Despre femei, bărbați și-un set de violențe

Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații violenți și pe cei care doresc să își impună punctul de vedere în fața femeilor folosindu-se de forță, de intimidare sau alte asemenea mijloace. De regulă se spune că femeile aleg în dragoste și că oricât de macho am fi, dacă o tanti nu te vrea poți tu să faci câte tumbe vrei; deci la început liberul arbitru funcționează în cazul unei relații de cuplu. Apoi începe ridicolul război al orgoliilor și cumva fiecare dintre cei doi dorește să își impună punctul de vedere, folosindu-se de diverse tertipuri care vin în contradicție flagrantă cu decizia personală și cu sufletul fiecăruia, acceptarea „înfrângerii” purtând deseori denumirea de compromis. Cu cât cei doi sunt mai „citiți” și au acces la o educație sănătoasă, cu atât mai puțin prezentă este violența fizică și verbală, cu cât sărăcia și lipsurile de tot felul sunt realități ale zilei, cu atât aceasta este mai prezentă, iar uneori își face simțită prezența chiar și în public. Ideea de bază pentru un bărbat este aceea de a convinge o femeie de diverse chestii cum ar fi: că ești un om ok, că poți să ai grijă de ea, că o poți proteja, că poți fi un tată bun, etc, dar aceasta să se realizeze prin forța exemplului, ca un produs de consum pe care îl vezi și dorești să îl ai. Similar și la femei, ele au „sarcina” de a convinge un bărbat că posedă diverse calități, dar fără a se folosi de elemente care sfidează liberul arbitru. În cazul meu, dacă persoana de lângă mine nu este convinsă de ceea ce sunt, nu voi încerca sub nicio formă să impun cumva așa ceva prin violență, prin diverse mecanisme psihologice sau alte asemenea, căci atunci nu mai am nicio bucurie, sunt eu cu mine însumi proiectat în persoana unei femei căreia EU i-am inoculat o anumită dorință, aceasta nu a venit natural din partea ei, pur și simplu nu mai funcționează liberul arbitru, cel care face la început ca o relație să fie atât de frumoasă. Eu nu vreau ca ea să ia decizii și să îmi spună „da da da” numai pentru că îi este frică de ceva anume, eu vreau ca tot ceea ce ni se întâmplă să fie o oglindă a ceea ce ne dorim fiecare, miza fiind fericirea și găsirea sufletului pereche. Dacă mie îmi place să merg la mare și ei nu, nu vreau ca să îmi spună că îi place numai ca să îmi facă mie o plăcere, vreau ca să exprime sincer ceea ce îi place. Mă pot trezi că la un moment dat nu mai are chef să îmi facă hatârul pentru că cu timpul relațiile se erodează și pot avea surpriza neplăcută să mă trezesc că violența și impunerea cu forța să nu mai funcționeze. Și atunci, ăla de e violent cu ce se alege? Cu nimic, s-a simțit bărbat o lună sau zece, a simțit că este puternic și adulat, dar în sufletul femeii pe care a violentat-o cumva nu s-a găsit nimic cu adevărat, doar o frică. Frica nu este iubire!!!!! Ori, bărbații își doresc iubire. Violența mie mi se pare cel mai crunt model de singurătate umană, căci deși în persoană ești alături de cineva, în ființă (în suflet) există doar persoana mai puternică și oglindirea acesteia impusă cu forța. Violența și minciuna există în ambele sensuri, a nu se înțelege că o blamez pe cea aplicată numai de către masculi...