Despre recunoştinţă

Un subiect care mi-a venit "în cap" după ce am stat de vorbă cu cineva. Câteodată stau şi mă gândesc că o să ajungem să nu mai facem nici un fel de gesturi altruiste faţă de semeni, căci deseori se întâmplă să întâlnim oameni nerecunoscători. Până la urmă, a fi recunoscător nu este un gest de umilinţă - aşa cum în mod eronat este percepţia unora - ci un gest de simplă mulţumire pentru un ajutor care este oferit. Eu nu pot obţine ceva, altcineva ma ajută şi reuşesc; nu e greu să îi zic la final: "mulţumesc, poate că nu reuşeam fără ajutorul tău". Atât. Sau, măcar atât. Nu mi se pare umilitor, greu, înjositor, nebărbătesc sau mai ştiu eu cum. Sau, dacă nu eşti în stare să spui asta, dacă nu eşti în stare să mulţumeşti (aşa ar fi normal conform opiniei mele), măcar nu îi face rău binefăcătorului tău. Poţi să ai o atitudine neutră (deşi e cam aiurea: ăla îţi face bine şi tu nu îi dai bună ziua, dar asta e altă discuţie), nu îl "mânca" de fund, nu îi da în cap când e şi el în nevoi... Nu ţi se cere luna de pe cer, doar să nu raspunzi la bine cu rău. Atât.
Dacă nici asta nu poţi, pe bune că nu meritai atâta atenţie... Tardiv ne dam seama de asta uneori, dar ferice de cei care reuşesc să iasă din "întuneric" şi să se lamurească cum stau lucrurile...