Dumnezeu și intelectualii

Ura cu care intelectualii români ai zilelor noastre aruncă cu căcat în Biserica Ortodoxă Română, mă face să-mi zâmbesc în barbă și să mă umflu în pene amintindu-mi de momentul când am spus că de fapt comunismul a fost biciul Lui Dumnezeu pentru gunoaiele împopoțonate cu propia fală și iubire de sine mai ceva ca Narcis. Comuniștii au învins, dar despre asta nu mi-am dat seama cât ei au fost la putere, căci atunci lupta nu se încheiase. În timpul unui război nu îți dai seama de distrugerile aduse de bombe, de foamete, de tot ceea ce presupune un conflict. După ce se așterne pacea și militarii se întorc acasă la soțiile și mamele lor, abia atunci se văd ororile. În războil comuniștilor cu poporul ăsta, atâta timp cât aveam „gloanțe” pe țeavă nu se vedeau nicuna dintre sfărâmările groaznice ale neamului; acum, că fiecare s-a retras la cazarmă, se văd rezultatele: oamenii fug de Dumnezeu, libertatea ne-a transformat în sclavi (căci nu a fost o libertate întru Dumnezeu, ci una ce ne-a dus la pierzanie, una înșelătoare, ucigătoare de suflete ci nu înălțătoare), binele este privit ca rău iar răul este slăvit și adorat, toate sistemele societății de azi sunt distruse (educație, sănătate, industrie, artă, etc). În tot acest balamuc, în rândul unu se văd falnici intelectualii (desigur, nu în totalitate, dar marea lor majoritate) care ne învață să fim oameni noi. Ori, „proștii” comuniști tot în asta încercau să ne transforme, în oameni noi. Dar ce are omul acela vechi, omul ce trăia în legea și slava Lui Dumnezeu? Ce avea omul acela? De ce se schimbă o doctrină satanistă cu alta la fel de satanistă doar că altfel formulată? Omul nu are șansa de a fi liber decât în cazul în care alege calea Domnului Dumnezeului nostru, prezent în Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt. Intelectualii nu controlează această cale și de aceea (marea lor majoritate) ne filosofează în sofisme și meșteresc de așa fel cuvintele de ai porni o hulă și ocară asupra Lui Dumnezeu și alta nu, ascutând-ui. Oamenii slabi de minte cad în admirația oarbă a intelectualilor, iar dacă dintre ei mai șoptește câte unul despre Dumnezeu acela este pe loc marginalizat, ostracizat public cu ocari și râsete printre dinți. În aceste condiții, cum să nu te bucuri că regimul comunist i-a scos din casele cumpărate din exploatarea oamenilor simpli delaungul istoriei și i-a obligat pe intelectuali să fie oameni normali, să trăiască viața unui om simplu, a unui om pe care ei l-au exploatat până la epuizare, fie că vorbim de agricultori fie de muncitori prin fabrici? Cum să nu te bucuri când și ei au trăit 50 de ani ceea ce oamenii simpli au trăit o veșnicie? Cum să nu te îngrețoșeze fala, infatuarea, preaplinul de sine, sila pe care o afișează față de valorile fundamentale ale neamului acesta, setea cu care se citează unii pe alții dar niciodată pe Dumnezeu? Cum să nu te scandalizeze atacurile mârșave ale intelectualilor asupra Bisericii Neamului acesta, când au fost oameni care au dat pe vremea comuniștilor însăși viața lor fix pentru ea? De azi m-am decis. A-mi spune mie ca sunt intelectual este un afront, o jignire, o flegmă pe obrazul meu. Nu sunt și nu voi deveni niciodată un intelectual, cel puțin atâta timp cât definiția acestuia este acea ce rezidă din acțiunile fiilor Iadului ce azi se numesc intelectuali. Scuip pe această denumire.