marți, 7 iulie 2015

Lupta cu mitocănia RATB necesită efortul comun al nostru, al tuturor

Fierb de nervi. Din motive pe care nu are rost să le comentez aici, am fost nevoit să folosesc liniile de noapte ale RATB. Știu că vin în stații la intervale mari de timp, așa că nu mi-am făcut mari speranțe că voi ajunge într-un timp record acasă. Am stat în stații mai mult pe timp de zi decât la unele dintre liniile astea de noapte, asta la oră de vârf așteptând tramvaiul 35 sau 1 (într-o duminică), așa că intervalul de maxim 30 de minute (N119) și 15 minute (N116) în care am poposit prin stații mi s-a părut chiar onorabil. Dar iată la ce situație am asistat: mitocanul șofer de RATB (eu am notat că avea indicativul 4320, dar la cât de nervos eram e posibil să nu fi reținut exact numărul de înmatriculare al mașinii) mergea cu o viteză exagerat de mare pentru o mașină de calibrul unui autobuz. Inițial m-am bucurat, mi-am spus că ajung acasă cu 2 minute mai devreme. Trecem peste faptul că mitocanul lua gropile una după alta, că nu proteja deloc mașina aia și că astfel mi-am explicat de ce la noi la români mașinile cad după 3 ani (Mercedesul a refuzat să dea garanție extinsă pentru mașinile RATB din București), la nemți țin și 20. Bun, că mergea cu viteză, asta e, e mașina lui, RATB are bani căcălău să dea pe piesele enorm de scumpe ale mașinii ăsteia, pe șefii de la RATB nu îi interesează să facă și ei câte un control să vadă cum se merge cu Mercedesurile plătite din banii voștri, nu eu răspund pentru un eventual om pe care l-ar omorî din greșeală și sunt convins că dacă ar intra într-un pom și m-ar omorî pe mine l-aș bântui până și-ar pierde mințile. Acum povestea cu nervii mei: la stația Kogălniceanu a deschis NUMAI ușa din față. La fel a făcut și când m-am urcat eu în mașină, numai că eu am fost sprinten (deși am 102 kilograme) și am fugit la prima ușă, deși eram trecut de ușa 2. În stația Kogălniceanu așadar, era un cuplu cu 2 copii MINORI, unul era în brațele lui taică-su, maxim 3 anișori avea, celălalt pe o tricicletă maxim 7 ani. Mama mai avea în față un cărucior de copii, bănuiesc că era gol. Când pramatia de pe 4320 a ajuns în stație punând o frână de era să ne arunce de se scaune, doamna cu un copil au venit la ușa 2, cu căruciorul într-o mână, cu copilul de pe tricicletă în cealaltă mână, tatăl era și el cu un pici în brațe încercând cu o mână să apuce el tricicleta pentru ca mama să poată urca repede căruciorul în autobuz. Ideea este că imbecilul de șofer nu a deschis ușa 2, a închis-o pe prima și a demarat. Ăia de afară strigau și băteau în ușa autobuzului ca să-i deschidă, un domn de la ușa 1 i-a atras atenția să oprească să îi ia și pe cei 2 soți cu cei 2 copii MINORI. Menționez că era ora 12:15 noaptea, practic în miezul nopții, pentru un moft al unui cocalar, niște copii MINORI au trebuit să mai aștepte alte 45 de minute (probabil) până la sosirea unui nou N116. Ca răzbunare pentru că i s-a făcut morală, șoferul cocalar ne-a dus ca pe niște saci de cartofi, numai în viteză, curbe luate la limită, frâne bruște, demarări ca la Formula 1. Noi ne-am ținut de bări, de scaune, de ce apucam. Eram oricum fericiți, ajungeam la un moment dat acasă, copiii ăia probabil că plângeau în stația Kogălniceanu!!!!
Am scris la RATB și am primit numărul de înregistrare 19.584. Aștept răspuns.
Vă rog din suflet, distribuiți această postare de blog pe cât mai multe medii on line, Facebook, Twitter, Pinterest, Google +, Tumblr, etc. 
Lupta cu mitocănia RATB necesită efortul comun al nostru, al tuturor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu