marți, 17 iunie 2014

Avem sau nu avem dreptate?

Ceea ce mă frapează uneori în discursul public al majorităţii oamenilor (şi uneori chiar şi în discursul meu) este faptul că aceştia (sau eu) nu iau sub nicio formă în considerare posibilitatea ca ceea ce spun ar putea fi cumva, pe undeva, măcar şi parţial, greşit. Vorbim de ca şi cum am fi deţinătorii adevărului absolut, iar în numele acestui fapt considerăm că suntem îndreptăţiţi să jignim, să înjurăm şi să ocărâm pe cel care nu este de aceeaşi parte cu opinia - a se citi adevărul - noastră/nostru. Desfidem pe oricine nu ne cântă în strună şi c greu sau chiar deloc nu acceptăm că am putea greşi. Fantastic, ne trezim demiurgi, ne culcăm zei ai adevărului, totul într-o orbire fantastică. Deşi consider că îmi stăpânesc destul de bine opinia pe care mi-o formez, mă trezesc deseori că aspecte pe care nu le ştiam - şi care schimbă percepţia asupra adevărului meu - apar la suprafaţă; ceea ce până mai ieri mi se părea de neclintit, azi e transformat în praf şi pulbere. Oare de ce mecanism, de ce sistem este nevoie pentru a ne putea face din prima o opinie corectă? Cum putem să facem faţă manipulării într-o epocă în care bombardamentul informatic (cred că acesta este încă un cuvânt mic) este pe zi ce trece mai agresiv, mai subtil, mai subliminal? Descoperind aspecte care pot ajuta şi pe alţii să îşi facă o opinie corectă, cum, prin ce mecanism le putem oferi informaţia într-un mod care să fie convingător? Simpla oferire a argumentelor nu este ok, nu funcţionează, indivizii şi masele cred mai degrabă un zvon acuzator, în care se dă o sentinţă (manipulatorie evident) decât o explicaţie logică. Aici este miza. Până la urmă, datorăm societăţii sau ne datorăm unii altora adevărul? Adevărul mântuieşte? Dacă şti că ceva este într-un anume fel şi vezi oameni care înjură din ignoranţă sau din răutate, este ok să ieşi să explici ceea ce ştii sau nu? Contează să avem opinii corecte? Un solilocviu de zeci de întrebări cu privire la adevăr îmi stau încă pitite în cap...