Las` că-i bine şi aşa

Vorbeam zilele astea cu mai mulţi românaşi neaoşi despre nişte situaţii mai mult sau mai puţin des întâlnite în viaţa de zi cu zi, despre demnitate sau alte subiecte care implicau respectarea unor principii. Am rămas oarecum surprins de atitudinea interlocutorilor mei, de uşurinţa cu care tratau subiecte destul de importante care vor avea consecinte directe asupra lor şi a familiilor lor, de laşitatea de care au dat dovadă, de lipsa de logică din cea mai simplă şi de mentalitatea afişată. Unii oameni se simt pur şi simplu mult mai bine în turmă, se simt apăraţi de cei care astăzi sunt puternici chiar dacă ceea ce li se cere să facă este în flagrantă distonanţă cu minimum de decenţă şi normalitate, chiar dacă ceea ce trebuie să îndure aduce (grave - zic eu) prejudicii demnităţii oricărui om normal la cap. Decât să se opună răului, cei mai mulţi dintre interlocutorii mei alegeau cu seninătate să facă parte din rău, decât să facă bine şi să rişte să se pună rău cu cei care deţin puterea (şi nu mă refer aici la puterea politică, ci la puterea informală deţinută de unii dintre indivizi) căci "nu vreau să se răzbune". Frica viscerală cu care reacţionau amicii mei este simtomatică pentru poporul român, popor care a permis ca comunismul să capete aspecte groteşti care i-au îngrozit până şi pe cei mai comunişti dintre comunişti. Laşitatea cu care ne uităm în ochii istoriei, lipsa de verticalitate la cei mai mulţi dintre noi românii, ascunderea în mai ştiu eu ce ungher care nu te expune exercitării punitive şi discreţionare a puterii, toate astea fac ca explicaţia pentru situaţia încare ne aflăm azi să fie cât se poate de simplu de dat. Nu poţi să construieşti cu astfel de indivizi, nu ai la ce să visezi, valul de nedreptate te ia pe sus şi dacă înceri să te opui devi automat un paria. Marginalizarea este arma cu care prostia lucrează împotriva decenţei. Numărul bate valoarea, cantitatea este preferată calităţii şi orice ieşire din linia de gândire majoritară este automat acoperită de numărul de contraopinii total lipsite de substanţă. Degeaba faci apel la istorie, degeaba încerci să dai exemple de situaţii similare pe care istoria le-a judecat şi le-a condamnat, degeaba încerci să te lupţi cu mentalităţile pentru că totul se loveşte de un perete numit ignoranţă. Stăteam şi mă gândeam aşa: dacă eu care sunt - până la urmă - un mare prost, resimt gunoiul ăsta astfel, oare cei care sunt cu adevărat intelectuali, cei care au citit 4 - 5 biblioteci, cei care nu fac atâtea greşeli gramaticale ca mine, cei care chiar pot filosofa în cunoştinţă de cauză, oare cum resimt aceştia toţi tot acest calvar?