miercuri, 12 martie 2014

Studenții

Era o vreme când studențimea din România reprezenta o sursă inepuizabilă de speranță pentru poporul acesta. Începând de la rezultatele remarcabile obținute pe băncile facultăților, care mai apoi se confirmau prin profesioniștii de prim rang pe care instituțiile de învățământ le produceau, continuând cu manifestările din stradă împotriva diferitelor abuzuri ale conducerilor țării, studenții au reprezentat un punct de reper bine definit în cultura socială a României. Studenții erau suficient de maturi ca să poată ieși în stradă și insuficient de bătrâni ca să le fie frică de sistem, indiferent de cum s-a numit acesta. Imediat după Revoluție (eu voi continua să îi spun Revoluție, măcar și din respect pentru cei care au ieșit cu sufletul curat în stradă în acea perioadă) studenții au reprezentat catalizatorul necesar protestelor generate de acapararea puterii de către neocomuniști, în ciuda faptului că la baricade au fost cu totul și cu totul alte persoane decât cele care au primit funcții și demnități în statul acesta. Apoi ceva s-a întâmplat. Ultimul lider al studenților de care eu am auzit (deși am fost și eu vreo 4 ani student) a fost Marian Munteanu, despre care azi nu mai scrie nimeni nimic. Habar nu am ce mai face, probabil că „băieții” au avut grijă să îi șteargă numele din cartea de istorie, căci îmi e greu să cred că un luptător ca el s-a decis pur și simplu să se retragă din viața publică. Studenții din ziua de azi au fost dezbrăcați de orice imagine rebelă, de performanțe, de unitate, de trăire. Studenții de astăzi sunt doar mase de tineri care aspiră la ceva, la o funcție, la o pregătire din care se poate produce bani, eventual mulți. Studenții nu mai sunt o prezență în mentalul colectiv al anului 2014, au fost pedepsiți (înlocuiți) cu drăgușene și viorici de la Clejani. Omul anului acesta numai are nicio așteptare de la studențime, iar această stare de fapt are o dublă cauză: 1. studențimea, moartă de foame (ca deapururea aș îndrăzni să spun), moartă de sete, fără viitor și fără speranță, tace. Când ați mai văzut studenți în stradă și mai ales pentru ce? Nu mai este unitate, nu mai este acțiune, studențimea a ațipit. 2. îmi place să cred că această ștergere a studențimii din sufletele noastre s-a făcut în mod sistematic, voit, profesinist, dirijat meșterit de către oamenii care se tem de studențime. O să ziceți că sufăr de teoria conspirației, iar eu nu o să vă contrazic. Parcă niciodată studențimea nu a fost atât de tăcută și mai ales absentă dintre noi. Păcat. Un suflet nu moare niciodată, poate la un moment dat acest suflet se va trezi și ne va arăta că mai are (încă) forță. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu