O zi

Azi am avut o zi grea. Sarac lipit, cu stresul de un kilogram în freză, m-am prezentat și azi ca de 1 martie, cu mâna goală. Nu mi s-a mai întâmplat să nu am bani nici măcar să trec strada și să nu le pot aduce fetelor măcar un rahat de ciocolată sau o gaoafă ofilită. Am făcut față destul de greu dojanelor lor pe tema asta, am părăsit camera în grabă fără să răspund ironiilor privitoare la seceta din anul ăsta: nu tu mărțișor, nu tu ciocolată, doar un la mulți ani și atât... Apoi mi-a cam fost rău cu amețeli și alte aspecte pe care le pun pe seama consumului oarecum ridicat de cafea. Dar cel mai greu mi-a fost azi atunci când la muncă a venit un nene care părea destul de ok îmbrăcat. S-a așezat lângă un calorifer și a stat acolo până cineva l-a băgat în seamă, adică noi. Avea o criză groaznică de ulcer, atât de gravă că nu se mai putea ridica în picioare, glasul i se pierdea într-un tremurat sacadat de durere și avea fața albă ca varul cu o grimasă de tristețe și durere. Discutând cu el, am aflat că era homless, că nu avea unde să muncească, că avea ulcer și că trăise în casa de copii. Repeta într-una că nu e vina lui că a trăit acolo și că părinții lui l-au abandonat, și că nu mai poate de durere, că a mai stat în spital dar cei de acolo nu i-au făcut mare lucru. Mi-am dat seama că eu nu am avut bani de flori și ciocolată și asta devine ceva ridicol și de nepovestit. Tristețea mea mi se părea brusc una imbecilă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că a găsit de cuvință să mă atenționeze că greșesc dacă mă mai lamentez atâta de tristețile mele ridicole, imbecile chiar. Omul acela nu avea casă, mașină, soție, viață, șansă, și, mai ales el nu avea speranță. M-am întristat tare mult pentru că la cuvintele lui „eu ce vină am că am crescut în casa de copii” eu nu am putut face nimic, inclusiv nu am putut să îi ofer ceva imaterial, cum ar fi de exemplu speranță. Livid, se uita la noi ca la salvatorii lui, dar noi nu puteam face nimic pentru el. Nimic. Iar asta m-a întristat cel mai tare. Vroiam să fac cumva dreptate și să găsesc ceva care să îi mai aline cumva tristețea și să îi mai dărâme din pereții în care îmi părea că dă cu capul, pereții pierzaniei, a imposibilității de a avea o viață normală, în pereții prejudecților și ai urii noastre. Undeva pe facebook am citit o chestie care suna ceva de genul: „oamenii sunt singurele animale de pe planeta asta care plătesc pentru a locui pe aceasta”. Și aș mai adăuga eu, oamenii sunt uneori cele mai sadice ființe de pe Terra. Nu toți. Știm noi care. :(