luni, 18 februarie 2013

Mie-mi plac oamenii

Mie-mi plac oamenii. Am avut noroc sa întâlnesc foarte mulți oameni de o calitate ieșită din comun, oameni extraordinari, fantastici, fiecare diferit de celălalt dar uniți de ceva frumos, habar nu am acum să vă spun de ce anume. Am o bucurie copilărească să descopăr frumosul din oameni, să le văd partea aceea pe care le place să creadă că o pot ascunde atunci când ies în public, pe care o țin în țiplă numai pentru anumite momente pe care le așteaptă uneori chiar și toată viața și pe care vor să o consume într-o clipită pentru ca apoi să se plângă o eternitate că fericirea nu există, îmi place să le străpung tristețea și să le redau un zâmbet pe care poate că nici ei nu mai credeau că îl pot schița, mai ales atunci când viața îi încearcă. Îmi plac oamenii. Asta e. Atunci când ai șansa fantastică să stai de vorbă cu atât de mulți oameni minunați, frumusețea devine un automatism, este prezentă atât de des pe lângă tine încât aproape că se banalizează, se estompează, astfel că trebuie să fii foarte... rezistent la frumusețe pentru a nu te plictisi prea repede de dânsa. Să te poți bucura de frumusețe atunci când o întâlnești la tot pasul este desigur un privilegiu pe care Dumnezeu în mărinimia sa nu îl oferă oricărui muritor. Dacă există și oameni hâtri, oameni schingiuiți pe dinauntru care nu văd niciodată frumosul din oameni, erori sufletești, avari, lacomi și violenți, asta se întâmplă tot pentru ca oamenii frumoși să fie puși cumva în lumină, ca ei să înțeleagă ce ar putea deveni dacă alegerile lor ar fi fost altele. Alegerea aparține fiecăruia, iar la judecata celorlalți ne prezentăm cu ceea ce suntem, cu ceea ce alegem să urmăm: fie cu frumosul din noi, fie cu răpciuga și ura. Alegerile ne aparțin. Judecata pentru ceea ce alegem nu va veni însă numai din partea oamenilor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu