sau care - mai rău - se bucură și la 10 bani dacă îi găsește pe jos. Ca eu să le pot spune unora sau altora niște chestii, ca unii sau alții să îmi poată spune dacă-mi zâmbesc pe bune sau numai pentru că așa se face.

Haoleu!

Haoleala este o a 2-a natură a românilor. Asta e clar. Eu însumi încerc să aduc tot felul de scuze mai mult sau mai puţin reale pentru a-mi justifica lenea, neputinţa, prostia şi mai ştiu eu ce eşec. În toată haoleala asta naţională există însă şi frânturi de adevăruri, există şi motive pentru care am ajuns să aruncăm pe "nu" la orice idee de progres sau schimbare. Autorităţile corupte, şmecheria imbecilă a altora, lenea şi delăsarea şi mai ştiu eu ce alte metehne, ne fac pe noi, oamenii din mulţime, să lansăm o pleiadă de "nu se poate" sau "la noi e buricul universului" sau alte expreşii din astea. Oare aşa să fie, oare aici să fie imposibil un trai decent în care oamenii să fie plătiţi cum trebuie, patronii să aibă mediul economic în care să îşi crească capitalul, autorităţile să nu mai fie atât de greu de convins să îşi facă treaba şi aşa mai departe? Oare sunt unele categorii mai deocheate ca altele aşa cum în mod finuţ ne îndeamnă marinaru' să gândim? Citeam la un moment dat o haoleală din asta pe un site, unde un pensionar (sau cel puţin aşa dorea autorul să lase impresia, cum că un pensionar a scris acel răspuns) se dădea victimă că este greu să trăieşti cu 500 - 700 lei pe lună. În mintea mea au şi sosit contraargumentele la haoleala ăstuia, deunde şi inspiraţia pentru acest subiect. Adică cum? Păi mă gândeam că pensionarul stă acasă şi ia 700 (se ia şi mai mult...) în timp ce foarte mulţi cunoscuţi de-ai mei muncesc şi 10 ore pentru banii ăştia. Plus că, să încerce pensionarul respectiv să trăiască cu un salariu de 1.000 lei cu 2 copii şi rată la bancă pentru a nu sta sub cerul liber. Că el are casă, pentru că "nenorocitul" ăla de Ceauşescu le dădea case, pentru că în anii 70 şi 80 se construia în draci blocuri şi mai tot românul avea unul mai mic sau mai mare, pe când azi te bagi sclav pe viaţă la o bancă care te jumuleşte cum vrea pentru apartamentul ăla. Să îl văd eu pe pensionar cum se descurcă pe piaţa de muncă unde stai la mâna angajatorului şi eşti pertmanent în postura să îţi pierzi locul de muncă, nu ca pe vremea lui unde odată angajat la IMEB ieşeai garantat la pensie din acel loc fără să conteze foarte mult dacă eşti competent sau nu. Sunt mii de tineri care după ce îşi plătesc datoriile la stat în fiecare lună nu mai rămân cu nici 200 la dispoziţie, d'apăi 500 sau cât o rămâne unui pensionar sănătos. Bine, 98% dintre pensionari nu sunt sănătoşi şi dau 2 - 300 pe medicamente, 2-300 pe ale casei (întreţinere, lumină, telefon, etc) şi astfel tot cu 100 mai rămâne şi el. Apoi mi-am dat seama că marinaru a reuşit să ne inducă în mental obiceiul de a ne urâ unii pe alţii, de a ne judeca precum ne judecăm duşmanii şi de a ne victimiza prin comparaţie. Păcat că am gândit aşa, păcat că s-a haulit aşa. Haoleala însă ne este caracteristică tuturor românilor, la fiecare în procente mai mari sau mai mici.

luni, 15 august 2011

Prostia altuia

Prostia este ceva foarte relativ. Toți credem despre niște semeni ai noștri cumva că sunt proști, imposibil să existe cineva care nu crede despre nimeni că este prost. Prostia altuia este fascinantă: ne face să râdem, să desfidem și mai ales ne face pe cei mai mulți dintre noi să afișăm o oarcare stare de superioritate față de prost. Am urmărit cu deosebit interes dezbaterea pe tema prostiei susținută de 2 personaje ce astăzi sunt destul de controversate dar pe care personal le stimez în ciuda opțiunilor politice ale domniilor lor, mă refer aici la domnii Pleșu și Liiceanu. Linia pe care au urmat-o în acea emisiune a fost una foarte faină, au plecat de la prostia propie și au încercat cu o eleganță desăvâșită să definească într-un final prostia crasă, prostia altuia, prostia în formele ei ele mai pure. E, uite aici intervine diferența între domniile lor și mine, căci eu nu vorbesc deseori despre propia prostie. Deși aruncându-mi fugar o privire spre trecut-mi nu găsesc elemente de care să mă rușinez profund, la o mai atentă analiză constat de fapt că cu oarecare lejeritate un înțelept m-ar putea considera prost. Disputa în care ne-am angaja și argumentările mele cred că nu ar duce la o limpezire în mintea mea a unor aspecte asupra cărora un critic exigent s-ar putea exprima în termenii de mai sus, adică, altfel spus, nu aș fi convins că am resursele să conving pe înțelept că-s deștept ci nu prost. Uite, de exemplu încercarea mea ridicolă de a salva o relație care este evident că nu mă duce nicăieri mi-a mâncat 8 ani din viață. 8. Rezultatul va fi desigur ruperea relației căci este cu neputință să pot accepta starea actuală de fapt, dar de ce am așteptat atâta timp? De ce mi-am spus acel prostesc „lasă că în timp se va schimba și dacă am răbdare această fată mă va face fericit” când orice idiot știe că ce-i în gușă e și-n căpusă, adică oamenii de regulă nu se schimbă. Asta după ce înainte de acești 8 ani am mai avut o relație cu năbădăi pe care am sfârșit-o prin despărțire, ce e adevărat nu de 8 ani... Așadar, de ce mă gândesc eu tot timpul la prostia altuia, de ce zâmbesc ironic la manevrele taximetriștilor bucureșteni, de ce mă scarpin în barbă la replicile imbecile ale unor români, de ce refuz să merg pe stadioanele din România și de ce le zâmbesc „filosofilor” retarzi dacă eu însumi sunt câte puțin din fiecare? Dacă eu nu pot întoarce și celălalt obraz, de ce mă comport de ca și cum aș fi întors deja obrazul? De regulă vorbim de prostia altuia uitând să fim smeriți așa cum ar fi trebuit. Nu toții, unii dintre noi așa facem, uităm că Dumnezeu ne-a cerut să ne iubim aproapele și ne aruncăm des și inutil în tot felul de reacții pe care apoi e posibil să le regretăm, uitând să vedem bârna din ochiul nostru ci denunțând cu glas ridicat prostia altuia. Prostia altuia este cea care iese la suprafață în timp ce prostia propie este cea care niciodată nu este acceptată ca fiind prezentă. Aproape nimeni nu recunoaște public că este un mare prost, că s-a înșelat, că a greșit. Încercarea mea din seara asta de a-mi expune prostia este o palidă reparație, un gest pe care trebuia să îl fac mai demult spre liniștea mea dar pe care din prostie nu l-am făcut până azi.

marți, 9 august 2011

Londra sub asediu

La Londra au loc zilele acestea manifestaţii care au degenerat într-un adevărat război de stradă. Se pare că libertatea s-a întors de data aceasta împotriva autorităţilor britanice şi cred că lecţia pe care ar trebui să o înveţe "părinţii democraţiei" este una mai mult decât evidentă. Totul a început de la faptul că un nenorocit de gangster a fost împuşcat de poliţie. Poliţia din Londra şi bănuiesc că poliţia de oriunde din lumea asta nu împuşcă pe nimeni aiurea aşa, doar că ceva agenţi sau ofiţeri sau ce or fi s-au trezit mai prost dispuşi dimineaţă. Este evident că jegul ăla a meritat să moară. De aici începe "democraţia" londoneză, care a permis un marş de protest la faptul că poliţia nu s-a lăsat linşată pe stradă (!!!!!!!). De ce ar permite primăria un astfel de protest nu reuşesc să mă dumiresc, mai ales că prin vestul continentului au loc des astfel de proteste. Cred că libertatea prost înţeleasă atât de partea autortăţilor cât şi de partea protestatarilor a putut fi adusă în discuţie foarte serios zilele acestea, mai ales că îniţial populaţia Londrei "susţinea marşul de protest împotriva crudei poliţii"... Imbecili sunt peste tot iar falsa simpatie şi empatie faţă de decedatul ce le jefuia casele şi mai ştiu eu ce făcea, coroborate cu ura faţă de autorităţile reprezentate aici de poliţie a dovedit au fost deturnate de cursul faptelor. Dumnezeu cred a scos biciul şi a făcut dreptate de această dată, a bătut o mulţime care a lepădat principiile creştine în favoarea unora impuse de o ceată de bieţi care vorbesc frumos pe la televizor, genul de oameni care fac o indecentă careră şi pe meleagurile noastre şi care îşi găsesc adepţi retarzi ce vorbesc exclusiv în sofisme. Poliţia britanică a făcut bine că s-a dat depăşită şi i-a lăsat pe corcodeii satanişti să îşi facă de cap prin oraş, astfel, poate că data viitoare populaţia va face un mars de protest atunci când poliţistul este scuipat, înjurat, sfidat, agrsat sau mai ştiu eu ce păţesc aceşti eroi moderni în activitatea lor. O silă de nedescris mi s-a făcut azi ascultând Guerilla în maşină, când un sofiot dintre cei despre care pomeneam mai sus, practic îi ridica în slăvi pe "protestatari", cum că ei manifestă împotriva asupririi autorităţilor. Ori să fim serioşi, dacă nici Marea Britanie nu are o politică socială permisivă, dacă nici Marea Britanie nu îţi asigură o viaţă decentă, dacă nici în Marea Britanie nu este respectat individul, atunci nu mai ştiu unde altundeva este mai bine ca în această ţară. Şi atunci de unde protestul împotriva autorităţilor despre care ne vorbea marele om de radio??? Silă mi-a fost, silă silă silă. Eu începând de azi nu mai ascult acest post de radio.

luni, 8 august 2011

Ţipla de pe telefon

Unii-şi cumpără telefoane noi. Astea, din fabrică vin cu mai multe soiuri de ţiple lipite pe ecranul telefonului sau pur şi simplu aiurea, peste tot, fiecare componentă fiind învelită în tot soiul de plastice. Ideea pe care cred eu că au avut-o în vedere băieţii ăia de fabrică minunatele obiecte ale dependenţei noastre, era ca în timpul transportului să nu intervină mici zgârieturi pe carcasă sau pe aiurea peste tot telefonul şi astfel cumpărătorul să fie pus în postura de a cumpăra un telefon deja zgâriat. Numai că unii dintre oameni consideră în mod ciudat că acea ţiplă lipicioasă este pusă pe telefonul lui pentru a fi folosită ani de zile, spre apărarea de nesimţitele de mici zgârieturi. Aproape de fiecare dată când observ un astfel de telefon am o tendinţă groaznică de a apuca de folie şi a o trage de pe ecran. Nu povestesc că folia asta uneori e uşor colorată şi nu vezi mai nimic pe ecran decât dacă dai luminozitatea la maxim..... Ha, mi-am adus aminte de un coleg de serviciu care avea un Renault Megane II a cărui banchetă din spate era .... cu ţiplă pe ea, deşi maşina avea mai bine de 20.000 de km. Nu am reuşit să mă lămuresc cm au livrat ăia la Renault maşina cu plasticul ăla (aparent ieftin) pe scaun şi cum de omul ăsta nu şi l-a scos. Sau l-o fi pus el după aia din zgârcenie să nu îşi cumpere huse de scaun... Habar nu am. Cred că dacă eram nevoit să merg cu drăcia aia în spate ajungeam sigur în 3 zile la balamuc.

joi, 4 august 2011

7,5 euro = 1 viață de om

Cântăreții (!!!!) de la Paraziții se întrebau într-un cântec al lor cât mai valorează o viață de om. 7,5 euro aș spune.. Ieftin, nu? Ei bine, cu 7,5 euro pe care să îi donați UNICEF ați putea teoretic salva o viață a unui om afectat de malarie în Africa. It's that simple!

Regele a murit. Trăiască Regele!

Statul român pare anesteziat. Cei câţiva oameni care mai încearcă să menţină vi instituţiile statului reprezintă mai degrabă excepţia decât regula. Zi de zi, oră de oră suntem bombardaţi cu tot felul de informaţii din care reiese cât se poate de clar că la cârma unor instituţii sau regii autonome stau oameni de o moralitate îndoielnică - asta dacă ar fi să mă refer numai la acest aspect. Cetăţeanul de rând din România duce tot greul. El plăteşte toate găurile bugetare făcute de indivizi iresponsabili, el suportă "scuipaţii" de pe la ghişee, el trebuie să dea şpăgi pentru a-şi obţine drepturile şi aşa mai departe. Clanurile interlope au băgat ţara în sperieţi şi bănuiesc că în fiecare aşezare mai mare există cel puţin un baştan al locului care face propiile legi ci nu cele pe care le dau superbii noştri parlamentari - şi stea oricum destul de slabe, cu contraziceri şi care sunt uneori imposibil de pus în aplicare. Duritatea legii din ţările cu un nivel mai ridicat de civilizaţie - ca să folosesc un limbaj de lemn - nu se vede la noi căci cei care ar trebui să le pună în aplicare sunt cumpăraţi de diferitele cercuri de interese locale sau naţionale, fie că vorbim de politic sau interlop. Niciun om mare nu va face pârnaie într-o ţară în care infractorii nici nu se mai ascund, fură pe faţă. Vezi la TV sindicalişti care iau şpagă pentru mai ştiu eu ce contracte, poliţişti care fac trafic de carne vie, judecători beţi turtă care sfidează pe oricine, poliţie, presă, români. Oamenii ăştia aveau teoretic alte misiuni decât acelea de a umple ahtiaţi buzunarele proprii. Nu zice nimeni că oamenii care deţin funcţii publice ar trebui să fie săraci, dar nici cu furtul nu pot fi de acord. Lăcomia, lipsa de respect şi mai ales jurământul strâmb sunt păcate pentru care plata se va face atunci când pocăinţa nu va mai fi posibilă. Îmi este milă de aceşti închinători ai banului căci bănuiesc cam ce soartă îi aşteaptă. Până atunci asistăm legaţi la mâini la decesul statului nostru pentru care nu putem face nimic, căci pe oricine am vota soarta noastră pare a fi pecetuită.

miercuri, 3 august 2011

3 vouchere

Anul trecut am avut nevoie de 3 vouchere de la programul rabla pentru o amică care dorea să îşi cumpere o maşină. Ne-am apucat să căutăm pârdalnicele încă de prin luna aprilie, unde preţurile se învârteau undeva pe la 2.000 ron bucata. Am zis noi că e mai ok să aşteptăm, mai ales că pe la tv apăreau ştiri cu oameni care aduceau şi câte 10 maşini odată la aceste centre. În mai deja scăzuse pe la 1.800. Și tot aşa, lună după lună, telefon după telefon, am încercat să obţin un preţ cât mai bun tocmindu-mă serios și ținând cu dinții de bani. Cu cât luna de final a programului se apropia, cu atât preţurile scădeau iar vânzătorii deveneau din ce mai concilianți. Minunată a fost povestea unei tipe cu care a vorbit amica şi care cerea 2.100 lei pe una bunactă voucher - asta în ideea în care pe piaţă un astfel de cupon ajunsese pe la 1.400 - 1.600 lei. Am râs şi am refuzat oferta sa de "nerefuzat" - cum spunea. După 2 zile duduia a sunat şi a spus că pentru noi ne dă voucherul cu 1.900. I s-a explicat că deja persoana care doreşte să cumpere deţine deja un voucher cumpărat cu 1.000 lei şi că mai caută încă 2 la acelaşi preţ. După ce au fost achiziţionate şi celelalte 2 vouchere cu 1.000 bucata, tanti a mai sunat şi ne-a mai făcut o ofertă de "nerefuzat", 1.200, noi nespunând-ui că am luat deja din altă parte. Inutil să vă povestesc că în cele din urmă era dispusă să îl dea pe 800, moment în care noi i-am mărturisit că maşina ce necesita aceste vouchere a fost deja achiziţionată. Cam aşa merge piaţa. De la 2.100 la 800 este zic eu o diferenţă. Probabil că doamna respectivă a rămas cu voucherul în buzunar, pe care eram dispus să îl cumpăr iniţial la un preţ mai mare decât ultimul preţ la care era dispusă ea să îmi vândă. Astăzi, piaţa celor care doresc să vândă indică un preţ mediu de 1.400. Pun pariu că peste o lună la vânzare vor fi afişate preţuri de 1.200 iar spre finalul campaniei doritorii pot lua şi cu 800. Ideea este cât de tare ai răbdare să aştepţi achiziţia unei maşini noi. Mulţi nu au răbdare şi se grăbesc să cumpere acum. Îi înţeleg.

marți, 2 august 2011

Hidoasa frumuseţe

Un week-end foarte fain am avut. Ieşind la o bere invitat de vărul meu care mai apoi nu a mai venit, am strâns la masă mai mulţi prieteni adevăraţi şi am băut câte o cicirică la ceas de seară. Ideea care i-a venit unuia - aceea de a merge pe loc la mare - mi-a adus aminte de vremurile în care astfel de gesturi erau la ordinea zilei, erau anii în care eram student. Raul, unul dintre prietenii mei, avea acest obicei minunat în care neprevăzutul era la ordinea zilei, de multe ori alegându-ne cu distracţii de neuitat. Ieşeam cică să ne răcorim la o terasă şi ajungeam pe la Vălcea sau mai ştiu eu pe unde prin ţară. În fine, am mers acasă să las papa lui Ozzie şi să îmi iau un prosop şi alte artefacte ale distracţiei de plajă, ne-am suit în maşini şi am plecat. Am ajuns la Mamaia (!! - ce au toţi cu Mamaia nu înţeleg...) unde erau maxim 3 grade cred. Noi toţi în bermude şi tricoiaşe îl apostrofam pe ăla de a avut ideea să mergem la mare unde-i cald şi bine. Na, la 4 jumate este totuşi frig oriunde ai merge, mai ales în ideea în care vântul părea că e în formă bună. Prin Mamaia vedeam des tot felul de piţipoance, care mai de care mai tunate, cu mai mult plastic pe ele decât există la o casierie de Carrefour, toate desigur cu fustiţe mini de ziceai că acum li se zăreşte linia vieţii. Deja ceva ce ar fi trebuit să fie sexy, incitant şi frumos devenise vulgar, deloc interesant şi fad. Uitându-mă la ele îmi puneam întrebarea dacă există cumva bărbaţi care să găsească acea chestie simpatică, drăguţă, feminină. Mie îmi păreau nişte răsfăţate din alea care nu le convine nimic şi care stau botoase numa să le ia "iubi" şi lor un sandviş. Asta cu sandvişul este trăită live în dimineaţa aceleiaşi zile, când ne-am oprit niţel la un OMV sau ce mama măsii era, să bem o cafeluţă şi să halim un croisant înainte de a pleca spre Eforie, căci scorurile afişate în zona hotelului Vega aveau darul de a ne strica mica escapadă. Acolo, unde în paranteză fie spus am dat peste o duduie vânzătoare foarte voluntară, de credeam că dacă mai cumpărăm ceva ne şi ia la bătaie, nimic nu-i convenea din ce cumpăram noi, în acea benzinărie ziceam, au venit la un moment dat nişte "fete frumoase" care şi-au cumpărat câte un sandviş. Vorba unui prieten: "s-au spart în figuri în mai ştiu eu ce terasă de fiţe din Mamaia (noi eram la benzinăria de la ieşirea din staţiune) şi acum, moarte de foame, îşi iau un sandvici să poată supravieţui până acasă, că nu au avut bani decât de o cola cu Red Bull". Dar ele erau sulemenite de citeai pe faţa lor numai frumuseţe, se credeau minim Miss România şi afişau un mers care pe mine m-a ţinut pe gânduri vre-o 30 de minute. Da da, 30 de minute. Nu înţelegeam cum poţi merge călcând în halul ăla pe pantofii ăia cu tocurile de 10 metri şi mişcând ciudat din coapse. Poate că există şi oameni care se excită văzând acest spectacol ieftin, dar eu unul nu am văzut decât un circ de 2 bani din care mă bucur că nu fac parte şi pentru care mă bucur că nu plătesc. Să arăţi cu totul şi cu totul nenatural iar tu să consideri că asta este frumuseţea maximă, mi se pare a fi cea mai mare păcăleală pe care ţi-o poate da viaţa. Femeia aia după ce îşi dă jos de pe ea tot ceacâzul ăla sloios nu mai rămâne cu nimic frumos, cu nimic sexy. Rămâne doar un suport nereuşit de cosmetice.

Om

Cum se numeşte un om care te invită la o bere şi apoi nu mai vine la cârciumă lăsându-te să bei berea singur?